1.

1 Aspecte generale privitoare la epurarea avansată a apelor uzate urbane

Ca urmare a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pentru capitolul 22 - Mediu, în sectorul Apă şi apă
uzată, ţara noastră şi-a asumat o serie de angajamente cu privire la realizarea sau modernizarea instalaţiilor de colectare,
descărcare şi epurare a apelor uzate care să deservească o mare parte a localităţilor cu populaţie mai mare de 2000 locuitori
echivalenţi, accentul punându-se mai ales pe rezolvarea problemelor de tratare a apelor uzate în marile localităţi ale ţării.
Astfel în documentele de aderare se stipulează în mod expres ca până în anul 2018 toate localităţile cu peste 10.000 de
locuitori echivalenţi trebuie să fie deservite de staţii care asigură epurarea avansată a apelor uzate urbane. Această condiţie
se poate realiza prin construirea unor noi staţii moderne, cu fluxuri tehnologice eficiente, care răspund acestui deziderat
sau prin retehnologizarea staţiilor de epurare existente, care în mare majoritate au o structură clasică, mecano-biologică
şi la care trebuie să fie adăugată o treaptă terţiară care să conducă la obţinerea unor eficienţe superioare ale gradului de
eliminare a poluanţilor. În plus, în documente se stipulează că localităţile cu peste 100.000 de locuitori echivalenţi să fie
deservite de staţii de epurare ale căror fluxuri tehnologice trebuie să asigure bineînţeles o tratare superioară a apelor uzate
urbane, cu menţiunea expresă că acestea trebuie să aibă neapărat în dotare instalaţii pentru eliminarea avansată a
nutrienţilor (azotului şi fosforului).
Pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor de epurare terţiară a apelor uzate şi epurare avansată a apelor uzate
în continuare se vor face mai multe precizări despre cum este privită această problemă în Europa şi în lume.
Noţiunea de epurare avansată a apelor uzate este definită de Agenţia Europeană de Mediu ca fiind un proces de
eliminare a poluanţilor din apele uzate care nu au fost îndepărtaţi într-un grad adecvat prin tratamente clasice, mecano-
biologice, în special azotul şi fosforul, utilizând metode ca filtrarea în filtre cu nisip, microfiltrarea sau altele. Conform
acestui organism noţiunea de epurare avansată este similară cu noţiunea de epurare terţiară.
Conform acestei definiţii procesul de epurarea apelor uzate se poate realiza în staţii de epurare clasice mecano-
biologice completate cu o treaptă succesivă, terţiară, având o structură adecvată şi utilizând metode de tratament astfel
încât calitatea efluentului să fie adusă la nivelul impus.
În S.U.A. noţiunea de epurare avansată poate fi definită ca un proces tehnologic de tratare a apelor uzate care să
producă un efluent cu o calitate mai mare decât cea care poate fi obţinută prin procedeele clasice, în staţiile mecano-
biologice. De obicei procesul de epurare avansată prevede metode şi instalaţii care nu sunt utilizate în mod normal în
staţiile clasice mecano-biologice, care au rolul de a elimina în grad avansat, mult superior celui obţinut cu procedee
clasice, suspensiile solide, nutrienţii, substanţelor toxice sau microorganismele patogene, astfel încât efluentul rezultat să
poată fi deversat fără nici un pericol pentru mediu în bazinul hidrografic sau să poată fi folosit pentru scopuri industriale
sau menajere.
Astfel epurarea avansată a apelor uzate se poate realiză pe trei căi principale şi anume:
- prin introducerea unei trepte terţiare care vine să completeze structura unei staţii mecano-biologice
convenţională (nemodificată); această treaptă trebuie să aibă o structură adecvată putând avea în componenţă după caz
următoarele tipuri de instalaţii specifice: instalaţii de eliminare a fosforului, instalaţii de nitrificare-denitrificare, iazuri
sau lagune naturale, instalaţii de post-aerare, instalaţii de filtrare (prin micrositare, prin filtre cu strat granular din nisip
sau multi-strat, sau prin membrane), instalaţii de absorbţie pe carbon activ, instalaţii de schimb ionic, instalaţii de oxidare,
instalaţii de dezinfecţie, instalaţii de aplicare a efluentului pe terenuri sau mlaştini;
- prin cuplarea unei trepte terţiare la o staţie mecano-biologică a cărei structură a fost astfel adaptată, modificată
sau completată astfel încât să favorizeze desfăşurarea corespunzătoare a proceselor din treapta terţiară şi prin aceasta să
conducă la atingerea performanţelor de epurare urmărite; în general în treapta terţiară a unei astfel de staţii se găsesc tot
tipurile de instalaţii prezentate în cazul anterior, numai că aici acestea vor fi conectate direct şi vor lucra în combinaţie cu
anumite obiecte tehnologice din treaptele mecanică şi biologică astfel încât eficienţa procesului de epurare să fie
maximizată (în figura 1.1 este prezentată o schemă generică în care sunt enumerate principalele tipuri de instalaţii utilizate
în treapta terţiară, ca treaptă de sine stătătoare, precum şi modul cum acestea pot fi conectate la diferite obiecte tehnologice
din treptele mecanică şi biologică în scopul eficientizării superioare a procesului tehnologic al acestora [Chapter 15]);
- staţii de epurare cu structură complet diferită de cea a staţiilor de epurare clasice în care procedeele de tratare
sunt astfel alese şi se succed de o asemenea manieră încât să se obţină performanţele de epurare optime.
Scopurile principale ale epurării avansate a apelor uzate sunt următoarele:
- eliminarea superioară a suspensiilor solide şi coloizilor;
- eliminarea accentuată a nutrienţilor (azotului şi fosforului);
- eliminarea microorganismelor şi virusurilor patogene;
- eliminarea substanţelor toxice;
În tabelul 1.1 [Chapter 15] sunt prezentate spre exemplificare eficienţele de eliminare a diferitelor tipuri de
poluanţi din apele uzate pentru diferite procedee tipice utilizate utizate în epurarea avansată.
Fig. 1.1 Schema procedeelor utilizate în epurarea avansată şi plasarea posibilă a acestora în structura staţiei de epurare

Tabelul 1.1 Eficienţa eliminării poluanţilor din apa uzată pentru diferite procedee tipice de epurare avansată
 Faţă de Europa, în Australia noţiunea de epurare avansată a apelor uzate este interpretată diferit faţă de noţiunea
de epurare terţiară a apelor uzate, diferenţa rezultând din faptul că epurarea avansată se realizează într-o treaptă distinctă
plasată succesiv treaptei terţiare de epurare, fiecare din aceste trepte utilizând procedee de epurare specifice diferite, iar
calitatea efluentului rezultat din treapta avansată este mult superior celui rezultat din treapta terţiară. În schema sintetică
din figura 1.2 este indicată structura de principiu a staţiilor de epurare avansată a apelor uzate, indicându-se principalele
tipuri de procedee specifice fiecărei trepte de epurare precum şi calitatea efluenţilor care se obţin de la fiecare treaptă.

Fig. 1.2 Schema de principiu a structurii unei staţii de epurare avansată (Australia)

Astfel din schemă se observă că în treapa terţiară a staţiei se realizează o eliminare pronunţată a nutrienţilor, a
suspensiilor solide şi coloizilor, a metalelor grele şi a microorganismelor şi virusurilor patogene, în special prin procedee
biologice (nitrificare-denitrificare), procedee chimice (eliminarea metalelor grele şi dezinfecţie) şi procedee fizice
(microfiltrare prin medii granulare, dezinfecţie), în timp ce în treapta avansată a staţiei se realizează o eliminare avansată
a substanţelor dizolvate (săruri, ioni), substanţe toxice, a microorganismelor şi virusurilor, în special prin procedee de
oxidare chimică, absorbţie pe carbon activ, ultrafiltrare prin membrane, dezinfecţie.
Calitatea efluenţilor este apreciată pe diferite clase (A,B,C,D) care sunt explicitate în tabelele 1.2, 1.3 şi 1.4.

Tabelul 1.2 Domeniile de utilizare ale efluenţilor din diferite clase de calitate
 Tabelul 1.3 Condiţiile de încadrare a efluenţilor în diferite clase de calitate

Tabelul 1.4 Explicitarea domeniilor de utilizare a efluenţilor din diferite clase de calitate
 1.3 Eliminarea nutrienţilor din apele uzate urbane
În situaţia în care în efluenţii staţiilor de epurare a apelor uzate care sunt deversaţi în diverşi receptori sunt
prezente concentraţii excesive de compuşi de azot sau fosfor (substanţe care poartă numele de nutrienţi) atunci are loc o
proliferare excesivă a algelor şi fitoplanctonului în cursul de apă receptor, fenomen denumit eutrofizare şi care are efecte
deosebit de dăunătoare asupra calităţii apelor.
Proliferarea algelor şi fitoplanctonului conduce la un efect de „înflorire” a apei, care poate dura perioade
semnificative de timp (uneori de ordinul lunilor) cu efecte deosebit de dramatice cu ar fi:
- blocarea pătrunderii luminii solare la flora acvatică obişnuită, care este dependentă de aceasta, ceea ce în
provoacă distrugerea;
- în condiţiile excesului de nutrienţii poate apare o modificare a structurii normale a speciilor florei acvatice,
putând deveni dominantă proliferarea unor specii nedorite sau periculoase de alge;
- în condiţiile în care algele sau fitoplanctonul care s-a proliferat îsi pierd viaţa, sunt descompuse de bacterii
aerobe cu un consum foarte mare de oxigen dizolvat fapt care afectează în mod dramatic fauna acvatică (peşti sau
nevertebrate) din cauza lipsei parţiale (hipoxie) sau totale (anoxie) de oxigen dizolvat în apă; astfel în mai multe zone de
pe glob din cauza hipoxiei au apărut aşa numite “zone moarte” cu viaţă acvatică foarte restrânsă (de exemplu în nordul
Golfului Mexic, în anumite zone ale fluviului Mississippi, etc);
- condiţiile de eutrofizare pot conduce şi la afectarea sănătăţii oamenilor prin consumul de peşte sau nevertebrate
contaminate cu toxinele anumitor alge sau chiar prin contactul direct cu apele contaminate cu astfel de toxine;
- eutrofizarea apelor poate crea probleme şi când aceasta sunt utilizate ca surse de apă pentru alimentare deoarece
unii compuşi biochimici din aceste ape pot reacţiona cu reactivii utilizaţi pentru tratarea apei în vederea potabilizării
rezultând substanţe deosebit de periculoase pentru sănătatea oamenilor.
Formele foarte periculoase sub care nutrienţii din apele uzate pot produce fenomenul de eutrifizare a receptorilor
sunt: azotul sub formă de amoniac (NH3), ioni de amoniu (NH4-), ioni de nitriţi (NO2-), ioni de nitraţi (NO3-), azot organic
(din punct de vedere al proporţiilor în apele uzate menajere azotul se găseşte în principal sub formă de azot amoniacal
60-70% şi sub formă de azot organic 30-40%), iar fosforul sub formă de fosfaţi (denumiţi şi ortofosfaţi), polifosfaţi şi
fosfor legat organic.

1.3.1 Eliminarea azotului din apele uzate urbane

1.3.1.1 Procese de eliminarea azotului din apele uzate urbane

În epurarea apelor uzate eliminarea azotului se face prin două procese biologice consecutive şi anume nitrificarea
şi denitrificarea.
Nitrificarea este un proces biologic aerob în două faze prin care azotul amoniacal sau organic este oxidat mai
întâi prin acţiunea unor bacterii autotrofice la nitriţi (NO 2-), după care nitriţii sunt oxdaţi prin acţiunea aceloraşi bacterii
aerobe la nitraţi (NO3-). Ambele faze se desfăşoară simultan, biomasa bacterială găsindu-se dispersată în apa uzată supusă
tratamentului sub formă de nămol activ (în cadrul unor bazine aerate) sau sub formă de peliculă biologică, fixată pe diferiţi
suporţi (în cadrul biofiltrelor sau biodiscurilor). Bacteriile nitrificatoare cele mai reprezentative pentru prima fază a
procesului sunt din specia Nitrosomonas dar mai pot contribui şi alte specii cum ar fi Nitrosococcus sau Nitrosospira, în
timp ce bateriile cele mai reprezentative pentru a doua fază a procesului sunt din specia Nitrobacter dar mai contribuie şi
alte specii bacteriene cum ar fi Nitrospina, Nitrococcus şi Nitrospira (vezi schema procesului de nitrificare din figura
1.11).

Fig.1.11 Schema procesul biologic aerob de nitrificare

 Toate aceste specii de bacterii sunt clasificate ca bacterii autrotrofe deoarece acestea eliberează energia rezultată
din oxidarea compuşilor anorganici (în cazul de faţă compuşi pe bază de azot) şi utilizează ca sursă de hrană carbonul
anorganic (CO2). Bacteriile nitrificatoare necesită o cantitate semnificativă de oxigen pentru arealiza reacţiile biochimice,
produc o cantitate mică de biomasă nouă şi distrug alcalinitatea apei prin consumul de bioxid de carbon şi producerea de
ioni de hidrogen. Se poate menţiona că faţă de activitatea bacteriilor heterotrofe din cadro procesului de epurarea biologică
a substanţelor organice cu nămol activ, dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare este mult mai lentă iar cantitatea de biomasă
nou creată raportată la cantitatea de substrat consumată este mult mai mică. Din această cauză durata de desfăşurare
necesară procesului de nitrificare în condiţii de oxigenare şi de pH adecvate este de 10 – 20 zile la 10ºC şi de 4 – 7 zile la
20ºC
Denitrificarea este un proces biologic de reducere a nitraţilor şi nitriţilor din apa uzată la azot gazos (N2) după o
succesiune de reacţii (indicate în relaţia 1.1):
NO3- → NO2- → NO → N2O → N2 (1.1)
Procesul de denitrificare este realizat de o varietate de bacterii comune heterotrofe care în mod normal se găsesc
în procesele biologice aerobe, cele mai multe fiind bacterii facultativ aerobe care au abilitatea de a utiliza nitraţii, nitriţii
sau oxigenul elementar pentru oxidarea materiilor organice. Bacteriile capabile de a realiza denitrificare aparţin
următoarelor specii: Achromobacter, Acinetobacter, Agrobacterium, Alcaligene, Arthrobacter, Bacillus,
Chromobacterium, Corynebacterium, Flavobacterium, Hypomicrobium, Moraxella, Nesseria, Paracoccus,
Propinibacteria, Pseudomonas, Rhizobium, Rhodopseudomonas, Spirillum şi Vibrio. Studii recente au arătat că reducerea
nitriţilor la azot gazos este realizată de un număr mult mai mare de specii specializate decât cele care reduc nitraţii la
nitriţi.
Bacteriile heterotrofe denitrificatoare, care după cum s-a arătat anterior sunt bacterii facultativ aerobe, care în
mod normal ar utiliza preferenţial oxigenul liber, dizolvat în apă, însă în absenţa acestuia, vor utiliza şi oxigenul legat
chimic din nitraţi şi nitriţi realizând reducerea acestora în cadru unui proces anaerob (vezi figura 1.12). Se menţionează
că pentru a face o distincţie între condiţiile anaerode specifice procesului anaerob aplicat materiilor organice şi condiţiile
procesului anaerob aplicat nitraţilor şi nitriţilor, acesta din urma va purta denumirea de proces “anoxic”, denumire care
va fi utilizată în continuare.

Fig. 1.12 Schema procesul biologic anoxic de denitrificare

Cu toate că se cunoaşte că prezenţa oxigenului liber, dizolvat în apă inhibă denitrificare, totuşi s-a observat că se
produce denitrificare chiar şi în prezenţa unei anumite cantităţi de oxigen dizolvat în apă. Astfel se poate conside că o
zonă din reactorul biologic poate fi socotită anoxică chiar şi în prezenţă unei cantităţi de oxigen dizolvat în apă depinde
de un număr de factori cum ar fi: concentraţia de nămol activ, temperatură, adâncime şi concentraţia de hrană a bacteriilor.
Astfel este posibil să fie create condiţii, ca in acelaşi bazin cu nămol activ sau biofiltru să se producă simultan atât
nitrificare cât şi denitrificare. Se menţionează că concentraţia limită maximă de oxigen dizolvat în apă de la care se
consideră că denitrificarea este complet inhibată variază între 10 – 50 mg/l.
Sursa de hrană pentru bacteriile heterotrofe denitrificatoare poate fi: materiile organice dizolvate în apă uzată,
atât influente sau produse prin hidroliză din anumiţi compuşi influenţi, substanţe organice provenite din activitatea
bacteriană. Se menţionează că dacă procesul de denitrificare are loc în treapta biologică concomitent cu epurarea
biologică a substanţelor organice atunci este necesară o cantitate de 4 g de CBO 5 pentru fiecare gram de nitrat eliminat,
iar dacă procesul de denitrificare are loc într-o instalaţie separată, consecutivă treptei biologice atunci este nevoie de o
sursă suplimentară distinctă de substanţă organică pentru hrana bacteriilor heterotrofe (substrat). Ca substrat se poate
utiliza: acid acetic, etanol, zahăr, glicerol sau alte soluţii depinzând de novoiele particulare ale microorganismelor, dar de
regulă în acest tip de instalaţii se utilizează ca substrat tipic metanolul.
 În urma reacţiilor biochimice de denitrificare se produce biomasă heterotrofică nouă şi alcalinitate. Astfel, bazat
pe stoichiometria reacţiilor se poate arăta că denitrificare poate produce 3,57 mg/l alcalinitate echivalentă CaCO 3, şi cca.
0,4 g biomasă heterotrofică nouă pentru fiecare gram de CBO 5 consumat. Formarea de biomasă heterotrofică nouă este
influenţată de o serie de factori cum ar fi: tipul şi concentraţia substratului, concentraţia de oxigen dizolvat, alcalinitatea,
pH-ul şi temperatura dintre care cel mai important este calitatea substratului (sursei de carbon utilizate).

1.3.1.2 Instalaţii pentru eliminarea azotului din apele uzate urbane

Instalaţiile pentru eliminarea azotului se găsesc în practică într-o mare varietate de sisteme cu configuraţii care
se pot clasifica după următoarele criterii:
- după modul în care se găseşte biomasa activă în reactor:
- sisteme cu biomasă dispersată în bazinul de reacţie (sub formă de nămol activ);
- sisteme cu biomasă sub formă de peliculă fixată pe diverşi suporţi;
- sisteme combinate.
- după locul şi modul în care se desfăşoară procesul de eliminare a azotului:
- sisteme integrate, în care procesul de eliminare a azotului se desfăşoară în treapta biologică (secundară)
a staţiilor de epurare, în aceeaşi instalaţie în care se elimină şi substaţele organice, procesele fiind concomitente;
- sisteme separate, în care procesul de eliminare a azotului se desfăşoară în treapta terţiară (avansată) a
staţiilor de epurare, într-o instalaţie de sine stătătoare, procesul de eliminare a azotului fiind consecutiv procesului de
eliminare a substanţelor organice, care are loc în treapta biologică (secundară) a staţiilor de epurare;
- după tipul proceselor care au loc în reactor:
- sisteme de nitrificare, în care au loc procese de nitrificare;
- sisteme de denitrificare, în care au loc procese de denitrificare;
- sisteme combinate, în care au loc atât procese de nitrificare, cât şi procese de denitrificare;
 1.3.2 Eliminarea fosforului din apele uzate urbane

Eliminarea fosforului din apele uzate se poate face pe două căi diferite: prin tratamente chimice sau
prin tratamente biologice.

1.3.2.1 Procese şi instalaţii de eliminare chimică a fosforului din apele uzate urbane

Eliminarea fosforului din apele uzate prin metode chimice este o metodă clasică, fiabilă, validată de
timp. Pentru eliminarea fosforului se utilizează diferiţi coagulanţi care se introduc în apa uzată supusă
tratamentului, aceştia reacţionând cu fosfaţii solubili din aceasta formând precipitaţi insolubili care sunt
eliminaţi printr-un proces de separare, cel ami frecvent prin sedimentare. Cei mai utilizaţi coagulnţi sunt
varul nestins (oxid de calciu) sau sărurile de metale (sulfat de aluminiu, clorură ferică şi alţii). Adăugarea de
polimeri sau alţi aditivi pot favoriza procesul de floculare deci şi eficienţa de sedimentare.

Tratamentul cu săruri metalice în vederea eliminării fosforului din apele uzate

Coaugulanţii pe bază de săruri metalice, dintre care cei mai utilizaţi sunt sulfatul de aluminiu şi
clorura ferică, sunt folosiţi atât la tratarea apelor uzate urbane cât şi a apelor uzate industriale. Aceştia sunt
mai puţin corozivi, formează o cantitate mai mică de nămol şi sunt comod de manipulat în comparaţie cu cu
varul nestins. Sulfatul de aluminiu poate fi administrat în apa supusă tratamentului atât sub formă solidă (sub
formă de pulbere) cât şi sub formă de soluţie ambele forme fiind necorozive. Clorura ferică se administrează
sub formă de soluţie prezentând corozivitate fiind necesare luarea unor măsuri corespunzătoare la
manipularea acesteia.
Reacţiile care au loc la introducerea sulfatului de aluminiu şi clorurii ferice în apa uzată care conţine
fosfaţi sunt următoarele:
Al2(SO4)3·(14·H2O) + 2·H2PO4- + 4·HCO3- → 2·AlPO4 + 4·CO2 + 3·SO42- + 18·H2O (1.2)
FeCl3·(6·H2O) + H2PO4- + 2·HCO3- → FePO4 + 3·Cl- + 2·CO2 + 8·H2O (1.3)
Raportul molar dintre aluminiu şi fosfor necesar pentru a elimina fosforul este de: 1,38/1 pentru
eliminarea în procent de 75%, 1,72/1 pentru eliminarea în procent de 85% şi 2,72/1 pentru eliminarea în
procent de 95%. Pentru compuşii pe bază de fier rapoartul molar este de 1/1 fiind necesară în plus o cantitate
suplimentară de fier (10 mg/l) pentru a satisface formare de hidroxid. Din punct de vedere cantitativ, pentru o
eliminare adecvată a fosforului se practică un raport de 2 – 6 părţi saruri metalice la 1 parte fosfat.
Într-o staţie de epurare, apa uzată conţinând poate fi tratată cu coagulanţii pe bază de aluminiu sau
fier în vederea eliminării fosforului înaintea decantorului primar, înaintea decantorului secundar, înaintea
decantorului terţiar sau direct în interorul bazinului cu nămol activ. O administrare multiplă creşte eficienţa
de eliminare a fosforului.
Solubilitatea sărurilor de aluminiu sau fier este în funcţie de pH-ul apei tratate, care trebuie să
aparţină domeniului 3,5 – 7,5 (optim între 5,5 – 7). De menţionat că tratamentul de precipitare se face cu
consum de alcalinitate şi de aceea de obicei este necesar de corectarea (creşterea) pH-ului apei, după
tratamentul de precipitare, prin adugare de amestecuri de oxizi de calciu, de sodă sau sodă cautică în vederea
obţinerii unor condiţii corespunzătoare de pH mai ales în vederea tratamentelor biologice.

Tratamentul cu var nestins în vederea eliminării fosforului din apele uzate

Tratamentul cu var nestins este de asemenea o cale de tratament pentru eliminarea fosforului din
apele uzate, care apierdut teren mai ales din cauza corozivităţii varului nestins cre reacţionează imediat cu
apa formând hidroxidul de calciu, care este o substanţă foarte corozivă care necesită mari precauţii la
manipulare şi în instalaţii. Dacă varul nestins este introdus în apă acesta reacţionează mai întâi cu
alcalinitatea din apă formând carbonat de calciu (CaCO3). Aceasta creşte pH-ul apei supuse tratamentului la
valori peste 10, astfel încât ionii de calciu în exces vor reacţiona cu ioni de fosfaţi formând un compus
precipitabil denumit hidroxilapatit (Ca5(OH)(PO4)3). Din cauză că varul nestins reacţionează mai întâi cu
alcalinitatea din apa supusă tratamentului, doză de var nestins nu depinde de cantitatea de fosfaţi din apa
uzată, ci de alcalinitate acesteia, valorile tipice ale dozei de var fiind între 1,4/1 - 1,6/1 fată de alcalinitatea
totală a apei uzate, exprimată în CaCO3.
Reacţia tipică dintre compuşii de calciu şi fosfaţi este următoarea:
5·Ca2+ + OH-+ 3·HPO4- → Ca5OH(PO4)3 + 3·H2O (1.3)
 Raportul molar necesar elimina fosforul cu var nestins este de aproximativ 5/3 dar poate varia între
1,3 - 2 în funcţie de compoziţia apei supuse tratamentului.
După cum s-a arătat anterior administrarea de var nestins în apa uzată poate duce pH-ul la 11, ceea
ce face ca acest tratament să nu poată fi aplicat direct în treapta biologică în care valori ale pH-ului peste 9 ar
avea o influenţă foarte negativă asupra procesului biologic. De aceea tratamentul cu var nestins în vederea
eliminării fosforului poate face numai înaintea decantorului primar sau într-o instalaţie chimică din treapta
terţiară, înaintea decantorului terţiar.

După cum a fost arătat anterior, tratamentul chimic cu săruri metalice sau var nestins care se aplică
apelor uzate în vederea eliminării fosforului poate avea loc în diferite puncte ale staţiei de epurare a apelor
uzate, în funcţie de aceste puncte putându-se defini noţiunile de pre-precipitare atunci când tratamentul de
precipitare are loc în cadrul treaptei primare, de co-precipitare atunci când tratamentul de precipitare are loc
în cadrul treaptei secundare, concomitent cu tratamentul biologic şi post-precipitare tratamentul de
precipitare are loc în cadrul treaptei terţiare unde este urmat de obicei de un tratament de sedimentare sau
filtrare. În schema din figura 1.23 sunt prezentate sintetic toate poziţiile posibile pe care le poate ocupa
înstalaţia chimică de eliminare a fosforului.

Fig. 1.23 Posibilităţi de plasare a instalaţiei de tratare a apei uzate cu precipitanţi în vederea eliminării
fosforului

Alegerea uneia sau alteia din variantele de defosforizare chimică prezentate se face ţinând cont de
următoarele considerente:

- tratarea cu precipitanţi în treapta primară prezintă avantajele unei instalări mai facile a instalaţiei
chimice precum şi o reducere semnificativă a încărcării organice şi cu suspensii solide a efluentului rezultat
dar şi dezavantajul necesităţii unor doze mărite de reactivi chimici (coagulanţi);
- tratarea cu coagulanţi în treapta biologică are avantajele unei influenţe pozitive asupra condiţiei
nămolului activ, a reducerii cantităţii de nămol plutitor şi a unei economii importante de reactivi chimici prin
recircularea nămolului din decantorul secundar;
- tratarea într-o instalaţie chimică, de sine stătătoare plasată în treapta terţiară, are avantajul eficienţei
celei mai ridicate de eliminare a fosforului, deoarece ca urmare a tratamentului biologic, polifosfaţii şi
fosforul legat organic aflaţi în influentul iniţial au fost transformaţi în ortofosfaţi, care sunt compuşi mult mai
simpli şi care pot fi eliminaţi mai uşor prin tratamentul chimic, dar şi dezavantajul necesităţii unor cheltuieli
de investiţii ridicate pentru realizarea instalaţiei.

1.3.2.2 Procese şi instalaţii de eliminare biologică a fosforului din apele uzate urbane

Eliminarea biologică a fosforului este realizată de microorganisme acumulatoare de fosfor (PAO),

care se dezvoltă în fluxul de nămol activ folosesc ca substrat acizii graşi volatili. În condiţii anaerobe, care se
crează în anumite zone ale bazinului cu nămol activ libere de nitraţi şi oxigen liber dizolvat, PAO-urile
înglobează acizii graşi volatili polimerizaţi în scopul formării de substanţă celulară nouă. Pentru realizarea
acestui proces, PAO-urile utilizează energia provenită din evacuarea fosforului acumulat anterior în
interiorul celulei în mediul înconjurător (apa uzată supusă tratamentului amestecată cu de nămol activ). În
condiţii aerobe acizii graşi volatili polimerizaţi sunt metabolizaţi de către PAO-uri, proces care se realizează
cu consum important de energie. Pentru a regulariza consumul de energie PAO-uri absorb fosforul din
mediul înconjurător eliberând astfel apa uzată supusă tratamentului de încărcarea cu fosfor. De menţionat că
acest proces are loc în zona aerobă până în momentul apariţiei de nitraţi în mediul de dezvoltare a PAO-
urilor (declanşarea procesului de nitrificare) care inhibă absorţia de fosfor. În zonele anoxice, în care are loc
denitrificarea, prin reducerea cantităţii de nitraţi apare o situaţie favorabilă în care PAO-urile intră în contact
cu acizii graşi volatili polimerizaţi din mediul înconjurător, şi chiar au loc reacţii de fermentare a unor
substanţe organice uşor biodegradabile cu formare de acetaţi şi propionaţi. În figura 1.24 este prezentat
sintetic, sub forma unei scheme, mecanismul de eliminare biologică a fosforului din apele uzate.

Fig. 1.24 Schema mecanismul de eliminare biologică a fosforului din apele uzate

Pentru ca eliminarea biologică a să se producă în condiţii eficiente, adică cantităţi de fosfor în efluent
de sub 1 mg/l, trebuie ca în amestecul de nămol activ şi apă uzată, supusă tratamentului să fie îndeplinite
următoarele condiţii: raportul între cantităţile de CCO (consum chimic de oxigen) şi fosforul total să fie cel
puţin 40/1, iar raportul între cantităţile de CBO (consum biologic de oxigen) şi fosforul total să fie cel puţin
18/1.
1.4 Eliminarea avansată a suspensiilor solide din apele uzate urbane

După cum a fost arătat în subcapitolul introductiv unul dintre principlele deziderate ale epurării
avansate îl reprezintă eliminarea suspensiilor solide şi a coloizilor într-un grad mult superior celui realizat în
staţiile clasice de epurare a apelor uzate.
Metoda de separare cea mai adecvată, în acest scop, este filtrarea. Filtrarea este procesul de separare
a unui sistem eterogen lichid – solid în fazele constituente cu ajutorul unui mediu de filtrare poros. Forţa
motrice care impune procesul de filtrare este de obicei diferenţa dintre presiunile care se exercită pe
suprafeţele libere ale sistemului eterogen şi mediului de filtrare. Sub acţiunea forţei motrice lichidul din
sistemul eterogen trece prin porii mediului de filtrare separându-se sub formă de filtrat (adică lichid liber de
faza solidă) în timp ce particulele solide, aflate în suspensie în mediul eterogen, sunt reţinute de mediul
filtrant, pe suprafaţa sa în special, dar şi în porii săi într-o oarecare măsură. Astfel, pe măsură ce procesul de
filtrare are loc, pe suprafaţa mediului filtrant se formează un strat de precipitat umed care la rândul său va
acţiona ca un mediu de filtrare suplimentar, ponderea sa în procesul de filtrare fiind din ce în ce mai mare pe
măsură ce grosimea stratului de precipitat creşte. De obicei, separarea prin filtrare este foarte avansată în
ceea ce priveşte calitatea filtratului, dar mai puţin avansată în ceea ce priveşte calitatea precipitatului, care
totdeauna rămâne îmbibat cu lichidul din care a fost separat.
Procedeele cel mai frecvent utilizate în scopul eliminării avansate a suspensiilor solide în treapta
terţiară a staţiilor de epurare sunt micrositarea, filtrarea prin strat granular, filtrarea prin membrane
(microfiltrarea, ultrafiltrarea, osmoza inversă şi electrodializa).

1.4.1 Eliminarea suspensiilor solide prin micrositare

Micrositarea este un procedeu mixt de eliminare avansată a suspensilor solide utilizat mai ales în
tratamentele din treapta terţiară, dar care mai este utilizat şi în tratamentele preliminare (în treapta mecanică),
sau în tratarea apelor meteorice. Echipamentele care realizează micrositarea se numesc instalaţii de
micrositare şi acestea se pot împărţi în două mari categorii, după forma suprafeţelor active de separare, şi
anume: instalaţii de micrositare cu tambur şi instalaţii micrositare cu discuri.

Instalaţii de micrositare cu tambur

Instalaţiile de micrositare cu tambur sunt constituite dintr-un tambur rotativ cu axă orizontală care
are prevăzută pe suprafaţa sa cilindrică laterală (care se constituie în suprafaţa activă de separare) o ţesătură
cu ochiuri foarte fine. Principiul său de lucru, relativ simplu, este următorul (vezi figura 1.31): influentul de
apă uzată brută este introdus în interiorul tamburului de micrositare, care se roteşte cu turaţie mică, şi trece
(gravitaţional) prin sa suprafaţa activă, pe care sunt reţinute suspensiile solide. Efluentul clarificat, rezultat
din trecerea apei supuse tratamentului prin suprafaţa filtrantă, este evacuat într-un rezervor inferior (în care
tamburul este imersat parţial). Pe măsură ce procesul de micrositare are loc, suprafaţa activă se încarcă cu
reţineri şi astfel se formează un strat de precipitat care realizează filtrarea fluxului de apă uzată supusă
tratamentului. Ca rezultat al formării stratului de filtrare, are loc creşterea rezistenţei la trecerea apei prin
suprafaţa activă a tamburului şi nivelul apei din interiorul acestuia creşte. Pentru obţinerea unui flux constant
de apă care parcurge instalaţia, suprafaţa activă a tamburului trebuie periodic curăţată şi în acest scop, de
regulă sunt prevăzute jeturi de apă curată sub presiune, orientate dinspre exteriorul către interiorul
tamburului, care crează un curent de apă de spălare care mobilizează şi înglobează reţinerile din ochiurile
ţesăturii filtrante. Curentul de apă de spălare este captat în interiorul unor jgheaburi special prevăzute, de
unde este evacuat la canalizare. De menţionat că faza de curăţare a suprafeţei active are loc fără întreruperea
procesului de micrositare, comanda de pornire-oprire a jeturilor de spălare fiind iniţiată automat de valoarea
nivelului apei din interorul tamburului, şi că apa necesară spălarii este preluată din efluentul clarificat,
reprezentând un mic procent din acesta.
 Fig. 1.31 Principiul de funcţionare a micrositelor cu tambur []

În figura 1.32 sunt prezentate două tipuri reprezentative (variante) de microsite cu tambur [], care se
fabrică la ora actuală în Europa şi Statele Unite ale Americii a căror structură şi funcţionare corespunde celor
arătate mai sus.

Fig. 1.32 Variante constructive de instalaţii de de micrositare cu tambur []

Instalaţii de micrositare cu discuri

Instalaţiile de micrositare cu discuri au avantajul că la acelaşi gabarit prezintă o suprafaţă activă de

reţinere mult mai mare decât a instalaţiilor de micrositare cu tambur. Principial (vezi exemplele din figura
1.33) acestea sunt constituite dintr-o multitudine de discuri rotative (cu axa de rotaţie orizontală) a căror
suprafeţe frontale sunt constituite din ţesătură cu ochiuri fine. Infuentul de apă uzată brută pătrunde
gravitaţional în interiorul tuturor discurilor printr-un jgeab central de distribuţie, apoi trece prin suprafeţele
filtrante ale discurilor, separându-se de suspensiile solide care sunt reţinute pe părţile interioare ale
suprafeţelor filtrante ale discurilor. Că şi la variantele de microsite cu tambur, curăţarea suprafeţelor filtrante
de reţinere a suspensiilor solide este realizată tot cu jeturi de apă curată sub presiune, orientate dinspre
exteriorul către interiorul discurilor, în număr şi cu distribuţie corespunzătoare. Comanda iniţierii sau opririi
jeturilor se face tot pe baza valorii nivelului de apă din interiorul discurilor, spălarea făcându-se, de
asemenea, fără întreruperea procesului de lucru. De menţionat că curenţii de apă de spălare şi suspensii
mobilizate sunt preluaţi în interiorul unor jgheaburi speciale, plasate tot în zona centrală a discurilor (ca şi
sistemul de distribuţie a influentului), de unde sunt evacuaţi la canalizare.
 Fig. 1.33 Scheme de principiu ale instalaţiilor de micrositare cu discuri []

În figura 1.34 sunt prezentate aspecte ale unor tipuri reprezentative (variante) de microsite cu discuri
[], care se fabrică la ora actuală în Europa a căror structură şi funcţionare corespunde celor arătate mai sus.

Fig. 1.34 Variante constructive de instalaţii de de micrositare cu discuri

 1.4.2 Eliminarea suspensiilor solide prin filtrare prin strat granular

Filtrarea prin strat granular este un procedeu frecvent folosit pentru clarificarea atât a apelor uzate
cât şi a apelor de alimentare. Filtrele cu strat granular sunt instalaţii care asigură o eficienţă de îndepărtare a
suspensiilor solide de până la 60%, pentru filtrele cu un singur strat granular şi de până la 75%, pentru filtrele
cu straturi granulare multiple.
Principial, un filtru cu strat granular este compus din: camera de admisie 1 a influentului de apă
brută, conducta de alimentare 2, stratul granular 3, radierul drenant 4, camera de apă filtrată 5, conducta de
evacuare a apei filtrate 6, conducta de golire 7 şi preaplinul 8. Funcţionarea filtrului cu strat granular este
următoarea: influentul de apă brută pătrunde în filtru pe deasupra stratului granular, traversează stratul
granular de sus în jos, pe cale gravitaţională, şi ajunge în camera inferioară de apă filtrată, situată sub radierul
drenant al filtrului. Nivelul apei din camera de apă filtrată este mai coborât decât nivelul apei din camera de
admisie a filtrului, cu diferenţa h [m coloană de apă], care reprezintă valoarea pierderii de presiune (sarcină)
la trecerea apei prin stratul granular. De menţionat că pierderea de sarcină h, are valoarea minimă la
începutul procesului de filtrare, atunci când stratul granular este curat, şi ajunge la valoarea maximă atunci
când porii stratului granular au ajuns la un grad înalt de colmatare. De fapt, pierderea de sarcină h se
constituie în principalul parametru de stabilire a gradului de colmatare a stratului granular, şi în funcţie de
valorile acestui parametru se stabilesc fazele de funcţionare ale filtrului.

Fig. 1.36 Schema de principiu a unui filtru cu strat granular

Parametrul caracteristic al filtrelor cu strat granular este viteza de filtrare w f [m/h] care se stabileşte
cu relaţia:
Q
wf = (1.3)
A
în care: Q [m3/h] – debitul de apă ce străbate filtrul;
A [m2] – aria suprafeţei orizontale ocupată de stratul granular.

Clasificarea filtrelor cu strat granular se face după mai multe criterii şi anume:
- după viteza de filtrare:
- filtre lente, cu valori ale vitezei de filtrare între 0,104 – 0,167 m/h (2,5 - 4 m/zi);
- filtre rapide, cu valori ale vitezei de filtrare între 5 – 7 m/h (se utilizează la tratamentul în
vederea potabilizării apei) şi 7 – 15 m/h (se utilizează la tratamentul apelor industriale);
- filtre ultrarapide, cu valori ale vitezei de filtrare peste 15 m/h.
- după compoziţia stratului granular:
- filtre uni-strat, la care stratul granular de lucru este constituit în totalitate din particule cu
aceleaşi caracteristici;
- filtre multi-strat, la care stratul granular de lucru este constituit din mai multe straturi
aşezate succesiv (unul peste altul), formate din particule cu caracteristici diferite.
 - după presiunea de lucru:
- filtre deschise (cu nivel liber), care lucrează la presiune atmosferică;
- filtre închise, care lucrează sub presiune.
În continuare vor fi prezentate cele mai reprezentative tipuri de filtre cu strat granular întâlnite mai
frecvent în practică.

Filtre lente cu strat granular

Aceste filtre lucrează cu viteze lente de filtrare, cu valori apropiate de cele ale vitezei de deplasare a
apei subterane printre straturile subterane naturale (2,5 - 4 m/zi). Reţinerea suspensiilor solide aflate în
suspensie în apa supusă tratamentului se face printr-un proces complex, fizic, chimic şi biologic. Astfel în
partea superioară a stratului granular se formează o membrană biologică, de 2 - 3 cm grosime, alcătuită din
bacterii aerobe, care reţine marea majoritate a microorganismelor din apa brută, ceea ce se constituie într-un
important avantaj deoarece, de regulă, nu mai este necesară o dezinfecţie ulterioară a efluentului rezultat. În
timpul procesului de lucru, suspensiile din apa brută sunt reţinute în mare majoritate în partea superioară a
stratului granular, restul stratului granular rămânând curat. Dezavantajele filtrelor lente sunt viteza mică de
lucru, (din cauza căreia, pentru un debit de influent dat, rezultă volume mari de construcţie, deci costuri de
investiţie mari, mult mai ridicate în comparaţie cu cele ale filtrelor rapide), precum şi modul de curăţare, care
este greoi,se face mai ales cu forţă umană, fiind greu de adaptat o tehnologie mecanizată. Din această cauză,
în prezent, filtrele lente cu strat granular se mai construiesc doar rareori şi doar pentru debite mici de lucru
(sub 2500 m3/zi).

Fig. 1.37 Filtru lent cu strat granular []

Filtrul lent are o structură asemănătoare cu cea prezentată în figura 1.36 cu următoarele menţiuni: în
camera de admisie a filtrului apa brută ajunge prin intermediul conductei de alimentare 1; din camera de apă
filtrată, apa este evacuată prin conducta de evacuare 2; de asemenea camera de apă filtrată mai este prevăzută
cu conducta de golire 3 şi suplimentar, cu conducta de umplere 6; la suprafaţa stratului granular este
prevăzută o conductă 4 de evacuare a apei de deasupra stratului granular, în camera de admisie a apei este
prevăzut preaplinul 5.
Filtrele lente au un ciclu de funcţionare format din următoarele faze succesive:

- faza de punere în funcţiune a filtrului care se face astfel: filtrul, golit de apă şi cu robinetul
conductei de golire 3, închis, se umple cu apă clarificată, filtrată anterior, prin intermediul conductei de
umplere 6, de jos în sus (în sens invers procesului de filtrare) pentru a elimina aerul din stratul granular şi
pentru a asigura o afânare corespunzătoare a stratului granular; după ce filtrul s-a umplut şi apa s–a ridicat cu
10 – 15 cm deasupra stratului granular; în acest moment se deschide robinetul conductei de alimentare 1 şi
filtrul se umple cu apă brută; când nivelul apei a ajuns la valoarea normală, se deschide robinetul conductei
de golire 3 şi se permite trecerea apei brute prin stratul filtrant, pentru o durată de 1-3 zile, perioadă în care se
formează pelicula biologică pe o grosime de 1-2 cm a părţii superioare a stratului granular, după această
perioadă se verifică dacă apa filtrată corespunde din punct de vedere al limpezimii şi bacteriologic;
 - faza de filtrare a apei care se face astfel: se închide robinetul conductei de golire 3 şi se deschide
robinetul conductei de evacuare 2, având loc procesul propriu-zis de filtrare, în timpul căruia, stratul granular
se colmatează treptat cu suspensiile solide reţinute din apa supusă tratamentului; după o peroadă de timp,
valoarea pierderii de sarcină atinge valori mari iar debitul de apă filtrată se micşorează; procesul de filtrare
propriu-zise a apei are loc până în momentul pelicula biologică se îngroaşă şi se rupe (fenomen de năpârlire)
bucăţile desprinse fiind antrenate de curentul de apă în camera de apă filtrată, rezultând un efluent cu calitate
necorespunzătoare; durata unei faze de filtrare propriu-zisă poate fi între 20-50 zile şi valori ale pierderii de
sarcină între 0,5 - 1 m;
- faza de curăţare a filtrului se face astfel: se închid robinetele conductei de alimentare1, conductei
de evacuare 2 şi conductei de umplere 6 şi se deschide robinetul conductei de golire 3 şi se evacuează apa
din instalaţie; după golirea completă a filtrului, se îndepărtează, de regulă manual, zona superioară (de
grosime 2-3 cm) a stratului granular, se lasă să se aerisească 2-3 zile, se dezinfectează cu hipoclorit sau
clorură de var, după care filtrul se umple cu apă pentru un nou ciclu de funcţionare; se menţionează că dacă,
după curăţări repetate grosimea stratului granular se reduce de la 1-1,25 m la 0,6-0,7 m, atunci se întrerupe
funcţionarea filtrului, se îndepărtează tot stratul granular din filtru şi se spală, după care se aşează din nou în
filtru şi se completează (de obicei această operaţie se face o dată la 1-2 ani).

Filtre rapide cu strat granular

Filtrele rapide au în principiu construcţii similare filtrelor lente, de care se deosebesc prin valoarea
vitezei de filtrare, modul şi gradul de colmatare a stratului granular, modul de curăţare şi calitatea apei
filtrate. Astfel, la filtrele rapide reţinerea suspensiilor solide se face în tot volumul stratului filtrant şi nu se
formează peliculă biologică, fapt care face necesară o operaţie de dezinfectare ulterioară. Procesul de filtrare
rapidă poate fi mult îmbunătăţit dacă se realizează o tratare prealabilă cu coagulanţi.
Filtrele rapide se construiesc în două variante: filtre rapide deschise, gravitaţionale şi filtre rapide
închise, sub presiune.
Filtrele rapide deschise au următoarea componenţă (vezi figura 1.38): o cameră frontală care este
conectată la conducta de admisie 1, conducta de golire a camerei frontale 4 şi conducta de preaplin 6; un
număr de jgheaburi conectate cu camera frontală, stratul granular, radierul drenant şi camera de apă filtrată
care este conectată la conducta de evacuare a apei filtrate 2, la conducta de admisie a apei de spălare 3 şi la
conducta de golire a camerei de apă filtrată 5.

Fig. 1.38 Filtru rapid deschis cu strat granular []

 Filtrele rapide deschise au ciclul de funcţionare format din următoarele faze succesive:
- faza de filtrare a apei care se face astfel: se introduce apa brută în camera frontală prin deschiderea
robinetului conductei de admisie 1, (în această fază fiind închide robinetele conductei de spălare 3, conductei
de golire a camerei frontale 4 şi conductei de golire a camerei de apă filtrată 5) de unde este distribuită în
mod cât mai uniform pe toată suprafaţa stratului granular pe care îl parcurge de sus în jos, trece prin radierul
drenant şi ajunge în camera de apă filtrată de unde este evacuată prin conducta 2, al cărei robinet este
deschis; faza de filtrare se desfăşoară corespunzător o perioadă de timp în care porii stratului granular
acumulează suspensii solide şi periodă în care pierderea de sarcină a filtrului creşte de la o valoare iniţială
minimă, corespunzătoare începutului fazei de filtrare, până la o valoare limită maximă, corespuzătoare
sfârşitului fazei de filtrare, atunci când la trecerea apei prin porii colmataţi ai stratului granular conduce la
antrenarea suspensiilor reţinute şi apa iese tulbure din filtru, având calitate necorespunzătoare;
- faza de curăţare a filtrului se face în momentul aparţiei apei filtrate cu calitate necorespunzătoare,
astfel: se închid robinetele conductei de alimentare 1, conductei de evacuare a apei filtrate 2 şi conductei de
golire 5 şi se deschide robinetul conductei de admisie a apei de spălare 3 şi se creează un curent de apă de
spălare (apă curată, limpezită), care parcurge cât mai uniform stratul granular de jos în sus (adică în sens
invers circulaţiei apei în faza de filtrare) cu viteză de 7 – 10 ori mai mare decât cea din faza de filtrare; sub
acţiunea curentului de apă de spălare stratul granular se expandează, particulele sale constituente se agită şi
se lovesc între ele eliberând suspensiile solide reţinute care sunt antrenate de curentul ascendent; apa de
spălare împreună cu suspensiile antrenate sunt colectate în jgeaburile de uniformizare de unde sunt evacuate
în camera frontală şi de aici la canalizare prin conducta 4, al carei robinet este deschis; viteza curentului de
apă de spălare se reglează astfel încât sub acţiunea sa stratul granular să se expandeze şi agite suficient de
energic dar să se producă antrenarea în curentul de apă numai a suspensiilor reţinute, dar nu şi a granulelor
stratului; spălarea filtrului durează 15-20 minute şi se face de ori câte ori este nevoie (de regulă, de 1-2 ori în
24 ore de funcţionare)
Filtrele rapide închise pot fi de tip vertical sau orizontal (după direcţia de circulaţie a apei prin filtru).
În figura 1.39 este prezentat un filtru rapid închis vertical care au următoarea componenţă: un rezervor închis
(construit de obicei din tablă de oţel), prevăzut cu un radier drenant pe care se dispune stratul granular. În
camera de apă brută, formată deasupra stratului granular (care mai este denumită şi cameră superioară), sunt
prevăzute conducta de admisie 1 a influentului de apă brută, pâlnia de captare 8 şi conducta de evacuare 4 a
apei de spălare şi conducta de aerisire 6. În camera de apă filtrată (denumită şi cameră inferioară), formată
sub radierul drenant sunt prevăzute conductele de evacuare a apei filtrate 2, de admisie a apei de spălare 3, de
golire 5 şi de aerisire 7 De menţionat, că în zona de deasupra stratului granular, filtrul este prevăzut cu o gură
de vizitare. Dimensional, filtrele închise se realizează până la diametre de maximum 3 m.

Fig. 1.39 Filtru rapid închis cu strat granular []

 Filtrele rapide închise au ciclul de funcţionare similar cu cel al filtrelor rapide deschise, cu
următoarele particularităţi:
- faza de filtrare a apei care se face astfel: se introduce apa brută, sub presiune, în camera superioară
prin deschiderea robinetului conductei de admisie 1, (în această fază fiind închide robinetele conductei de
admisie a apei spălare 3, conductei de evacuare a apei spălare 4 şi conductei de golire 5) şi străbate stratul
granular de sus în jos, în care are loc de reţinere a suspensiilor solide; după parcurgerea stratului granular,
apa clarificată trece prin radierul drenant şi ajunge în camera inferioară de unde este evacuată prin conducta
de evacuare a apei filtrate, al cărei robinet 2 este deschis; ca şi la filtrele rapide deschise, faza de filtrare se
desfăşoară corespunzător pe perioada de timp în care pierderea de sarcină a filtrului are valori sub valoarea
limită maximă, iar calitatea apei filtrate este corespunzătoare (nu este tulbure); de menţionat că la iniţierea
fazei de filtrare, pentru a avea o funcţionare corespunzătoare, trebuie neapărat să fie evacuat aerul din
instalaţie, operaţie care se realizează prin intermediul robinetelor de aerisire 6 şi 7, după care acestea se
închid;
- faza de curăţare a filtrului se iniţiază în momentul apariţiei apei filtrate cu calitate
necorespunzătoare, astfel: se închid robinetele conductei de alimentare 1, conductei de evacuare a apei
filtrate 2 şi conductei de golire 5, precum şi robinetele de aerisire 6 şi 7 şi se deschide robinetul conductei de
admisie a apei de spălare 3 şi robinetul conductei de evacuare a apei de spălare 4 şi similar cu curăţarea
filtrelor rapide deschise, se creează un curent de apă de spălare (apă curată, limpezită), care parcurge stratul
granular de jos în sus şi care expandează şi agită particulele sale constituente, eliberând astfel suspensiile
solide reţinute; curentul de apă de spălare şi reţineri mobilizate este captat în pâlnia 8 de unde sunt evacuate
la canalizare prin conducta de evacuare a apei de spălare; de menţionat că şi în acest caz viteza curentului de
apă de spălare trebuie să fie astfel reglată încât sub acţiunea să aibă loc expandarea şi agitarea
corespunzătoare a stratului granular, dar fără antrenarea granulelor stratului cu curentul de apă de spălare; se
menţionează de asemenea că toate intervenţiile asupra componentelor interioare ale filtrului rapid închis,
precum şi formarea şi scoaterea stratului granular se realizează prin gura de vizitare, cu filtrul golit de apă.
 1.4.3 Eliminarea suspensiilor solide şi substanţelor dizolvate prin utilizarea
membranelor

Procesul de clarificare a lichidelor prin utilizarea membranelor a fost împărţit în mai multe
categorii, după dimensiunile porilor membranelor, astfel:
- microfiltrarea este un proces dinamic de filtrare mecanică prin membrane (vezi figura 1.43)
care permite reţinerea selectivă a suspensiilor solide şi substanţelor dizolvate, anorganice şi organice,
cu masă moleculară mare pe suprafeţele active ale membranelor; membranele pentru microfiltrare au
porii cu dimensiuni între 0,1 – 10 μm; pentru trecerea fluxului de apă brută prin membrane sunt
necesare presiuni reduse de lucru cu valori între 0,2 – 0,5 bar; prin acest procedeu pot fi reţinute
diferite substanţe cum ar fi cum ar fi de exemplu siliciu coloidal, substanţe grase emulsionate şi
precum şi anumite categorii de microorganisme (de exemplu collidocillus staphylococcus); în
domeniul tratării apelor uzate acest procedeu se utilizează cel mai frecvent pentru îndepărtarea
emulsiilor grase, tratarea apelor provenite de la prelucrarea metalelor, tratarea apelor care conţin
concentraţii mari de substanţe tensioactive, tratarea apelor provenite de la vopsitorii şi altele.

Fig. 1.43 Schema mecanismului microfiltrării

- ultrafiltrarea este un proces dinamic de filtrare prin membrane (vezi figura 1.44) în care
predomină fenomenele mecanice, dar în care sunt implicate şi anumite fenomene chimice, prin care
separă selectiv molecule având anumite dimensiuni şi mase moleculară (membranele de ultrafiltrare
uzuale sunt utilizate pentru separarea substanţelor cu masă moloculară între 1000 şi 10000);
membranele de ultrafiltrare au porii cu dimensiuni între 1 λ– 0,01 μm; pentru trecerea fluxului de apă
brută prin membrane sunt necesare presiuni de lucru cu valori, între 1,5 – 7 bar; prin acest procedeu
se pot reţine majoritatea substanţelor dizolvate şi precum şi majoritatea microorganismelor (chiar şi
diferite varietăţi de virusuri); în domeniul tratării apelor uzate acest procedeu se utilizează cel mai
frecvent pentru limpezirea acentuată şi sterilizarea (dezinfecţia) apelor atât de alimentare cât şi uzate;
domeniile de aplicaţie ale ultrafiltrării în tratarea apelor uzate sunt: tratarea apelor provenite de la
prelucrarea fină a metalelor, tratarea apelor care provin de la baile de degresare precum şi multe alte
aplicaţii mai ales din domeniul industrial.

Fig. 1.44 Schema mecanismului ultrafiltrării

- nanofiltrarea este un de asemenea un proces dinamic de filtrare mixt, preponderent mecanic,

dar şi parţial chimic (vezi figura 1.45), care permite reţinerea selectivă a molecule cu anumite
dimensiuni şi mase moleculară; membranele de nanofiltrare au porii cu dimensiuni între 10 λ– 0,001
μm; pentru trecerea fluxului de apă brută prin membrane sunt necesare presiuni similare cu cele de la
ultrafiltrare; prin acest procedeu se pot separa diferite substanţe organice cum ar fi zaharoza, albumina
şi altele; în domeniul tratării apelor acest procedeu se utilizează cel mai frecvent pentru purificarea
avansată a apelor, desalinizarea parţială şi se menţionează că acest procedeu se utilizează şi în
domeniul medical, la filtrarea şi osmoza sângelui;

Fig. 1.45 Schema mecanismului nanofiltrării

- osmoza inversă este un de asemenea un proces dinamic de ultrafiltrare (vezi figura 1.46),
care permite de asemenea reţinerea selectivă a unor molecule cu anumite dimensiuni şi mase
moleculară; membranele utilizate în osmoza inversă au porii cu dimensiuni între 10 λ– 0,001 μm; în
domeniul tratării apelor acest procedeu se utilizează cel mai frecvent pentru obţinerea de apă cu mare
puritate, pentru desalinizarea completă a apelor, dar şi pentru tratarea unei mari varietăţi de ape uzate
industriale ( ca de exemplu apele care conţin concentraţii importante de săruri metalice, apele
provenite de la vopsitoriile electroforetice, apele care conţin emulsii grase sau de latex-uri şi altele şi
se menţionează că acest procedeu se utilizează de asemenea în domeniul medical, la filtrarea şi
osmoza sângelui.

Fig. 1.46 Schema mecanismului osmozei inverse

1.4.3.1 Eliminarea suspensiilor solide prin microfiltrare sau ultrafiltrare prin membrane

Tratarea apelor uzate utilizând membrane de microfiltrare sau ultrafiltrare a apărut şi s-a
dezvoltat ca un procedeu distinct care se constituiue ca o alternativă la tratamentul clasic, mecano-
biologic al apelor uzate. Acest procedeu prezintă următoarele avantaje în comparaţie cu modul clasic
de tratare a apelor uzate: se modifică şi se simplifică radical structura staţiilor de epurare a apelor
uzate făcând posibilă renunţarea la anumite obiecte tehnologice din staţiile clasice (cum ar fi
decantoarele, de exemplu), şi prin aceasta se reduc semnificativ suprafeţele necesare pentru
dispunerea staţiilor de epurare; se pot prelucra apa uzate cu încărcări mari de poluanţi, cu valori până
la 20000 mg/l; microfiltrarea şi ultrafiltrarea prin membrane conduce la reţinerea majorităţii
materiilor volatile solubile cu masă moleculară mare, situaţie care favorizează eliminarea acestora
prin mijloace biologice (biodegradare); prezintă o bună capacitate de dezinfectare, asigurând reduceri
apreciabile ale încărcării apei cu bacterii şi virusuri; asigură obţinerea unor efluenţi cu o calitate
superioară. Principial, procedeul de tratarea apelor prin utilizarea membranelor este constituit din
combinarea unui tratament biologic cu nămol activ şi trecerea efluentului rezultat printr-un ansamblu
(baterie) de membrane de microfiltrare sau ultrafiltrare. Astfel se combină beneficiile epurării
biologice şi micro sau ultra-filtrarii, şi se asigură o separare avansată a încărcărilor cu suspensii solide
şi substanţe dizolvate, organice sau anorganice, din apele uzate, precum şi o biodegradare accentuată
a reţinerilor, mai ales datorită duratei mari de retenţie a mapei uzate în bioreactor (între 30 – 60 zile).
Principial, au fost dezvoltate două variante de sisteme de tratare a apelor uzate prin utilizarea
membranelor şi anume: sistemul în care micro sau ultra-filtrarea prin membrane se face separat, în
afara bioreactorului (cu membrane externe), caz în care ansamblul de membrane se constituie într-o
instalaţie separată, plasată consecutiv bioreactorului, şi sistemul în care micro sau ultra-filtrarea prin
membrane se face chiar în bioreactor (cu membrane interne), caz în care ansamblul de membrane
este plasat chiar în interiorul bazinului bioreactorului, într-o construcţie integrată.
 Fig. 1.47 Schema de principiu a sistemului cu membrane externe

Sistemul cu membrane externe (vezi figura 1.47) are următoarea structură: un bioreactor, o
staţie de pompare şi instalaţia de microfiltrare cu membrane. Funcţionarea sistemului este următoarea:
influentul de apă este introdus în bazinul bioreactorului, în care are loc tratarea biologică a acestuia
(în diferite condiţii: aerobe, anaerobe sau anoxice) după care efluentul bioreactorului este absorbit cu
pompă şi transmis cu presiune înaltă (280 – 400 kPa) instalaţiei de microfiltrare cu membrane în care
sunt separate majoritatea suspensilor şi substanţelor dizolvate, minerale şi organice; împurităţile
reţinute, sub formă de nămol, sunt recirculate în bazinul bioreactorului unde sunt supuse din nou
tratamentului biologic; efluentul de apă microfiltrată (filtratul) este evacuat către receptor.

Fig. 1.48 Schema de principiu a sistemului cu membrane interne

Sistemul cu membrane interne (vezi figura 1.48) are următoarea structură: un bioreactor, în al
cărui bazin sunt cufundate bateriile de membrane, şi o staţie de pompare. Funcţionarea sistemului
este următoarea: influentul de apă este introdus în bazinul bioreactorului în care are loc tratarea
biologică a acestuia (în diferite condiţii: aerobe, anaerobe sau anoxice); evacuarea efluentului din
bioreactor se face sub acţiunea unei pompe, care trece apa tratată biologic prin porii membranelor, pe
suprafeţele active ale acestora fiind reţinute, ca şi în cazul anterior, suspensiile solide şi substanţele
dizolvate. De menţionat că în acest aranjament presiunea necesară procesului de microfiltrare este
mult mai redusă (28 – 56 kPa) iar reţinerile organice de pe membrane sunt atacate direct de biomasa
de bacterii din bazinul de reacţie, care formează şi pelicule biologice, pe suprafeţele active ale
membranelor (în acest caz, nu mai este nevoie de recircularea reţinerilor, ca la sistemele cu membrane
externe, ceea ce se constituie într-un important avantaj).
Pentru a putea face o eventuală alegere între cele două variante de sisteme în continuare sunt
prezentate comparativ avantajele şi dezavantajelele acestora, şi anume:
- pentru sistemele cu membrane externe - costuri cu aerarea în bazinele bioreactoarelor reduse
(cca. 20% din costurile de la bazinele bioreactoarelor cu membrane interne); costuri mari pentru
pomparea apei; suprafaţa necesară redusă pentru plasarea sistemului, curăţare mai frecventă a
membranelor; costuri de exploatare mai ridicate, costuri de investiţii mai reduse,
- pentru sistemele cu membrane interne - costuri cu aerarea în bazinele bioreactoarelor
ridicate; costuri reduse pentru pomparea apei (cca. 28% din costurile de la sistemele cu membrane
externe); suprafaţa necesară pentru plasarea sistemului mai mare decât la sistemele cu membrane
externe, curăţare mai rară a membranelor; costuri de exploatare mai reduse, costuri de investiţii mai
ridicate.

1.4.3.2 Eliminarea substanţelor poluante prin osmoză inversă

Osmoza este un fenomen care are loc atunci când două soluţii cu concentraţii diferite sunt
separate printr-o membrană semipermeabilă (adică permeabilă numai pentru solvent şi nu pentru
substanţa dizolvată), în care solventul trece prin membrana semipermeabilă dinspre soluţia mai
diluată către soluţia mai concentrată pănă în momentul în care presiunea hidrostatică care se exercită
asupra soluţiei mai concentrate atinge o valoare de echilibru denumită presiune osmotică (vezi
schema de principiu din figura 1.51). Presiunea osmotică este o proprietate a soluţiilor şi pentru o
anumită soluţie valoarea acesteia depinde de concentraţia substanţei dizolvate şi de temperatură.
Osmoza inversă este un proces care se realizează în sens invers osmozei normale prin care se
exercită asupra soluţiei mai concentrate o presiune mai mare decât presiunea osmotică, ceea ce
determină o circulaţie inversă a solventului faţă de osmoza normală, adică dinspre soluţia mai
concentrată către soluţia mai diluată.

Fig. 1.51 Schema de principiu a osmozei

În tratamentul apelor, osmoza inversă se aplică pentru purificarea avansată, obţinându-se

efluenţi cu grad foarte ridicat de epurare (de peste 99%), dar şi pentru eliminarea diferitelor substanţe
dizolvate (de exemplu săruri ale unor metale).
În scopul realizării tratamentului prin osmoză inversă influentul de apă brută este trecut sub
presiune (vezi figura 1.52) printr-o celulă de în care sunt dispuse spiralat mai multe membrane
osmotice, care sunt ansambluri cu următoarea componenţă: membrana semipermeabilă care pe o parte
are situată o folie perforată care se constituie într-un strat (cavitate) de alimentare cu apă brută, iar pe
cealaltă parte o folie din material poros care absoarbe filtratul care parcurge membrana osmotică.
Acest ansamblu este izolat pe ambele părţi cu folii impermeabile. Influentul de apă brută sub presiune
este introdus printr-una din extremităţile laterale ale celulei de osmoză şi ajunge pe suprafeţele active
ale membranelor osmotice prin intermediul cavităţilor de alimentare. După de parcurge membranele
osmotice, filtratul este absorbit de straturile din material poros care îl conduce şi îl descarcă într-un
tub central perforat de unde este evacuat sub formă de efluent de apă tratată printr-o conductă centrală.
Substanţele reţinute pe suprafeţele active ale membranelor osmotice sunt antrenate de curenţii de apă
brută, care nu traversează membrana osmotică, parcurg pe direcţie longitudinală cavităţile de
alimentare şi părasesc celula de osmoză pe la cealaltă extremitate laterală, sub formă de soluţie
concentrată.
 Fig. 1.52 Schema structurii unei celule de osmoză inversă

În figura 1.53 este prezentat aspentul unei celule de osmoză inversă.

Fig. 1.53 Aspectul unei celule de osmoză inversă

1.4.3.3 Eliminarea substanţelor poluante prin electrodializă

Electrodializa este un procedeu de separare prin membrane a unei soluţii ionizate, prin care
ionii din soluţie sunt transportaţi prin membrane semipermeabile, sub acţiunea unei potenţial electric.
Membranele utilizate sunt anion sau cation selective, adică aceste membrane permit în timpul
procesului de electrodializă trecerea doar a ionilor pozitivi, respectiv a ionilor negativi. Membranele
cation-selective sunt realizate din polielectroliţi încărcaţi negativ care resping ionii negativi şi permit
trecerea numai a ionilor pozitivi, în timp ce membranele anion-selective resping ionii pozitivi şi
permit trecerea numai a ionilor negativi (vezi figura 1.58, în care este prezentata procesul de
electrodializă pentru o aplicaţie tipică care este tratamentul de desalinizare a apelor sărăturate).
 Fig. 1.58 Schema procesului de desalinizare prin electrodializă

Instalaţiile de desalinizare sunt constituite dintr-o multitudine de membrane cation şi anion

selective plasate alternativ într-un bazin se creează o diferenşă de potenţial electric. În coloanele care
se formează între membranele succesive se introduce influentul de apă sărăturată, şi apare o circulaţie
de ioni astfel încât în anumite coloane ionii de sare sunt îndepărtaţi din apă care se desalinizează, în
timp ce în alte coloane concentraţia de sare în apă creşte. Soluţia cu concentraţie crescută de sare este
supusă procesului până la o valoare a concentraţiei de sare care face posibilă precipitarea acesteia,
moment în care această soluţie este evacuată din instalaţie. De menţionat că în timpul procesului de
electrodializă se acţionează doar asupra substanţelor ionizate, în timp cele care nu au sarcină electrică
nu sunt afectate. De menţionat că membranele utilizate în instalaţiile de desalinizare prin
electrodializă sunt fabricate din polistiren sulfonat pentru membranele cation-selective şi din
polistiren cu amoniu cuaternar pentru membranele anion-selective. De asemenea se menţionează că
pentru buna desfăşurare a procesul de desalinizare prin electrodializă influentul de apă sărăturată este
supus unor tratamente preliminare (absorbţie pe carbon activ, floculare sau filtrare) pentru
îndepărtarea suspensiilor solide cu dimensiuni mai mari de 10 μm, care pot înfunda pori membranelor
iono-selective sau pentru îndepărtarea anionilor organici, coloizilor şi oxizilor de fier şi mangan,
substanţe care neutralizează efectul iono-selectiv al membranelor.
Procedeul de electrodializă se mai aplică în tratamentul apelor uzate şi la eliminarea ionilor
de amoniu sau a ionilor de metale.