4.

ULTRAFILTRAREA

Ultrafiltrarea este procesul de separare prin membrane sub influenţa unei

diferenţe de presiune. Membranele utilizate sunt caracterizate printr-o permeabilitate
selectivă pentru anumiţi componenţi ai unei soluţii lichide. Se aplică mai ales pentru
a separa substanţele dizolvate cu greutate moleculară peste 500 (u.a.m. sau
Daltoni), care la concentraţii mici au presiuni osmotice mici şi nu pot fi separate prin
osmoză.
Prin ultrafiltrare pot fi îndepărtate din apă bacterii, viruşi, amidon, proteine,
pigmenţi din vopsele. Limita superioară a greutăţii moleculare a substanţelor care
pot fi reţinute prin ultrafiltrare este de circa 500 000, peste această limită separarea
având loc prin filtrare obişnuită.
În cazul ultrafiltrării prin membrane, mecanismul principal este sitarea
selectivă, în funcţie de diametrul particulelor de substanţe poluante şi diametrul
porilor. Capacitatea de reţinere a unei membrane pentru o substanţă dată depinde
de dimensiunea, forma şi flexibilitatea moleculelor constituente ale membranei,
precum şi de condiţiile de exploatare. Pentru scopuri practice, se cere ca
membranele de ultrafiltrare să manifeste reţinere selectivă pe un domeniu relativ
îngust de greutăţi moleculare şi un flux mare de solvent la diferenţă mică de
presiune. Pentru epurarea apelor uzate separarea selectivă nu prezintă importanţă
decât în cazul în care concentratele separate pot fi valorificate. În acest caz,
ultrafiltrarea are un efect echivalent cu cel realizat prin coagulare, floculare,
decantare şi îngroşare. Prin acest proces pot fi îndepărtate materii organice inerte şi
microorganisme.

Fig. 4.1. Principiul de funcţionare al ultrafiltrării

 Membranele pentru ultrafiltrare sunt în general produse sub forme plane,
capilare sau tubulare. Lichidul ce urmează a fi filtrat este pompat sub presiune într-
un ansamblu de ultrafiltrare, limpedele (permeatul) trece perpendicular prin
membrană în timp ce impurităţile (particulele cu masă moleculară mare) ramân în
mediul supus filtrării părăsind sistemul sub forma unui concentrat.
Dintr-un anumit punct de vedere ultrafiltrarea este asemănătoare filtrării
obişnuite, emulsia supusă filtrării este trecută peste o membrană iar apa şi
moleculele dizolvate cu masa moleculară mică trec prin mediul de separare sub
acţiunea presiunii hidrostatice. În contrast cu filtrarea normală, ultrafiltrarea nu reţine
substanţe pe membrana filtru, impurităţile părăsind sistemul sub forma unei soluţii
concentrate.
O varietate de polimeri sintetici, incluzând: răşini policarbonate, substituenţi
olefinici, complexi polielectrolitici, etc, sunt utilizaţi în calitate de membrane pentru
ultrafiltrare. Aceste membrane prezintă avantajul că pot fi manipulate uscate, având
rezistenţa superioară la atacul solvenţilor organici şi sunt mai puţin sensibili la
temperatură şi pH decât membranele utilizate în sistemele de osmoză inversă.
Performanţa membranelor utilizate în ultrafiltrare se estimează cu ajutorul
masei moleculare separate (molecular weight cut-off, MWCO), care indică faptul că
solutul (dizolvatul) cu masa moleculară mai mare decât cea indicată este reţinut în
lichidul supus filtrării, în timp ce compuşii dizolvaţi cu masa moleculară mai mică trec
prin membrană formând permeatul.Trebuie ţinut cont şi de faptul că performanţele
membranei nu depind numai de masa moleculară a compusului reţinut ci şi de
forma, dimensiunea, flexibilitatea-rigiditatea (tăria ionică şi pH jocă un rol important
pentru aceşti trei parametri), mecanica fluidului, posibile interacţii dintre solut,
membrană sau lichid, etc. De aceea masa moleculară separată este definită ca 90%
din cota de reţinere a substanţei cu masa moleculara menţionată.
Pentru identificarea membranelor cu utilizarea cea mai adecvată în general se
trasează grafice sau curbe pentru diferite valori ale substanţelor reţinute în funcţie de
masa moleculară a acestora.
La nivelul anului 2000, ultrafiltrarea era utilizată cel mai mult în epurarea
apelor şi recupararea vopselelor solubile în ape utilizate în procesele de vopsire prin
procedee de electrodepunere utilizate în industria auto. A doua industrie utilizatoare
a prceselor de separare pe bază de ultrafiltrare, o constituie cea a preparării
brânzeturilor, unde procedeul joacă un rol important în recuperarea proteinelor. O
altă aplicaţie o constituie concentrarea emulsiilor cu conţinut de uleiuri. Ultrafiltrarea
fluidelor corozive, ex. soluţii de esteri şi acizi, este o altă aplicaţie importantă.
Utilizările includ şi separarea coloizilor şi emulsiilor, urmată de recuperarea unor
chimicale din industria textilă. Particule bio-active sau fracţii ale acestora pot fi filtrate
din fluide utilizând ultrafiltre. Acesta este cazul producătorilor de vin şi bere care sunt
interesaţi de a asigura stabilitatea şi sterilizarea produselor amintite. O altă aplicaţie
o constituie concentrarea anumitor componente din apă în vederea analizei
acestora. Şi nu în ultimul rând trebuie amintită şi utilizarea în aplicaţii de concentrare
a unor compuşi din industria alimentară.
Caracterizarea membranelor de ultrafiltrare
Membranele utilizate in ultrafiltrare au in mod normal o structura asimetrica
(anizotropa) realizate cu ajutorul procedeelor Leob-Sourirajan. Acestea sunt alcatuite
dintr-un strat subtire cu pori foarte fini, suportat de un substrat cu pori mult mai mari.
Stratul fin microporos asigura separare, in timp ce al doilea strat asigura rezistenta
mecanica. Membranele permit trecerea anumitor molecule dizolvate in functie de
dimensiunea acestora. Permeabilitate este caracterizata cu ajutorul parametrul numit
masa moleculara separata (MWCO). Aceasta este definita, dupa cum a mai fost
mentionat, ca 90% din cota de retinere a substantei cu masa moleculara respectiva.
In general ultrafiltrarea si microfiltrarea sunt procese de separare foarte
asemanatoare, distinctia intre ele o fac dimensiunile porilor membranei. Membranele
de microfiltrare au pori intre 0,1-10 µm, in timp ce ultrafiltrarea este reprezentata de
membrane cu domeniul de pori intre 1nm-1mm (10-1000Å).

Concentrarea de polarizare
Acest element este un factor cheie care determina performantele
membranelor in procesul de ultrafiltrare, datorita vitezei diferite de circulatie a celor
doua faze, solvent si solut, prin membrana, apare un gradient de concentratie in fluid
pe cele doua fete ale membranei. In aceste conditii membrana se infunda datorita
depozitarii sau retinerii materialelor macromoleculare si coloidale la suprafata
acesteia. In mod normal fluxul de apa pura prin asemenea membrane este foarte
mare: 1cm3/cm2·min., totusi atunci cand membrana este utilizata la separarea de
solutii coloidale sau macromoleculare, fluxul scade la 0,1cm 3/cm2·min. care
obstructioneaza procesul de filtrare. Aceasta scadere a debitului este determinata de
compozitia solutiei care trebuie filtrata si de hidrodinamica fluidului. In multe cazuri
debitul cauzat de acest fenomen este constant pentru o perioada lunga de timp iar
daca membrana este testata cu apa pura, debitul indica valoarea originara. Dupa
aceasta prima scadere a fluxului de filtrare urmeaza o a doua scadere, cauzata de
consolidarea stratului format la interfata acestuia cu membrana. Controlul aparitiei
acestui strat consolidat este dificil de controlat. Prevenirea aparitiei acestuia are la
baza mai degraba solutii empirice si nu principii teoretice: spalari, spalari
contracurent, barbotari de gaze, utilizare de membrane cun un design specific, etc.
In procesul de ultrafiltrare, apa (sau moleculele solventului) alaturi de solut,
reprezentat de macromolecule sau coloizi, strabat membrana de pe o parte pe alta.
Moleculele de solvent strabat membrana, in timp ce moleculele mai mari se
acumuleaza la suprafata membranei. In mod frecvent concentrarea solutului la
suprafata membranei este de 20-50 ori mai mare ca in solutia de alimentare.
Concentratia solutului devenind asa de ridicata la suprafata membranei astfel incat
se formeaza un film de gel care devine ca o bariera secundara in calea fluxului de
permeatie alaturi de membrana. Structura acestui film de gel este ilustrata in figura
urmatoare.

Fig. __ Formarea filmului de gel datorita polarizarii de concentratie.

Efectul filmului de gel asupra ultrafiltrarii este diferit in functie de presiune,

fenomen ce poate fi dedus si din reprezentarea grafica de mai jos. La presiuni joase
(p1) fluxul este foarte mic si drept consecinta concentrarea de polarizare este
scazuta, stratul de gel nu se formeaza la suprafata membranei. Fluxul prin
membrana este apropiat de valoarea debitului de apa pura. La cresterea presiunii
(p2), fluxul ridicat cauzeaza cresterea concentrarii de polarizare si cantitatea
materialului retinut la suprafata membranei, creste. Odata atins un nivel de presiune
superioara (p3), concentrarea de polarizare atinge o valoare suficienta pentru a
retine solutul la suprafata membranei astfel incat se formeaza filmul de gel care
actioneaza ca bariera secundara pentru fluxul de permeat. Cresteri ulterioare ale
presiunii (p4) conduc la cresterea stratului de gel format dar fluxul prin membrana
ramane constant.
 Fig. __ Efectul presiunii asupra ultrafiltrarii intr-o solutie
Curentii turbionari cauzati de curgerea lichidelor pe langa membrana pot
dizloca filmul de gel format curatind in acest fel membrana si permitand o buna
permeatie a acesteia.
Deoarece aplicatiile cu ultrafiltrare prevad retinerea intregului solut si nu fractii
ale acestuia din diferite amestecuri, cele mai multe utilizari elimina complet
materialele din fluxul de concentrat, care, la randul lui, antreneaza si parti din filmul
de gel in timp ce apa traverseaza membrana. Aceasta caracteristica a modulelor
ajuta la curatirea membranei de filmul de gel format marind astfel durata de utilizare
dintre spalari sau regenerari.
Datorita aplicatiilor specifice in care modulele de ultrafiltrare sunt utilizate,
acestea necesita totusi cicluri periodice de spalare ceea ce face ca durata de viata a
acestora sa scada semnificativ in comparatie cu osmoza inversa, modulele de
ultrafiltrare se inlocuiesc odata la 2-3 ani sau anual in unele cazuri, prin contrast cu
modulele O.I. care au o durata de viata de 4-5 ani si care in mod normal nu sunt
spalate mai mult de 1-2 ori pe an.
Ultrafiltrarea

Separare (compuşi cu mase moleculare cuprinse între 500 şi 500 000 Daltoni):
- zaharuri
- biomolecule (proteine)
- polimeri
- particule coloidale

Membranele de UF:
Diametrul porilor = 1 nm -1µm (10 – 1000 Å)
Tehnici de obţinere:
- inversie de fază
- tehnica sol-gel
Materiale:
- acetatul de celuloză
- policlorura de vinil
- poliacrilonitril
- policarbonat
- poliimide
- polisulfona
- poliarilsulfona
- oxid de zirconiu
- oxid de aluminiu
Configuraţie:
- plane
- tubulare
- fibre capilare
Aplicaţii industriale:
- industria alimentară (concentrare lapte, recuperare proteine din zer)
- farmaceutică
- biotehnologii
- purificarea apei
Curăţire:
- cicluri acido-bazice.