Student: Preda Corina Alina

Specializare: BMC, gr. 1661

Anul II

Examen la disciplina Biotehnologii microbiene de epurare a apelor uzate

Procedee de epurare

Combaterea poluării apelor se realizează prin măsuri ce urmăresc, în primul rând,

prevenirea poluării apelor. Pentru multe ramuri industriale, pentru zootehnie şi diverse
activităţi sociale, modalitatea cea mai eficientă de combatere şi limitare a poluării
este epurarea apelor uzate  înainte de evacuare.

Prin această operaţie, apele uzate sunt supuse unor tratamente succesive, prin care
conţinutul de poluanţi este diminuat, astfel încât, în urma diluării cu apele râurilor în care
ajung, să înregistreze concentraţii cât mai mici.

1. Epurarea mecanică.

Se mai numeşte epurare primară şi se bazează pe procese fizice de separare a

poluanţilor din apele uzate.

Prin epurarea mecanică se realizează în prima etapă îndepărtarea materiilor grosiere în

suspensie, mai mari de 1 milimetru, în general solide organice plutitoare, prin reţinerea lor pe
grătare şi site. În a doua etapă, prin procese de decantare gravitaţională, în instalaţii numite
deznisipatoare, se îndepărtează suspensiile constituite din particule minerale (sol şi nisip).

Materiile grosiere se îndepărtează pentru protejarea pompelor şi evitarea înfundării

conductelor. Apele uzate, după primele două etape, sunt conduse în  instalaţii numite
decantoare primare, unde se sedimentează restul de substanţe în suspensie şi parţial cele
aflate în dispersie coloidală, care conţin  şi substanţe organice. Există mai multe tipuri de
decantoare, în funcţie  de natura apelor şi procedeul aplicat. Decantoarele sunt construcţii din
beton de formă dreptunghilară sau radială în care apa uzată curge cu viteză mică pentru a
grăbi depunerea particulelor în suspensie. Nămolul rezultat din depuneri e colectat, periodic
şi evacuat din instalaţie. Unele staţii de epurare mecanice sunt prevăzute suplimentar cu
separatoare de uleiuri şi grăsimi.

2. Epurarea chimică

  Această metodă se utilizează pentru îndepărtarea poluanţilor prin procese chimice şi

fizico-chimice. Metoda se aplică apelor uzate industriale şi altor categorii de ape când se

1
urmăreşte o epurare rapidă şi eficientă. Epurarea chimică se aplică atât poluanţilor în
suspensie, cât şi celor dizolvaţi.

Astfel materiile în suspensie fină care nu se decantează în decantorul primar, ele

aflându-se dispersate coloidal, se elimină cu ajutorul unor reactivi chimici, numiţi coagulanţi.
Se mai folosesc şi coagulanţi sintetici numiţi polielectroliţi. Aplicarea produsului de
decantare cu coagulanţi, asigură eliminarea materiilor în suspensie şi reduce conţinutul de
substanţe organice dizolvate.

Pentru eliminarea poluanţilor dizolvaţi se recurge la reacţii chimice în care reactivul

introdus formează cu poluantul un produs greu solubil, care se depune pe fundul bazinului de
reacţie sau e descompus sau transformat într-o substanţă inactivă. Astfel se pot elimina din
soluţie metale grele, cianuri, fenoli şi coloranţi. Ca reactivi se utilizează laptele de var, clorul
şi ozonul.

Apele uzate acide sau alcaline, datorită agresivităţii lor chimice, se supun preepurării,
operaţie ce constată în neutralizarea lor în bazine cu ajutorul unor reactivi chimici.

3. Epurarea biologică.

I se mai spune epurare secundară şi se aplică pentru eliminarea din apă a poluanţilor
organici biodegradabili, care pot constitui hrană pentru microorganisme.

Eliminarea substanţelor organice dizolvate în apă se face prin adsorbţia lor la

suprafaţa celulelor, microorganismelor, în principal bacterii.

Ca urmare apar noi celule de bacterii şi aşa numiţii metaboliţi (dioxid de carbon,
săruri minerale). Se practică trei procedee principale de epurare biologică:

3.1 Cu nămol activ

           Instalaţia de epurare include un bazin de aerare numit aerotanc, în care apa uzată
provenită de la decantorul primar este aerată puternic cu ajutorul unor dispozitive de insuflare
a aerului şi un bazin de sedimentare - decantorul secundar. Nămolul sedimentat în decantor
este utilizat parţial pentru însămânţarea aerotancului, iar excesul este îndepărtat sau condus în
altă instalaţie a staţiei de epurare.

2
 3.2 Cu biofiltre.

Instalaţia de epurare conţine biofiltru propriu-zis, care este un turn de 1-4 metri
înălţime, ce conţine o umplutură de material inert, formată din piatră sau mase plastice, şi un
decantor secundar.

Apa uzată provenită de la decantorul primar este introdusă prin partea superioară a
biofiltrului şi cade liber pe materialul de umplutură, în contracurent cu aerul. În timp ce la
nămolul activ biocenoza este relativ uniformă în masa aerotancului, datorită agitării continue
a apei, în biofiltru are loc o stratificare a grupelor pe înălţime, în funcţie de gradul de epurare
realizat.

3.3 Cu iazuri de oxidare.

  Se utilizează de obicei ca un procedeu de epurare globală pentru ape uzate cu volum

relativ mic. Iazul biologic poate fi amenajat în bazine de pământ cu adâncime mică, sub un
metru şi dotat sau nu cu instalaţii de agitare şi reaerare. El poate prelua toate operaţiile
efectuate în treptele staţiei de epurare, sau poate fi utilizat în completarea decantoarelor
primare ca treaptă de epurare biologică, aşa cum se practică de obicei pentru epurarea apelor
uzate provenite de la fermele zootehnice. Populaţiile de microorganisme care participă la
epurare, în iazuri sunt aceleaşi ca şi în instalaţii şi în plus se adaugă şi algele care prin
procesul de fotosinteză aduc un aport de oxigen. În plus algele asimilează pentru hrană
proprie, ionii de amoniu şi sărurile cu fosfor care rezultă din descompunerea substanţelor
organice şi de către bacterii, realizând în acest mod epurarea apelor şi sub acest aspect.

4. Epurarea avansată.

Prin aplicarea procedeelor de epurare mecanică şi biologică nu pot fi eliminate din apele
uzate multe dintre substanţele organice nedegradabile biologic, astfel încât, pentru unele
folosinţe importante, cum sunt alimentările cu apă pentru populaţie şi unele alimentări
industriale, epurarea clasică, convenţională, nu este suficientă. Este necesară o epurare mai
avansată din punct de vedere al îndepărtării poluanţilor şi datorită neutilizării surselor de apă,
care conduce la concentrarea poluanţilor neepuraţi în treaptă primară şi secundară.

Epurarea avansată a apelor uzate, ca şi a apelor reutilizate se poate obţine prin aplicarea
procedeelor care se bazează pe procesele fizico-chimice cunoscute şi folosite deja în

3
tehnologiile chimice de fabricaţie: adsorbţie, extracţie, distilare, spumarea, denitrificarea,
schimbul ionic şi oxidarea chimică.

a)  Procedee de epurare cu adsorbţie.

Se aplică pentru eliminarea cantităţilor mici de substanţe organice rămase după

epurarea biologică. În practică se utilizează, în special, pentru epurarea avansată a fenolilor,
detergenţilor şi a substanţelor care pot împrumuta miros şi gust neplăcut apei de băut.

  Ca material adsorbant se utilizează, cel mai des cărbunele activ obţinut prin
condiţionarea specială a cărbunelui vegetal sau fosil.

b) Procedeul de epurare cu schimbători de ioni.

Se aplică în general pentru demineralizarea apelor uzate sau de alimentare, sărurile

organice nefiind epurate în instalaţii clasice. Schimbătorii de ioni se utilizează frecvent pentru
eliminarea poluanţilor minerali aflaţi în apă sub formă ionică: fenoli, detergenţi şi coloranţi.

c) Procedeele de oxidare chimică.

Utilizează o gamă largă de produşi chimici cu proprietăţi oxidante, dintre care cele

mai uzuale sunt substanţele care degajă oxigen: ozonul, apa oxigenată şi clorul cu produşii
săi. 

5. Epurarea apelor fenolice.

În prezent se procedează la extracţia fenolului prin dizolvare selectivă în hidrocarburi

aromatici, diizopropileter, sau se aplică procedee de epurare biologică, mai lente decât cele
catalitice şi care necesită volum mare de investiţii şi consumuri energetice ridicate.

Dacă se urmăreşte recuperarea fenolului din apele uzate de la fabricarea fenolului se

poate realiza o epurare în trepte; în primul rând prin extracţia fenolului dintr-un amestec
rezultat intermediar şi din care nu poate fi separat prin distilare cu soluţie de hidroxid de
sodiu, urmat de descompunerea acestuia cu acid sulfonic. Distrugerea fenolului din apa
reziduală sulfatică în care concentraţia de fenol este mai mică de 20 ppm se face în continuare
prin epurare biologică.

4
 6. Injectarea profundă - o alternativă la epurare.

O soluţie mai puţin ecologica în locul tratării în staţii de epurare sau altă metodă este
injectarea profundă a apelor uzate, în zone şi adâncimi unde nu contaminează surse de apă
subterană în uz curent sau cunoscute. În funcţie de natura poluantului, unele sperăm să îşi
modifice sau reducă conţinutul de poluanţi, dar la majoritatea se speră doar să nu ne
deranjeze în următoarele secole sau chiar milenii, ceea ce nu este deloc o abordare durabilă,
dar se practică, la fel ca depozitarea deşeurilor nucleare puternic radioactive.

Injectarea se face la adâncimi, de regulă de 500-2000 metri, cu extreme de la câteva sute

de metri până la peste 4000 de metri. Depinde şi de tipul de rocă – formaţiune geologică în
care se injectează, de regulă nisip, gresie, dolomit sau călcare.

Debitul şi presiunea sunt şi ele variabile, iar tipurile de ape uzate care se injectează sunt
de regulă ape grav contaminate şi foarte greu de epurat sau în cantităţi foarte mari.

Categorii de ape uzate injectate profund :

 ape uzate comunale şi industriale;

 ape sărate de la exploatări petroliere;

 ape utilizate la minerit prin dizolvarea diverselor minerale (clorura de sodiu,

potasiu, fosfaţi, uraniu, cupru etc.).

 ape utilizate în procedeul de ardere în situ a combustibililor fosili (cărbune,

şisturi bituminoase, etc.).

Se practică şi reinjectarea de ape neuzate sau puţin uzate din raţiuni hidrogeologice,
cum sunt reîncărcarea acviferelor, injecţii de barare a intruziunii apei sărate în acvifer, injecţii
de solide sub formă de suspensie apoi în golurile de unde au fost extrase, exemplu: steril
înapoi în mine.

             Evacuarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor este permisă
numai dacă prin aceasta:

 nu se aduc prejudicii igienei şi sănătăţii publice sau personalului de exploatare;

 nu se diminuează prin depunere capacitatea de transport a canalelor colectoare;

5
  nu se degradează construcţiile şi instalaţiile reţelelor de canalizare, ale staţiilor de
epurare şi ale echipamentelor asociate;
 nu sunt perturbate procesele de epurare din staţiile de epurare, sau nu se diminuează
capacitatea de preluare a acestora;
 nu se creează pericole de explozie.

Apele uzate care se evacuează în reţele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile
de epurare nu trebuie să conţină:

 materii în suspensie, în cantităţi şi dimensiuni care pot constitui un factor activ de

erodare a canalelor, care pot provoca depuneri sau care pot stânjeni curgerea normală
cum sunt: materialele care, la vitezele realizate în colectoarele de canalizare
corespunzătoare debitelor minime de calcul ale acestora, pot genera depuneri;
 diferitele substanţe care se pot solidifica şi astfel pot obtura secţiunea canalelor;
 corpurile solide, plutitoare sau antrenate, care nu trec prin grătarul cu spaţiul liber de
20 mm între bare, iar în cazul fibrelor şi firelor textile ori al materialelor similare
(pene, fire de păr de animale- care nu trec prin sită cu latura fantei de 2 mm);
 suspensiile dure şi abrazive ca pulberile metalice şi granulele de roci, precum şi altele
asemenea, care prin antrenare pot provoca erodarea canalelor;
 păcură, uleiul, grăsimile sau alte materiale care prin formă, cantitate sau aderență pot
conduce la crearea de zone de acumulări şi depuneri pe pereţii canalului colector;
 substanţele care coagulează, singure sau în amestec cu alte substanţe conţinute în apa
din reţelele de canalizare, existând riscul depunerii lor pe pereţii canalelor, sau conduc
la apariţia de substanţe agresive noi.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. BARNEA M. şi col.,Probleme actuale de biologie, vol. III.,Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1978.
2. BOTNARIUC N. Ecologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1982.
3. BUZDUGAN Gh. Chimie analitică , manual pentru clasele a-IX-a şi a-X-a, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti 1985.
4. CROITORU V. Irigaţii şi drenaje, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981.
5. CIPLEA L.I. Poluarea mediului ambiant, Ed. Tehnică, Bucureşti 1978.
6. ANGELESCU A. Protecţia mediului ambiant
7. CALIN G. Tehnologie şi inovare , Ed.ASE. 2003.
8. BOTEZAT L. Tehnologii dezvoltate în Europa, Ed. ASE. 2003.
9. MIRCEA NEGULESCU- Protecţia calităţii apelor.Ed. Tehnica.
10. TUFESCU V. ŞI M. Ecologia şi activitatea umană, Ed. Albatros, Bucureşti 1981.
11. VESPREMEANU E. Mediul inconjurator- Ocrotirea şi conservarea lui., Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1981.
12. MINESCU S. Poluarea mediului şi sănătatea , Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
1978.
13. PATRU OLIMPIA Cartea operatorului din staţii de epurare a apelor uzate, Ed. Tehnică,
Bucureşti 1997.
14. DIACONU GHIORGHITA Chimia sanitară a mediului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1994.
15. VOICAN V. Ecologia umană Ed. Medicală, Bucureşti, 1979.