Calitatea apei

30 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Într-o primă aproximație se admite că apa pură este formată din molecule de oxid de
hidrogen, H2O. Dar apa în stare pură nu este propice vieții și nici nu se găsește în natură.
Apa în natură conține numeroase substanțe minerale și organice dizolvate sau în
suspensie.
Astfel, calitatea apei se determină în funcție de caracteristicile organoleptice, fizice,
chimice, biologice și bacteriologice.

Caracteristici organoleptice[modificare | modificare sursă]

Mirosul[modificare | modificare sursă]
Se datorează substanțelor organice în descompunere sau microorganismelor vii (alge,
protozoare, etc), precum și prezenței unor substanțe chimice provenite din ape uzate
industriale (fenoli, crezoli, etc).
Gustul[modificare | modificare sursă]
Se datorează diferitelor tipuri de substanțe dizolvate care se găsesc în cantități mai mari în
apă: sărat (clorură de sodiu sau sulfat de sodiu), amar ( sulfat de magneziu sau clorură de
magneziu), dulceag (sulfat de calciu), acidulat (bioxid de carbon), acru
(bicromat sau clorură de fier).

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Turbiditatea[modificare | modificare sursă]
Depinde de materiile din apă aflate în diferite stări de dispersie și de natura lor.
Turbiditatea se măsoară prin comparație cu o emulsie etalon în scara silicei: 1 mg silice fin
divizată la 1 l apă distilată reprezintă un grad de turbiditate (GT).
Culoarea[modificare | modificare sursă]
Se datorează prezenței în apă a unor substanțe dizolvate (oxizi ferici, compuși
de mangan, clorofilă din frunze, acizi humici, etc.) și se determină prin comparații cu soluții
etalon de clorură de platină și potasiu sau clorură de cobalt; fiecare grad de culoare (GC)
corespunde la 1 mg/l platină.
Temperatura[modificare | modificare sursă]
Variază în funcție de proveniența apei (subterană sau de suprafață) și de anotimp.
Apa subterană la adâncimi până la 50 m sub nivelul terenului are temperatura cuprinsă
între 10 și 13°C; de la această adâncime în jos temperatura crește cu câte 1°C pentru
fiecare 33 - 35 m.
Temperatura apelor de suprafață în România variază între 0 și 27°C.
Conductibilitatea electrică[modificare | modificare sursă]
Este proprietatea apei de a permite trecerea curentului electric. De obicei se
măsoară rezistivitatea electrică, care este inversul conductibilității. Rezistivitatea apei este
o funcție inversă față de concentrația de substanțe dizolvate în apă și se măsoară în Ωcm
(ohm×cm).
O variație bruscă a rezistivității poate indica apariția unei surse de infecție.
Radioactivitatea[modificare | modificare sursă]
Este proprietatea apei de a emite radiații permanente α, β sau γ.
Concentrațiile admisibile se exprimă în mc/mm (microcurie pe milimetru), 1C =
1 Curie reprezintă 3,71 × 10¹º atomi de radiu dezintregați pe secundă, care corespunde la
1 g radiu.

Caracteristici chimice[modificare | modificare sursă]

Reziduul fix[modificare | modificare sursă]
Reprezintă totalitatea substanțelor solide minerale și organice aflate în apă și se obține prin
încălzirea apei până la 105°C, când se realizează evaporarea completă. Se exprimă
în miligrame pe litru.
Reacția apei[modificare | modificare sursă]
Poate fi acidă, (pH < 7), neutră (pH = 7) sau alcalină (pH > 7), în funcție de conținutul de
săruri dizolvate în apă. Se exprimă prin indicele pH, care este cologaritmul
concentrației ionilor de hidrogen la 1 l de apă.
Duritatea apei[modificare | modificare sursă]
Se datorează sărurilor de calciu și de magneziu aflate în soluție. Aceste săruri pot fi sub
forma de carbonați, de cloruri, de sulfați, de azotați, de fosfați sau de silicați.
Un grad de duritate este echivalent cu 10 mg de CaO, sau 1,142 mg de MgO conținute
într-un litru de apă.
Duritatea temporară este determinată de carbonați, care prin firbere precipită.
Duritatea permanentă este determinată de celelalte săruri de calciu și de magneziu (sulfați,
cloruri, etc.) și nu precipită prin fierbere.
Duritatea totală este suma durităților temporară și permanentă.
Substanțele organice[modificare | modificare sursă]
Provin din resturi de plante și animale. Ele pot fi oxidate complet și se exprimă în miligrame
pe litru de manganat de potasiu necesar pentru oxidarea lor.
Fierul[modificare | modificare sursă]
Se găsește în special în apele subterane, sub formă de diferiți compuși, mai
frecvent bicarbonat feros. În contact cu aerul, compușii feroși devin ferici, punându-se în
evidență hidroxidul feric. Apa care conține fier în cantități mari este opalescentă, cu gust
acru, astringent, pătează rufele, nu poate fi întrebuințată în industria hârtiei, a celulozei, la
vopsitorii, coloranți, etc.
Manganul[modificare | modificare sursă]
Însoțește, de obicei, fierul în apele subterane. Depozitul produs de compușii manganului
are o culoare brună.
Calciul[modificare | modificare sursă]
Se găsește în apă sub forma de bicarbonați, sulfați și cloruri. Rolul lui în apa potabilă este
pus în legătură cu iodul, fiind determinant în apariția gușei.
Magneziul[modificare | modificare sursă]
Ca și calciul, determină duritatea apei.
Amoniacul (NH3)[modificare | modificare sursă]
Pune, de obicei, în evidență contaminarea apelor potabile cu apă provenită din rețeaua de
canalizare, de la closete, etc. Amoniacul poate fi și de natură minerală, provenind de la
minereuri ce conțin azotați.
Clorul[modificare | modificare sursă]
Se găsește în apă sub forma de cloruri fiind, cel mai frecvent, de natură minerală. Prezența
în cantități mari a clorurilor dau apei un gust neplăcut, caracteristic (sărat, amar). Clorul
poate fi și de natură organică (urina și fecalele conțin cantități importante de cloruri).
Cuprul, plumbul și zincul[modificare | modificare sursă]
Pot fi întâlniți sub forma de oxizi și indică corodări ale conductelor. În apele de suprafață
pot fi întâlniți în aval de deversări de ape uzate provenind de la industrii extractive și
prelucrătoare. Compușii lor sunt foarte otrăvitori.
Dioxidul de carbon (CO2)[modificare | modificare sursă]
În apă poate fi liber (gaz), semilegat (bicarbonați) sau legat (carbonați).
Prezența dioxidului de carbon liber în cantități mari în apă dă acesteia caracter agresiv față
de oțel, mortar și betoane.
Hidrogenul sulfurat(H2S)[modificare | modificare sursă]
Poate fi de natură organică, ca un produs de descompunere, sau minerală, ca un produs
dizolvat în straturile adânci.