STAȚII DE EPURARE A APELOR UZATE

Stație de epurare – ansamblu de instalații și construcții al căror obiectiv este

îndepărtarea substanțelor în suspensie, coloidale, în soluție, a substanțelor toxice și a
microorganismelor pentru a aduce apele la o calitate cât mai apropiată de cea inițială, pentru
protejarea mediului înconjurător.

Clasificarea stațiilor de epurare

1. După aria de acoperire:
- locale (de preepurare) – sunt cele aflate în imediata apropiere a fermelor zootehnice sau
a întreprinderilor, care tratează numai apele uzate provenite de la acestea.
- generale – cele care tratează apele uzate din canalizarea orașelor.
2. După numărul de trepte:
-cu o treaptă (mecanică) – se folosește numai pentru epurarea apelor cu încărcătură
minerală, nu și a celor cu încărcătură organică. Metodele fizico-mecanice de epurare sunt
sitarea, sedimentarea sau flotația (la separatoarele de grăsimi).
-cu două trepte:
 mecano-chimică (stații de preepurare) – separă acele substanțe care pot fi
separate prin metode chimice.
 mecano-biologică (tipice pentru România) – au o eficiență de 60%, motiv
pentru care înțările dezvoltate se mai adaugă și treapta terțiară care
realizează epurarea avansată (pentru obținerea apei potabile). Treapta
biologică cuprinde bazine cu nămol activ și/sau biofiltre.
Toate schemele prezentate au două trepte!
Epurarea avansată este definită de Agenţia Europeană de Mediu ca fiind un proces de
eliminare a poluanţilor (în special azotul şi fosforul, dar şi alţi poluanţi) din apele uzate, care nu
au fost îndepărtaţi într-un grad suficient în staţiile de epurare clasice, dotate cu treaptă
(biologică), utilizând metode adecvate ca filtrarea în filtre cu nisip, microfiltrarea sau altele.

1
 De obicei, procesul de epurare avansată prevede metode şi instalaţii care nu sunt utilizate
în mod normal în staţiile clasice mecano-biologice, care au rolul de a elimina în grad avansat,
mult superior celui obţinut cu procedee clasice, substanţele solide şi organice, nutrienţii sau
substanţelor toxice, astfel încât efluentul rezultat să poată fi deversat fără nici un pericol pentru
mediu în bazinul hidrografic sau să poată fi folosit pentru scopuri industriale sau menajere.
Astfel, epurarea avansată a apelor uzate se poate realiză pe trei căi principale şi anume:
- tratament terţiar al apelor uzate care prevede introducerea unei trepte suplimentare,
denumită treaptă terţiară, în staţiile mecano-biologice convenţionale; această treaptă poate avea,
după caz, o structură mai simplă sau mai complexă, având în componenţă de regulă instalaţii de
filtrare, instalaţii de eliminarea azotului şi fosforului şi altele;
- tratament fizico-chimic care prevede realizarea unei structuri a staţiei de epurare în care
procedeele de eliminare a substanţelor poluante, preponderent fizico-chimice dar şi biolologice
sunt astfel combinate încât să se obţină un efluent cu un grad de epurare corespunzător.
Scopurile principale ale epurării avansate a apelor uzate sunt următoarele:
- eliminarea aprofundată a substanţelor solide şi organice:
- eliminarea necesarului de oxigen pentru nitrificare;
- eliminarea nutrienţilor;
- eliminarea substanţelor toxice;
Instalaţiile utilizate cu predilecţie în epurarea avansată sunt: filtrele cu nisip sau cu
membrane, instalaţiile de nitrificare-denitrificare biologice sau chimice, instalaţile de
defosforizare biologice sau chimice, instalaţiile de reţinere a substanţelor toxice, etc.

Principiul constructiv al unei staţii de epurare a apelor uzate

Deşi diferă prin dimensiuni şi tehnologii folosite, cea mai mare parte a staţiilor de epurare
a apelor uzate orăşeneşti au o schemă constructivă apropiată. Există şi unele realizate pe
verticală, tip turn, dar majoritatea sunt pe orizontală. Ocupă relativ mult teren, dar o parte din
instalaţii se pot realiza în subteran, cu spaţii verzi deasupra.
Distingem:
- o treapta primară, mecanică;
- o treaptă secundară, biologică;

2
 - o treapta terţiară la unele staţii (deocamdată nu la toate!) - biologică, mecanică sau
chimică.

TREAPTA PRIMARĂ constă din mai multe elemente succesive:

 Grătarele reţin corpurile plutitoare şi suspensiile grosiere (bucăţi de lemn, textile,
plastic, pietre etc.). De regulă sunt grătare succesive cu spaţii tot mai dese între lamele. Curăţarea
materiilor reţinute se face mecanic. Ele se gestionează ca şi gunoiul menajer, luând drumul
rampei de gunoi sau incineratorului.
 Sitele au rol identic grătarelor, dar au ochiuri dese, reţinând solide cu diametru mai
mic.
 Deznisipatoarele sau decantoarele pentru particule grosiere asigură depunerea pe
fundul bazinelor lor a nisipului şi pietrişului fin şi altor particule ce au trecut de site dar care nu
se menţin în ape liniştite mai mult de câteva minute. Nisipul depus se colectează mecanic de pe
fundul bazinelor şi se gestionează ca deşeu împreună cu cele rezultate din etapele anterioare,
deoarece conţine multe impurităţi organice.
 Separatoarele de grăsimi sunt echipamentele în care se realizează separarea
grăsimilor din apele uzate menajere şi sunt plasate în treapta mecanică a staţiilor de epurare a
apelor menajere, între deznisipatoare şi decantoarele primare.
Prezenţa separatoarelor de grăsimi în fluxul tehnologic al staţiilor de epurare a apelor uzate
menajere este absolut obligatorie atunci când concentraţia grăsimilor din apa uzată exprimată
prin substanţe extractibile în eter de petrol este mai mare sau egală cu 20 mg/dm³ sau când staţia
de epurare are treaptă biologică artificială sau naturală.
 Decantoarele primare asigură staţionarea apei timp mai îndelungat, astfel că se depun şi
suspensiile fine. Se pot adăuga în ape şi diverse substanţe chimice cu rol de agent de coagulare
sau floculare, uneori se interpun şi filtre. Spumele şi alte substanţe flotante adunate la suprafaţă
(grăsimi, substanţe petroliere etc.) se reţin şi înlătură ("despumare") iar nămolul depus pe fund se
colectează şi înlătură din bazin (de exemplu cu lame racloare susţinute de pod rulant) şi se trimite
la metantancuri. Cel mai des intalnite sunt decantoarele longitudinale si circulare.

3
 TREAPTA SECUNDARĂ constă din:
 Aerotancurile sunt bazine unde apa este amestecată cu "nămol activ" ce conţine
microorganisme ce descompun aerob substanţele organice. Se introduce continuu aer pentru a
accelera procesele biochimice.
 Decantoarele secundare sunt bazine în care se sedimentează materialele de suspensie
formate în urma proceselor complexe din aerotancuri. Acest nămol este trimis la metantancuri iar
gazele (ce conţin mult metan) se folosesc ca şi combustibil de exemplu la centrala termică.

TREAPTA TERŢIARĂ nu există la toate staţiile de epurare. Ea are de regulă rolul de a

înlătura compuşi în exces (de exemplu nutrienţi- azot şi fosfor) şi a asigura dezinfecţia apelor (de
exemplu prin clorinare). Această treaptă poate fi biologică, mecanică sau chimică sau combinată,
utilizând tehnologii clasice precum filtrarea sau unele mai speciale cum este adsorbţia pe cărbune
activat, precipitarea chimică etc. Eliminarea azotului în exces se face biologic, prin nitrificare
(transformarea amoniului în azotit şi apoi azotat) urmată de denitrificare, ce transformă azotatul
în azot ce se degajă în atmosferă. Eliminarea fosforului se face tot pe cale biologică, sau chimică.
În urma trecerii prin aceste trepte apa trebuie să aibă o calitate acceptabilă, care să
corespundă standardelor pentru ape uzate epurate. Dacă emisarul nu poate asigura diluţie
puternică, apele epurate trebuie să fie foarte curate. Ideal e să aibă o calitate care să le facă să nu
mai merite numite "ape uzate" dar în practică rar întâlnim aşa o situaţie fericită. Pe de o parte
tehnologiile de epurare se îmbunătăţesc, dar pe de altă parte ajung în apele fecaloid-menajere tot
mai multe substanţe care nu ar trebui să fie şi pe care staţiile de epurare nu le pot înlătura din
ape. În final apa epurată este restituită în emisar - de regulă râul de unde fusese prelevată amonte
de oraş. Ea conţine evident încă urme de poluant, de aceea este avantajos ca debitul emisarului să
fie mare pentru a asigura o diluţie adecvată.
Alte soluţii propun utilizarea pentru irigaţii a apelor uzate după tratamentul secundar,
deoarece au un conţinut ridicat de nutrienţi. Acest procedeu e aplicabil dacă acele ape nu conţin
toxice specifice peste limitele admise şi produsele agricole rezultate nu se consumă direct. În
acest caz nu mai este necesară treapta a III-a şi nu se mai introduc ape în emisar (fapt negativ din
punct de vedere al debitului dar pozitiv pentru calitate, deoarece apele epurate nu sunt niciodată
cu adevărat de calitate apropiată celor naturale nepoluate antropic).

4
 Se experimentează şi utilizarea apelor uzate ca sursă de apă potabilă, desigur cu
supunerea la tratamente avansate de purificare.
Nămolul din decantoarele primare şi secundare este introdus în turnuri de fermentaţie,
numite metantancuri. De obicei sunt rezervoare de beton armat de mari dimensiuni, unde se
asigură temperatură relativ ridicată, constantă, şi condiţii anaerobe, în care bacteriile fermentează
nămolul şi descompun substanţele organice până la substanţe anorganice, rezultând un nămol
bogat în nutrienţi şi gaze care, conţinând mult metan, se utilizează ca şi combustibil.

SITUATIA STATIILOR DE EPURARE IN ROMANIA

La nivelul Romaniei, o problema o reprezinta lipsa unei retele de canalizare in
anumite regiuni si ineficienta sistemului de epurare. Astfel, specialistii Administratiei Nationale
Apele Romane (ANAR) au constatat ca apa folosita de 90% dintre romanii de la sat si de 50%
dintre oraseni nu ajunge in niciun sistem de canalizare. Cei mai multi dintre acestia arunca apa
folosita in apropierea casei. De asemenea, in Romania, gradul de racordare la retele de canalizare
si statii de epurare a apelor este de 57%, respectiv de 46%. In prezent, in Romania, exista fizic
983 retele de canalizare, din care doar 631 sunt functionale, restul fiind in diferite stadii de
executie.
În anul 2011 au fost identificate 511 staţii de epurare. Numai 16 staţii de epurare sunt
conforme cu cerinţele Directivei 91/271/EEC, pentru treapta secundară de epurare. Cel mai slab
dotate staţii de epurare sunt în Muntenia şi Oltenia (Dolj, Gorj, Giurgiu, Călăraşi), centrul şi
sudul Moldovei (Galaţi şi Vaslui), iar cele mai dotate staţii de epurare sunt în centrul şi vestul
ţării, respectiv în Braşov, Cluj-Napoca, Mureş.

STATIA DE EPURARE DE LA GLINA

Procesele tehnologice și biologice se manifestă în trei etape de tratare a apelor
reziduale. In prima treaptă corpurile de dimensiuni mai mari care plutesc în apa Dâmboviței sunt
reținute de o serie de grătare. Curăţarea apei de aceste corpuri se face într-un mod asemănător cu
gestionarea gunoiului menajer, luând drumul rampei de gunoi sau a incineratorului de nămol. În
continuare, apa trece prin niște site cu un rol identic ca cel al grătarelor, dar au ochiuri dese,
reținând corpurile solide cu diametru mai mic. După decantare substanțele adunate la suprafață
(grăsimi, substanțe petroliere) se înlatură, iar nămolul depus pe fund se trimite la metantancuri.

5
 Treapta mecanică este reprezentată de un decantor primar. Treapta biologică este
compusă dintr-un bazin aerat cu nămol activ şi un decantor secundar. Instalaţia de dezinfecţie
clorinează apa uzată la ieşirea din treapta terţiară şi apoi o tratează cu bioxid de sulf. Nămolul
primar este amestecat cu nămolul secundar în exces, trecut printr-un îngroşător de nămol,
condiţionat chimic prin oxidare la presiune joasă, iar apoi decantat. Nămolul decantat este
deshidratat cu un filtru de vacuum şi evacuat pe cale automată, iar faza lichidă separată este
fermentată anaerob într-o instalaţie de fermentare metanică.

6
Alte tipuri de statii de epurare

7
8