Proprietăți ale materiilor prime:

1. Minereuri: compoziție, conținut în substanțe utile

2. Apa: gust, miros, temperatură, culoare, pH-ul, cantitate de suspensii
3. Aer: compoziția aerului
4. Lemn: compoziție, umiditate, densitate
5. Cărbune: compoziție, umiditate, conținut de cenușă, puterea calorică
6. Țiței: aspect, culoare, densitate, vâscozitate
7. Gaze naturale: compoziție

1. Minereuri: compoziție, conținut în substanțe utile

Un minereu reprezintă o acumulare de unul sau mai multe minerale din care se
pot extrage, pe scară industrială, unul sau mai multe elemente (metale sau
metaloizi) sau combinații ale acestora. În economie, termenul indică faptul că
un zăcământ este rentabile pentru exploatare din punct de vedere economic.
Rentabilitatea economică este influențată de valoarea mineralelor pe piața de
desfacere (care variază în decursul istoriei) și în bogăția (concentrația în
minerale utile) zăcământului.
Istoria omenirii este legată de exploatarea minereurilor metalifere; la început
aceste minerale care erau la suprafață au fost culese, ulterior efectuându-se
lucrări miniere de exploatare a lor.
Minereurile au un conținut variat în metale; astfel un minereu sărac poate
conține 2% zinc, pe când un minereu bogat poate atinge un conținut de 70% fier.
În Romania, depozite de minereuri variate – aur, cupru, plumb, zinc, mangan,
fier, dar și sare – au fost exploatate din cele mai vechi timpuri. Dovezile
arheologice sugerează faptul că activitatea minieră se desfăşoară în România de
mii de ani. Producția de minereu a devenit mai bine organizată, în epoca
romană, odată cu diversificarea tehnicilor de prelucrare.

2. Apa: gust, miros, temperatură, culoare, pH-ul, cantitate de suspensii

Calitatea apei
Apa culisanta este acea apa care se strânge una peste alta, <[acea apa stătătoare]> apa poate fi
aproximativ curata sau murdara dar mai mult pentru a culisa apa trebuie apa culisanta curata.

Caracteristici organoleptice
Mirosul
Se datorează substanțelor organice în descompunere sau microorganismelor vii
(alge, protozoare, etc), precum și prezenței unor substanțe chimice provenite din
ape uzate industriale (fenoli, crezoli, etc).

1
Gustul
Se datorează diferitelor tipuri de substanțe dizolvate care se găsesc în cantități
mai mari în apă: sărat (clorură de sodiu sau sulfat de sodiu), amar ( sulfat de
magneziu sau clorură de magneziu), dulceag (sulfat de calciu), acidulat (bioxid
de carbon), acru (bicromat sau clorură de fier).
Turbiditatea
Depinde de materiile din apă aflate în diferite stări de dispersie și de natura lor.
Turbiditatea se măsoară prin comparație cu o emulsie etalon în scara silicei: 1
mg silice fin divizată la 1 l apă distilată reprezintă un grad de turbiditate (GT).
Culoarea
Se datorează prezenței în apă a unor substanțe dizolvate (oxizi ferici, compuși
de mangan, clorofilă din frunze, acizi humici, etc.) și se determină prin
comparații cu soluții etalon de clorură de platină și potasiu sau clorură de cobalt;
fiecare grad de culoare (GC) corespunde la 1 mg/l platină.
Temperatura
Variază în funcție de proveniența apei (subterană sau de suprafață) și
de anotimp.
Apa subterană la adâncimi până la 50 m sub nivelul terenului
are temperatura cuprinsă între 10 și 13°C; de la această adâncime în jos
temperatura crește cu câte 1°C pentru fiecare 33 - 35 m.
Temperatura apelor de suprafață în România variază între 0 și 27°C.
Conductibilitatea electrică
Este proprietatea apei de a permite trecerea curentului electric. De obicei se
măsoară rezistivitatea electrică, care este inversul conductibilității. Rezistivitatea
apei este o funcție inversă față de concentrația de substanțe dizolvate în apă și se
măsoară în Ωcm (ohm×cm).
O variație bruscă a rezistivității poate indica apariția unei surse de infecție.
Radioactivitatea
Este proprietatea apei de a emite radiații permanente α, β sau γ.
Concentrațiile admisibile se exprimă în mc/mm (microcurie pe milimetru), 1C =
1 Curie reprezintă 3,71 × 10¹º atomi de radiu dezintregați pe secundă, care
corespunde la 1 g radiu.

2
Caracteristici chimice
Reziduul fix
Reprezintă totalitatea substanțelor solide minerale și organice aflate în apă și se
obține prin încălzirea apei până la 105°C, când se
realizează evaporarea completă. Se exprimă în miligrame pe litru.
Reacția apei
Poate fi acidă, (pH < 7), neutră (pH = 7) sau alcalină (pH > 7), în funcție de
conținutul de săruri dizolvate în apă. Se exprimă prin indicele pH, care este
cologaritmul concentrației ionilor de hidrogen la 1 l de apă.
Duritatea apei
Se datorează sărurilor de calciu și de magneziu aflate în soluție. Aceste săruri
pot fi sub forma de carbonați, de cloruri, de sulfați, de azotați, de fosfați sau
de silicați.
Un grad de duritate este echivalent cu 10 mg de CaO, sau 1,142 mg de MgO
conținute într-un litru de apă.
Duritatea temporară este determinată de carbonați, care prin firbere precipită.
Duritatea permanentă este determinată de celelalte săruri de calciu și de
magneziu (sulfați, cloruri, etc.) și nu precipită prin fierbere.
Duritatea totală este suma durităților temporară și permanentă.
Substanțele organice
Provin din resturi de plante și animale. Ele pot fi oxidate complet și se exprimă
în miligrame pe litru de manganat de potasiu necesar pentru oxidarea lor.
Fierul
Se găsește în special în apele subterane, sub formă de diferiți compuși, mai
frecvent bicarbonat feros. În contact cu aerul, compușii feroși devin ferici,
punându-se în evidență hidroxidul feric. Apa care conține fier în cantități mari
este opalescentă, cu gust acru, astringent, pătează rufele, nu poate fi
întrebuințată în industria hârtiei, a celulozei, la vopsitorii, coloranți, etc.
Manganul
Însoțește, de obicei, fierul în apele subterane. Depozitul produs de compușii
manganului are o culoare brună.
Calciul
Se găsește în apă sub forma de bicarbonați, sulfați și cloruri. Rolul lui în apa
potabilă este pus în legătură cu iodul, fiind determinant în apariția gușei.

3
Magneziul
Ca și calciul, determină duritatea apei.
Amoniacul (NH3)
Pune, de obicei, în evidență contaminarea apelor potabile cu apă provenită
din rețeaua de canalizare, de la closete, etc. Amoniacul poate fi și de natură
minerală, provenind de la minereuri ce conțin azotați.
Clorul
Se găsește în apă sub forma de cloruri fiind, cel mai frecvent, de natură
minerală. Prezența în cantități mari a clorurilor dau apei un gust neplăcut,
caracteristic (sărat, amar). Clorul poate fi și de natură organică (urina și fecalele
conțin cantități importante de cloruri).
Cuprul, plumbul și zincul
Pot fi întâlniți sub forma de oxizi și indică corodări ale conductelor. În apele de
suprafață pot fi întâlniți în aval de deversări de ape uzate provenind de la
industrii extractive și prelucrătoare. Compușii lor sunt foarte otrăvitori.
Dioxidul de carbon (CO2)
În apă poate fi liber (gaz), semilegat (bicarbonați) sau legat (carbonați).
Prezența dioxidului de carbon liber în cantități mari în apă dă acesteia caracter
agresiv față de oțel, mortar și betoane.
Hidrogenul sulfurat(H2S)
Poate fi de natură organică, ca un produs de descompunere, sau minerală, ca un
produs dizolvat în straturile adânci.

Caracteristici biologice
Sunt determinate de prezența unor organisme și particule abiotice care împreună
alcătuiesc sestonul.
Caracteristici bacteriologice
Sunt determinate de bacteriile prezente în apă. Din punct de vedere al igienei
apei, bacteriile se pot împărți în următoarele categorii importante:
Bacterii banale, fără influență asupra organismului.
Bacili coli, care în proporție mai mare indică contaminarea apei cu ape de la
canalizare, aceștia însoțesc bacilul febrei tifoide.
Bacterii saprofite, care dau indicații asupra contaminării cu dejecții animale și
semnalează bacilul febrei tifoide.

4
 Bacterii patogene, care produc îmbolnăvirea organismului. Bacteriile care
produc boli hidrice sunt: bacteria febrei tifoide și bacilul dizenteriei.

3. Aer: compoziția aerului

Aerul este amestecul de gaze alcătuind straturile inferioare
ale atmosferei Pământului.
Compoziția aerului
 78,084% Azot (N2)
 20,947% Oxigen (O2)
 0,934% Argon (Ar)
 0,03% Dioxid de carbon (CO2)

4. Lemn: compoziție, umiditate, densitate

Lemnul este un material natural care provine din plantele lemnoase, arbori,
arbuști etc., fiind compus în majoritate din celuloză și lignină și în mică parte
din gume, rășini, materii tanante și materii colorante.
Lemnul, o materie de origine organică, este produs de plantele lemnoase care fac
parte din grupa vegetalelor superioare cormofite - plante vasculare care sunt
formate din țesutul lemnos (xilem) și țesutul liberian (floem).
Structura lemnului

0 Măduvă; 1 Inele anuale; 2 Canal de rășină;

3 Raze primare; 4 Raze secundare; 5 Cambiu; 6 Razele bastului; 7 Felogen;
8 Bast; 9 Scoarță
Microscopic lemnul este diferit privit, în funcție de planul în care este secționat.
Lemnul este alcătuit din mai multe tipuri de țesuturi vegetale: țesutul vascular,
fibre, parenchimul de rezervă.

5
 Fibre: fascicule de celule rezistente, dispuse într-un sens axial, care asigură
rigiditatea si rezistența mecanică a lemnului. Sunt constituite dintr-un
amestec de celuloză, hemiceluloză și lignină.
 Țesutul vascular: este compus din vase, celule tubulare prin care se conduce
seva brută de la rădăcini la frunze. La conifere aceste vase sunt numite
traheide. Vasele conductoare sunt adesea asociate cu celulele parenchimatice
(numite și parenchim), care contribuie la transportul de nutrienți în arbore.
 Celulele de rezervă parenchimatice, cu pereti îngroșați și lignificati, care
însoțesc țesutul vascular. Aceste celule participă la funcția de sustinere.
Orientarea lor este transversală și radială pornind de la axa longitudinală a
arborelui.
Lemnul are o structură anatomică specifică fiecărei specii de arbore, astfel încât
acestea pot fi recunoscute în funcție de diferențele structurale. Descrierea
științifică a structurilor lemnului și de determinarea speciilor de arbori ține de
anatomia lemnului.
Compoziția chimică
Lemnul constă în principal din substanțe organice, precum și din substante
anorganice (1 până la 1,5%). De asemenea, poate avea umiditate variabilă. Are
în compoziție:

 Celuloză (40 - 50%)

 Lignină (20 până la 30%)
 Hemiceluloză (15 la 25%)
 Alte substanțe organice: polizaharide, pentozani, hexozani, rășini, taninuri,
coloranți, ceară, alcaloizi
 Apă
Există trei tipuri de apă în lemn:

1. Apa liberă este apa prezentă în lemnul verde.

2. Apa legată este apa care intră în compoziția fibrelor. Ea este cea care
cauzează contracții în timpul uscării.
3. Apa de compoziție este apa care intră în compoziția moleculelor.
Eliminarea acesteia duce la distrugerea lemnului (de exemplu, în
incendii).
Proprietăți fizice

 Reziliență;
 Rezistență la tracțiune și comprimare;
 Durabilitatea;
 Proprietăți izolatoare.

6
Anizotropie
Aproape toate proprietățile structurale ale lemnului sunt diferite în cele trei
direcții principale (axială, radială, tangențială). Aceasta cauzează contracții
inegale a lemnului în timpul uscării. La unele specii de lemn, contracția axială
maximă este de 0,3%, radială de 5% și tangențială de 10%.
Proprietăți higroscopice
Proprietățile higroscopice ale lemnului cauzează o stabilitate dimensională
relativ scăzuta în diferite umidități ambientale. Lemnul uscat este mai
higroscopic decat cel umed, iar calitatea lemnului depinde de umiditatea climei.
Variația concentrației de apă sub punctul de saturare determină schimbări ale
structurii lemnului. Unele tipuri de lemn, precum cel de tec, au o contracție
scăzută de umiditate din cauza substanțelor hidrofobe prezente. Pentru a micșora
caracterul higroscopic al lemnului, acesta este acoperit cu un strat subtire de
vopsea.
Proprietăți acustice
Viteza sunetului în lemn, de-a lungul fibrelor lemnoase, are o valoare de 4000
până la 6000 m/s, pe când în cereale este de doar 400 – 2000 m/s. Parametrii
care influențează viteza sunetului sunt densitatea, elasticitatea, lungimea
fibrelor, unghiul, conținutul de umiditate, fisurile. Datorită proprietăților sale
acustice excelente, lemnul este utilizat la fabricarea instrumentelor muzicale.
Dar lemnul poate fi utilizat și ca material de izolare fonică. Placa cu o densitate
de suprafață de 15 – 20 kg/m2 realizează o izolare fonică de 24 - 26 dB.
Proprietăți termice
Datorită porozității sale, lemnul este un conductor slab de căldură, prin urmare
este foarte potrivit ca izolare termică. Molidul are o conductivitate termică de
0.22 W / mK (pentru comparație betonul are 0,69 W / mK), iar plăcile izolatoare
- 0.14 W / mK sau mai mică. Plăcile aglomerate poroase ajung la 0.05 W / mK.
Conductibilitate termică crește cu conținutul de umiditate și densitatea
materialului.
Capacitatea termică la lemn este de aproximativ patru ori mai mare decât la fier.
Expansiunea termică poate fi neglijată în practică la lemn, deoarece aceasta va fi
compensată de contracția la uscare.
Descompunerea termică lemnului începe la temperaturi de peste 105 °C; la
200 °C este foarte mult accelerată și atinge cota maximă la 275 °C. O degradare
termică a lemnului poate să apară în timpul expunerii prelungite la temperaturi
mai mici de 100 °C. Punctul de aprindere al lemnului este între 200 și 275 °C. În
absența oxigenului se poate produce piroliza.

7
5. Cărbune: compoziție, umiditate, conținut de cenușă, puterea calorică
Cărbunele este o rocă sedimentară de culoare brun-neagră, cu proprietăți
combustibile, formată prin carbonizarea (îmbogățirea în carbon, în condițiile
lipsei oxigenului) resturilor unor plante din epocile geologice. Procesul de
incarbonizare a plantelor preistorice s-a produs cu milioane de ani în urmă, prin
două procese mai importante:

1. faza biochimică produsă de bacterii și ciuperci, care transformă celuloza

și lignina din plante;
2. faza geochimică, faza propriu zisă de incarbonizare, care se produce la
temperaturi și presiuni ridicate, formându-se într-un timp
îndelungat huila și antracitul. Acest proces are ca rezultat o îmbogățire de
peste 50 % din volum în carbon.
Datorită energiei termice ridicate degajate prin ardere, huila mai poartă numele
de aurul negru.

Formare

Ferigă.
Materia inițială de bază din care ia naștere cărbunele sunt resturi de plante fosile,
care constau mai ales din feriga uriașă (Pteridopsida sau Polypodiopsida), care
în urmă cu 400 de milioane de ani alcătuia adevărate păduri; azi, feriga are între
9.000 și 12.000 de varietăți.
După moartea lor, aceste plante se scufundau în mlaștină, unde fiind izolate
de aerul atmosferic urmează o serie de procese anaerobe, în primele faze se
formează turba.
Cărbunele este o rocă sedimentară de culoare brun-neagră, cu proprietăți
combustibile, formată prin carbonizarea (îmbogățirea în carbon, în condițiile
8
lipsei oxigenului) resturilor unor plante din epocile geologice. Procesul de
incarbonizare a plantelor preistorice s-a produs cu milioane de ani în urmă, prin
două procese mai importante:

1. faza biochimică produsă de bacterii și ciuperci, care transformă celuloza

și lignina din plante;
2. faza geochimică, faza propriu zisă de incarbonizare, care se produce la
temperaturi și presiuni ridicate, formându-se într-un timp
îndelungat huila și antracitul. Acest proces are ca rezultat o îmbogățire de
peste 50 % din volum în carbon.
Datorită energiei termice ridicate degajate prin ardere, huila mai poartă numele
de aurul negru.

Formare[modificare | modificare sursă]

Ferigă.
Materia inițială de bază din care ia naștere cărbunele sunt resturi de plante fosile,
care constau mai ales din feriga uriașă (Pteridopsida sau Polypodiopsida), care
în urmă cu 400 de milioane de ani alcătuia adevărate păduri; azi, feriga are între
9.000 și 12.000 de varietăți.
După moartea lor, aceste plante se scufundau în mlaștină, unde fiind izolate
de aerul atmosferic urmează o serie de procese anaerobe, în primele faze se
formează turba.
Prin migrația mărilor aceste mlaștini au fost acoperite cu sedimente, creându-se
temperaturi și presiuni ridicate, care intensifică procesele de încarbonizare,
presiunea elimină apa din turbă, astfel, ia naștere cărbunele brun (Lignit).
Dacă aceste presiuni mari persistă mai departe, se continuă eliminarea apei
din cărbunele brun, rezultând cărbunii cu cea mai mare putere
9
calorifică, huila și, în final, antracitul care este în același timp și cărbunele cel
mai vechi. La antracit, procentul de carbon ajunge la 90-96 %.
Zăcămintele de huilă s-au format cu circa 280-345 milioane de ani în urmă,
constituind azi una dintre principalele resurse energetice ale globului. Cărbunele
brun este un cărbune mai tânăr, formându-se în perioada terțiară în urmă cu 2,5 -
65 milioane de ani.

Compoziție
În tehnică, compoziția cărbunilor se exprimă parțial în elemente
chimice, carbon (C), hidrogen (H), azot (N), oxigen (O) și sulf (S), parțial în
substanțe ca masa minerală (A - de: Asche, en: ash) și umiditatea (W - de:
Wasser, en: water).
Compoziția se poate exprima ca:

 masă organică, care conține C, H, N, O și S din combinațiile organice;

 masă combustibilă (en: DAF – dry, ash free), care conține și S din
combinațiile minerale (pirite), care arde și el, adică tot ce arde – ceea ce nu
arde (masa minerală plus umiditatea) este balastul;
 masă anhidră, care conține și masa minerală, adică tot, mai puțin apa;
 masa uscată la aer (masa pentru analiză), care conține și umiditatea de
constituție și cea higroscopică, compoziție folosită în determinările de
laborator, fiind stabilă;
 masa inițială (en:raw), care conține și umiditatea de îmbibație, adică
compoziția cărbunelui introdus în focare.
În timpul încălzirii, din cărbune se degajă gaze combustibile, numite materii
volatile. Cu cât se degajă mai multe materii volatile, cu atât cărbunele se aprinde
mai ușor.
Prin aprindere și ardere cărbunele degajă căldură. Cantitatea de căldură eliberată
prin arderea completă a unui kilogram de combustibil (aici cărbune) constituie
mărimea putere calorifică (sau căldura de ardere) a combustibilului, care
în SI se exprimă în MJ/kg. În practică, utilă este puterea calorifică
inferioară (Qi).

Prin migrația mărilor aceste mlaștini au fost acoperite cu sedimente, creându-se

temperaturi și presiuni ridicate, care intensifică procesele de încarbonizare,
presiunea elimină apa din turbă, astfel, ia naștere cărbunele brun (Lignit).
Dacă aceste presiuni mari persistă mai departe, se continuă eliminarea apei
din cărbunele brun, rezultând cărbunii cu cea mai mare putere
calorifică, huila și, în final, antracitul care este în același timp și cărbunele cel
mai vechi. La antracit, procentul de carbon ajunge la 90-96 %.

10
Zăcămintele de huilă s-au format cu circa 280-345 milioane de ani în urmă,
constituind azi una dintre principalele resurse energetice ale globului. Cărbunele
brun este un cărbune mai tânăr, formându-se în perioada terțiară în urmă cu 2,5 -
65 milioane de ani.

Compoziție
În tehnică, compoziția cărbunilor se exprimă parțial în elemente
chimice, carbon (C), hidrogen (H), azot (N), oxigen (O) și sulf (S), parțial în
substanțe ca masa minerală (A - de: Asche, en: ash) și umiditatea (W - de:
Wasser, en: water).
Compoziția se poate exprima ca:

 masă organică, care conține C, H, N, O și S din combinațiile organice;

 masă combustibilă (en: DAF – dry, ash free), care conține și S din
combinațiile minerale (pirite), care arde și el, adică tot ce arde – ceea ce nu
arde (masa minerală plus umiditatea) este balastul;
 masă anhidră, care conține și masa minerală, adică tot, mai puțin apa;
 masa uscată la aer (masa pentru analiză), care conține și umiditatea de
constituție și cea higroscopică, compoziție folosită în determinările de
laborator, fiind stabilă;
 masa inițială (en:raw), care conține și umiditatea de îmbibație, adică
compoziția cărbunelui introdus în focare.
În timpul încălzirii, din cărbune se degajă gaze combustibile, numite materii
volatile. Cu cât se degajă mai multe materii volatile, cu atât cărbunele se aprinde
mai ușor.
Prin aprindere și ardere cărbunele degajă căldură. Cantitatea de căldură eliberată
prin arderea completă a unui kilogram de combustibil (aici cărbune) constituie
mărimea putere calorifică (sau căldura de ardere) a combustibilului, care
în SI se exprimă în MJ/kg. În practică, utilă este puterea calorifică
inferioară (Qi).

6. Țiței: aspect, culoare, densitate, vâscozitate

Titeiul reprezinta un amestec de hidrocarburi gazoase, lichide si solide care

contin in proportie redusa compusi cu oxigenul, sulful si azotul. Unele dintre
aceste hidrocarburi se separa din masa lichida in timpul exploatarii, astfel incat
la iesirea din zacamant titeiul se separa in :
gazul de sonda
apa si titeiul propriu-zis
ceara de petrol, pamanturi fine, nisip, etc.
Principalele proprietati fizice de care trebuie sa se tina seama la
11
transportul si depozitarea titeiului sunt
greutatea specifica ;
densitatea relativa ;
vascozitatea ;
caldura specifica ;
temperatura de congelare ;
temperatura de inflamabilitate ;

Greutatea specifica (γ ) reprezinta greutatea unitatii de volum fluid. Ea se

exprima prin raportul intre greutatea fluidului G si volumul sau V .

Densitatea relativa a titeiului reprezinta raportul intre masa unui volum de titei
si masa unui volum egal dintr-un corp de referinta aflat intr-o stare de agregare
data.
Drept corp de referinta se ia apa distilata in vid, fara urme de gaze, la 4°C si 760
mm col Hg cand are densitate max.

Densitatea relativa a titeiului reprezinta raportul intre masa unui volum egal
dintr-un corp de referinta aflat intr-o stare de agregare data.

Densitatea relativa se noteaza cu simbolul si este un numar adimensional.

Densitatea relativa a titeiului din tara noastra este cuprinsa intre 0.790 ÷ 0.960.
Volumul titeiului crescand cu temperatura la care este supus conform legii de
dilatare, densitatea lui relativa va scadea cu cresterea temperaturii si invers.
Densitatea relativa la diferite temperaturi se poate calcula cu relatia

= + c(t1-20)

= + c(t1-t2)
in care

= =0.9285
Determinarea densitatii relative se face conform STAS 35 - 80 cu
areometru - cea mai utila metoda
balanta Mohr - Westphol
picnometru

Vâscozitatea este definita ca fiind proprietatea unui lichid datorita caruia iau
nastere in interiorul lui tensiuni tangentiale care se opun deplasarii straturilor in
miscarea lor unul fata de celalalt.

12
Pentru masurarea vascozitatii se folosesc unitati absolute cand se masoara
efectul fortelor interne de coeziune si unitati conventionale cand se determina
numai timpul de scurgere prin orificii standardizate al unui anumit volum de
lichid la temperatura constanta.
Vascozitatea dinamica sau absoluta exprima forta necesara pentru a deplasa
doua straturi moleculare situate in interiorul lichidului avand fiecare o suprafata
de 1 cm2 si gasindu-se la o distanta de 1 cm unul fata de celalalt, sensurile de
deplasare fiind contrare . Unitatea de masura este "poise-ul

7. Gaze naturale: compoziție

În general, gazul natural are în compoziție 85% metan, 4% alți alcani (etan,
propan, butan, pentan) și 11% gaze inerte (care nu ard).
Gazul natural este un gaz inflamabil care se află sub formă de zăcământ în
straturile din adâncime ale pământului. Gazul natural este asociat cu zăcăminte
de petrol, procesele lor de formare fiind asemănătoare. Compoziția gazului
natural constă în cea mai mare parte în metan, deosebindu-se de acesta prin
compoziția chimică.

Compoziție și răspândire
Gazul natural este un amestec de gaze, care poate fi foarte diferit după așezarea
zăcământului. Cea mai mare parte este constituită din metan, la care se adaugă
uneori cantități apreciabile de hidrocarburi saturate
(alcani), metan (CH4), etan (C2H6), propan (C3H8), hidrocarburi nesaturate,
alchene sau olefine, și hidrocarburi aromatice sau arene care în lanțul formulei
chimice au o legătură dublă (=) ca etena (etilena) C2H4. Alcanii ce au o structură
chimică inelară mai sunt numiți și cicloalcani, având formula chimică generală
CnH2n. Alchenele pot avea de asemenea forme ciclice ca ciclopentanul.
Alchinele sunt hidrocarburi ce conțin mai multe triple legături chimice, cel mai
reprezentativ fiind etina (acetilena): C2H2. Ultima grupă mai importantă a
hidrocarburilor nesaturate este benzenul care are o formă structurală ciclică:
C6H6; dintr-o subgrupă a acestor hidrocarburi aromatice face parte naftalina:
C10H8, pe când terpenele (terebentina) nu sunt hidrocarburi pure din punct de
vedere chimic.
Gazele naturale mai conțin: vapori de gaze condensate din care cauză mai sunt
numite gaze umede, hidrogen sulfurat (H2S), care necesită îndepărtarea sulfului,
și până la 9% dioxid de carbon (CO2) care diminuează calitatea gazului.
În general, gazul natural are în compoziție 85% metan, 4% alți alcani (etan,
propan, butan, pentan) și 11% gaze inerte (care nu ard). Deosebit de valoroase

13
sunt gazele naturale care conțin heliu, aceste gaze fiind sursa principală de
obținere a heliului.

14