Laborator 1

PROTECȚIA CALITĂȚII APELOR

Apa pură este combinația chimică dintre hidrogen și oxigen, care la presiunea de 760 mm
col. mercur și la temperaturi cuprinse între 0 și 100oC se prezintă sub forma unui lichid incolor
transparent, fără gust și fără miros și care în strat gros este ușor colorată în albastru.
Apa pură are:
- densitatea la 4oC: ρ = 1000 kg/m3
- greutatea specifică la 4oC: γ = 9800 N/m2
- vâscozitatea dinamică la 10oC: η = 1,31·10-3 N·s/m2
- vâscozitatea dinamică la 10oC: ν = 1,31·10-6 m2/s
- tensiunea specifică: σ = 0,777 N/m2.
În natură nu se găsește apă pură, ci numai apă naturală, care conține impurități dispersate
sub formă de particule de natură minerală sau organică, dizolvate sau în suspensie, constituindu-
se ca un sistem dispersat cu concentrație mică.

Proprietățile apei
1. Proprietățile organoleptice ale apei se referă la acele caracteristici care se pot
determina cu ajutorul simțurilor umane (gustul și mirosul).
a) Gustul apei apare din cauza substanțelor dizolvate, care se găsesc în apă în cantități
mai mari. Spre exemplu, gustul sărat este dat de prezența în apă a clorurii de sodiu (NaCl) și a
sulfatului de sodiu (Na2SO4); gustul amar este dat de clorura de magneziu (MgCl2) și de sulfatul
de magneziu (MgSO4); gustul dulce al apei este dat de sulfatul de calciu (CaSO4).
b) Mirosul apelor apare din cauza hidrogenului sulfurat (H2S) de natură minerală sau
organică, rezultat ca urmare a unor procese fizice, a descompunerii microorganismelor sau a
substanțelor organice, sau din cauza prezenței unor substanțe chimice (fenoli, creozoli) rezultate
în urma unor procese industriale.
Aprecierea gustului și a mirosului apei se face de către degustători specializați care
clasează apa în șase clase organoleptice, de la inexistent la foarte puternic.

2. Proprietățile fizico-chimice sunt cuantificate prin indicatori precum:

a) Turbiditatea apei – exprimată prin raportul dintre cantitatea de material solid în
suspensie și cantitatea de apă dintr-o probă. Măsurarea turbidității apei se face prin compararea
suspensiei cu o soluție etalon în scala silicei (1 grad de turbiditate este dat de 1 miligram de
caolin sau silice, fiind pulverizată și împrăștiată într-un litru de apă distilată, conform STAS
6323).
b) Culoarea apei se datorează prezenței în apă a unor substanțe dizolvate (oxizi ferici,
compuși de mangan, clorofilă din frunze, acizi humici) și se determină prin comparație cu o
soluție etalon formată dintr-un miligram de clor platinat de potasiu și clorură de cobalt (CoCl2). 1
grad de culoare corespunde unui miligram de soluție etalon pe litru de apă distilată. De exemplu,
pentru apele potabile, conform STAS 1342, gradul de culoare maxim admis este de 30; culoarea
apelor uzate neepurate poate atinge 300-500 grade.
c) Temperatura apei este o mărime de stare locală care variază în funcție de proveniența
apei (subterană sau de suprafață) și de anotimp.
d) Conductivitatea este caracteristica apei de a permite trecerea curentului electric. În
practică, se măsoară rezistivitatea apei (aceasta este inversul conductivității). În general, o
variație bruscă a conductivității indică apariția unei surse de poluare a apei.
e) Radioactivitatea apei este proprietatea de a emite radiații permanente (α, β, γ). Apare
din cauză că apele subterane sau de izvor intră în contact radioactiv cu diverse roci, acumulând o
cantitate de emanații radioactive. Unele ape, în special cele minerale sau termale, pot transporta
material solid care conține urme de uraniu, radiu etc.
Concentrația admisibilă de radioactivitate se măsoară în μC/ml (1 Currie este
radioactivitatea care reprezintă dezintegrarea a 3,71·1010 atomi/secundă, adică echivalentul unui
gram de radiu).
f) Reziduul fix reprezintă totalitatea substanțelor solide minerale, dizolvate sau insolubile
în apă. Valoarea sa se măsoară în mg/l și se determină prin încălzirea probei la 105oC, până la
evaporarea completă a apei urmată de cântărirea materialului uscat rămas.
Reziduul fix în apa potabilă trebuie să fie de maxim 500 mg/l, conform STAS 1342, iar în
cazuri speciale se admit valori de 1000 mg/l.
g) Reacția apei este exprimată prin indicele de pH, care dă caracterul acid, neutru sau
bazic (alcalin) al apei. Aciditatea apei se datorează prezenței dioxidului de carbon (CO2) liber, a
sărurilor de acizi tari cu baze slabe, iar alcalinitatea apare din cauza prezenței ionilor de
bicarbonat și fosfat.
h) Duritatea apei este legată de prezența sărurilor de calciu și magneziu dizolvat, ce se
depun pe pereții vasului. În general, apele dure sunt improprii utilizării în instalații pentru că se
formează cruste.

3. Proprietățile bacteriologice ale apei

Din punct de vedere microbiologic, în ape se dezvoltă diverse tipuri de bacterii, care în
funcție de influența asupra organismului uman, se pot împărți în:
- bacterii banale - fără influență asupra organismului uman
- bacterii Coli – a căror prezență într-o anumită cantitate poate duce la contaminare cu
apa din rețeaua de canalizare
- bacterii saprofite – care dau indicații asupra contaminării cu dejecții animale și asupra
prezenței bacilului febrei tifoide
- bacterii patogene – cele care îmbolnăvesc organismul uman.
 Calitatea apei
Condițiile tehnice de calitate a apelor de suprafață, precum și clasificarea calității acestora
sunt reglementate de către Normativul privind obiectivele de referință pentru clasificarea calității
apelor de suprafață, aprobat prin ordinul 1146 din 2002 al Ministerului Mediului, Apelor și
Pădurilor. Prevederile acestui Normativ se aplică tuturor apelor de suprafață, cu excepția apelor
cu salinitate ridicată.
Obiectivele de referință urmărite prin clasificarea calității apei au în vedere:
- abordarea integrată a evaluării calității apei din punct de vedere chimic, biologic și
microbiologic
- certificarea datelor de calitate a apelor cu datele specifice sedimentului
- armonizarea cu practica de la nivelul Uniunii Europene în domeniul protecției apelor
curgătoare de suprafață
- încadrarea în metodologia adoptată în activitatea de monitoring a Rețelei transnaționale
de monitoring pentru bazinul hidrografic al Dunării, din cadrul Convenției privind protecția
Dunării.
În acest Normativ, calitatea apei este apreciată în cinci clase de calitate:
- Clasa I – limitele maxime admisibile reflectă condițiile naturale de referință sau
concentrațiile de fond. În situația substanțelor toxice sintetice se adoptă limita de detecție a
metodei de analiză sau pragul minim posibil de interes în activitatea de monitoring. În cazul
substanțelor de proveniență naturală, inclusiv metalele grele, condiția de referință se referă la
fondul natural, care se stabilește în cadul bazinului hidrografic pentru fiecare secțiune de
referință din rețeaua bazinală de monitoring. Secțiunile de referință corespund acelor
amplasamente la care influența antropică este sub 10%.
- Clasa a II-a – limitele corespunzătoare acestor clase corespund valorilor țintă
(obiectivelor de referință) și reflectă condițiile de calitate pentru protecția ecosistemelor acvatice.
În cazul altor substanțe toxice, valorile țintă se stabilesc în baza evaluării de risc.
- Clasele III și IV – valorile limită sunt de 2-5 ori mai mari decât obiectivele de referință
și reflectă ponderea influenței antropice.
- Clasa a V-a - apa pentru care se depășesc valorile limită corespunzătoare clasei a IV-a.
Evaluarea încadrării în clasele de calitate în scopul stabilirii calității apei se face din punct
de vedere fizico-chimic (atât la apă, cât și la sedimentele rezultate din aceasta), biologic,
microbiologic și din punct de vedere al procesului de eutrofizare (proces natural sau artificial de
îmbogățire cu materii organice și cu substanțe nutritive - nitrați, fosfați etc, a apelor lacurilor si a
bălților; prin acțiunea sa pe termen lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce mai
sărace în oxigen, distrugând în final fauna acvatică), în cazul lacurilor naturale și de acumulare
(se determină valorile pentru nutrienți, biomasa fitoplanctonică, clorofila A și oxigen dizolvat).
Probele se fac lunar în condiții normale și se consideră valori corespunzătoare la 90%
asigurare, cu excepția oxigenului dizolvat pentru care se consideră 10% asigurare.
Pentru supravegherea dinamicii calității apei a fost creat Sistemul Național de
Supraveghere a Calității Apelor (SNSCA), ca parte integrantă a Sistemului de Monitoring
Integrat din România (SMIR), care la rândul său este parte integrantă a Sistemului Global de
Monitoring al Mediului Înconjurător (GEMS) inițiat sub egida Organizației Națiunilor Unite prin
programul UNEP (United Nations Environment Programme). Prin SNSCA se urmărește
dinamica calității apelor în 270 secțiuni ale principalelor bazine hidrografice, prin determinarea
indicatorilor fizico-chimici, biologici și microbiologici la perioade regulare de timp, în general
lunar, dar și mai des în cazul unor evenimente ce pot afecta mediul.

Poluarea apelor
Poluarea apei – orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o
limita admisibilă, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau
indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o folosire normală, în scopurile în care
această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea (Legea Apelor nr. 107/1996).
Poluarea apelor se datorează în cea mai mare parte dezvoltării industriale, creşterii
populaţiei urbane şi legat de această situaţie deversarea în râuri şi lacuri a apelor uzate mai mult
sau mai puţin epurate.
Poluarea și poluanții care afectează cursurile de apă pot clasificați după natura lor, după
forma sub care se găsesc și după caracterul surselor de poluare.
1. Din punct de vedere al naturii sale, poluarea poate fi:
- Poluare fizică - rezultă din evacuarea în apă a particulelor solide, insolubile, antrenabile
în apă, a căldurii reziduale și deșeurilor radioactive. Particulele solide (considerate inerte din
punct de vedere chimic și biologic) provin din eroziunea solurilor, astfel încât cantități mari de
material pământos (20-30 tone anual) sunt primite de apă;
- Poluare termică – apare în urma deversării în cursurile de apă a unor cantități de apă
utilizate ca agent de răcire în centralele termice sau nuclearo-electrice;
- Poluare radioactivă – datorită pătrunderii în apă a unor reziduuri cu conținut radioactiv,
rezultate în utma unor scăpări sau accidente a unor instalații nucleare sau chiar în urma unor
activități industriale care folosesc reacții sau materiale radioactive;
- Poluare chimică – apare ca urmare a evacuării în cursurile de apă a unor reziduuri
industriale ce conțin substanțe chimice (derivați ai hidrocarburilor, sulfului și azotului, compuși
organici de sinteză, fluoruri, metale grele), a scurgerilor îngrășămintelor chimice și a pesticidelor
în urma precipitațiilor, dar și a detergenților și materiilor organice fermentabile provenite din
apele uzate urbane.
În funcție de natura activităților umane, riverane bazinelor hidrografice, în apele acestora
se găsesc săruri ale unor metale (cupru, plumb, zinc, magneziu, cadmiu), fluoruri, acizi și baze,
nitrați și fosfați (în îngrășămintele chimice), detergenți, hidrocarburi, petrol, substanțe
farmaceutice sau pesticide (ierbicide, fungicide, insecticide precum DDT ), dăunătoare omului și
animalelor și a căror acțiune persită în timp.
- Poluare biologică – este specifică apelor uzate urbane, apelor provenite din industria
alimentară, industria hârtiei, apelor rezultate din unitățile zootehnice, care se pot constitui în
focare de infecție din cauza bacteriilor, virusurilor și materiilor organice fermentabile și
putrescibile pe care le conțin. În aceste ape sunt prezente microorganisme și macroorganisme
(bacterii patogene, virusuri, protozoare, viermi paraziți) care pot avea o acțiune directă asupra
sănătății omului sau animalelor. Dezvoltarea masivă a unor specii de alge dă cursului de apă un
aspect și un miros nepăcut, producând neajunsuri instalațiilor de alimentare cu apă sau lucrărilor
hidrotehnice.
2. După forma în care se găsesc, poluanții pot fi:
- dejecții animale și umane
- dejecții și reziduuri industriale – mai ales din industria alimentară, industria chimică și
industria minieră
- reziduuri vegetale agricole sau forestiere
- îngrășăminte chimice și pesticide provenite din activitățile agricole
- sedimente rezultate din coroziunea solului
- materiale radioactive rezultate în urma unor accidente nucleare
- căldura reziduală rezultată din necesitățile aglomerărilor urbane și a unor industrii.
3. După caracterul lor, sursele de poluare pot fi:
- Surse de poluare organizate – cu o localizare bine precizată, care se pot clasifica după
proveniență în ape menajere și orășenești, evacuate dinr ețelele de canalizare urbane și în ape
reziduale industriale.
- Surse de poluare difuze – situate pe zone întinse, cu poluanți aduși în cursurile de apă
fie prin acțiunea precipitațiilor asupra unor terenuri poluate în urma acțivităților agricole sau pe
care s-au depozitat reziduuri, fie prin depunerea directă a poluanților atmosferici.
Sursele de poluare pot fi cu caracter continuu (canalizări urbane) sau sezonier (în urma
precipitațiilor).