Sunteți pe pagina 1din 5

Radiația cosmică

Radiația cosmică este fluxul de nuclee atomice si particule de energie înaltă (adică relativista )


care circulă în mediul interstelar . Radiația cosmică este alcătuită în principal din particule
încărcate: protoni (88%), nuclei de heliu (9%), antiprotoni , electroni , pozitroni și particule
neutre ( raze gamma , neutrini și neutroni ). Sursa acestei radiații este în funcție de caz în soare,
în interiorul sau exteriorul a galaxiei . Unele dintre astroparticulele care alcătuiesc radiația
cosmică au o energie care depășește 10 20 eV și care nu este explicată prin niciun proces fizic
identificat.
Descoperirea radiației cosmice are loc la începutul xx - lea  secol , cu observațiile lui Victor
Francis Hess a făcut în 1912 dintr - un balon. Este identificat inițial prin rolul său
în ionizarea atmosferei Pământului. Observarea directă de la sol a celor mai energice
componente ale radiației cosmice nu este posibilă deoarece interacționează cu atmosfera atunci
când o pătrunde și produce particule secundare. Abia la sfârșitul anilor 1950 a fost capabil să
facă primele observații directe folosind instrumente la bordul sateliților artificiali sau
al baloanelor stratosferice . Radiația cosmică de mare energie , precum radiația electromagnetică,
este o sursă unică de informații despre fenomenele de origine galactică și extragalactică. Dar
caracteristicile sale (energie, lipsă) fac dificile observațiile precise. În plus, interacțiunile
importante cu mediul galactic și extragalactic complică interpretarea datelor colectate pentru a
determina sursa și natura acesteia.
Unele dintre razele cosmice cu energie redusă (relativ la restul razelor cosmice: de
ordinul MeV ), prinse de câmpul magnetic terestru , participă la formarea centurilor Van Allen .
Razele galactice sau extragalactice pot trece prin noi, pot interfera cu ADN-ul , pot trece prin
roci și clădiri și pot pătrunde profund solurile și subsolurile planetare. Acestea contribuie cu 14%
la radioactivitatea naturală totală de pe suprafața Pământului.
Prima observație care a dus la descoperirea razelor cosmice a avut loc în 1900,
când fizicianul Charles Thomson Rees Wilson a descoperit că atmosfera era ionizată continuu.
Apoi, el presupune că acest fenomen se datorează radiației naturale a Pământului . Cercetările
sale privind electricitatea atmosferică, ionizarea și condensarea l-au determinat să proiecteze
prima cameră de ceață .
Dar repede, oamenii de știință ai zilei au fost nedumeriți de excesul de ioni față de cantitatea
normală datorată radiațiilor naturale din sol. În 1912 , fizicianul austriac Victor Franz Hess
a măsurat rata de ionizare în funcție de altitudine cu un electrometru cu frunze de aur la bordul
unui balon . Ionizarea scade la 700  m , apoi crește dincolo. Există o diferență mică între zi și
noapte. Hess concluzionează că radiația este de origine cosmică, adică vine din afara
sistemului solar . Aceste rezultate sunt confirmate de Robert Andrews Millikan care lucrează
cu baloane meteorologice .

1
Hess crede, de asemenea, că această radiație este neutră electric. Această ipoteză a fost pusă sub
semnul întrebării în 1928, când s-a descoperit că cea mai mare parte a radiațiilor care ajung la
suprafața Pământului constau din particule încărcate. Millikan presupune apoi că acestea din
urmă rezultă din interacțiunea dintre razele neutre din spațiu ( radiații gamma ) și moleculele din
atmosferă. Arthur Compton demonstrează că radiația este de fapt variabilă în funcție de
latitudinea în care este măsurată (mai slabă la ecuator decât la poli) datorită influenței câmpului
magnetic al Pământului , demonstrând astfel că este vorba despre particule încărcate.
Cele mai energice particule provin din spațiul interstelar și intergalactic. Unele dintre aceste
particule sunt deviate de vântul solar - la originea aurorelor polare  - care, la rândul său,
aduce ioni și electroni . Astfel, activitatea solară are un efect măsurabil asupra cantității de
radiații de origine galactică primită.
Cunoașterea actuală ar putea explica accelerarea particulelor până la nivelul „genunchiului” (cf.
definiția de mai sus) prin procese astrofizice violente precum șocurile. Ar avea ca origine
explozia supernovelor , conform ipotezei prezentate în 1949 de fizicianul italian Enrico Fermi ,
dar acest lucru nu este confirmat în prezent. Sunt prevăzute alte surse, care apelează la cele mai
energice fenomene astronomice cunoscute în natură: nucleul activ al galaxiei , explozia de raze
gamma , gaura neagră , hipernovele etc. Prin împingerea acestor modele, este posibil să se
găsească o explicație pentru accelerarea particulelor de până la 10 20  eV . Cu toate acestea, lipsa
de informații cu privire la razele cosmice la energii atât de mari nu permite constrângerea acestor
modele.
Pentru cele mai energice particule, particulele zetta , dincolo de gleznă ( 4  × 10 19  eV ) există
încă foarte puține observații (mai puțin de un duș pe an în observatoare foarte specializate, cum
ar fi Fly's Eye de la Universitatea din Utah și Akeno Giant Air Shower Array ( Rețeaua Akeno
pentru cascade uriașe atmosferice ).
În 2017, primele confirmări ale originii geografice a radiațiilor de mare energie au fost date de
publicarea rezultatului a 12 ani de măsurători efectuate din 2004 la Observatorul Pierre-
Auger din Malargüe din Argentina  : această radiație este în mod clar extragalactică, provenind
din galaxii situate într-o parte a spațiului dincolo de limitele Căii Lactee. Observatorul a capturat
și a studiat în jur de 30.000 de raze cu energii care depășesc 8  × 10 18  electroni-volți. Studiul
distribuției unghiulare a intrărilor lor în atmosferă a ajuns să evidențieze un model (ușor dipolar)
pe sfera cerească . Acest model a fost situat opus direcției Căii Lactee . Prin urmare, acest flux ar
proveni dintr-un exces de galaxii situate la o sută de milioane de ani lumină distanță . Rămâne să
înțelegem mecanismul producției sale; specialiștii se apleacă spre fenomene născute din mediul
unor găuri negre uriașe și / sau prăbușirea stelelor super-masive .
În prezent sunt utilizate mai multe metode de detectare a razelor cosmice de la sol. Telescoapele
Cherenkov detectează razele cosmice cu energie scăzută (<200 GeV) prin
analiza radiației lor Cherenkov , raze gamma emise când trec prin atmosferă la viteze mai mari
decât viteza luminii în aer. Aceste telescoape deosebesc foarte eficient radiațiile cerului de fond
de cele de origine atmosferică, dar pot funcționa doar în nopțile senine, fără lună și au un câmp
vizual foarte îngust. Un alt tip de telescop Cherenkov folosește același efect în apă; aceste două
tipuri de telescoape sunt cuplate (într-un mod unic în lume) la observatorul Pierre-Auger .

2
Detectarea prin pulverizare (EAS, pentru Extensive Air Shower ) este o altă metodă, constând în
măsurarea particulelor încărcate provenite din interacțiunea unei raze cosmice cu atmosfera,
folosind panouri de scintilatoare organice (plastic). Această metodă face posibilă observarea
razelor cosmice mult mai energice, pe o întindere mare a cerului și aproximativ 90% din timp;
dar este mai puțin eficientă pentru a distinge razele cosmice de alte tipuri de radiații decât fac
telescoapele Cherenkov.

Detector de raze cosmice de la observatorul Pierre-Auger .


O a treia metodă a fost dezvoltată de Robert Fleischer, P. Buford Price  (în) și Robert
Walker  (în) pentru utilizare în baloane la mare altitudine. Foi de plastic transparent (de
exemplu , policarbonat , 0,25  mm grosime), sunt suprapuse și expuse direct la razele cosmice,
care provoacă rupturi de legături chimice sau ionizări ale plasticului. În partea de sus a stivei,
efectul este mai mic, datorită vitezei mari a particulelor, dar pe măsură ce viteza scade, ionizarea
crește pe măsură ce trece prin diferitele foi; prin dizolvarea plasticului, sapăm apoi cavități
conice, care sunt măsurate (cu un microscop de mare putere). Aceste cavități sunt diferite pentru
fiecare traiectorie, ceea ce face posibilă măsurarea sarcinii și a energiei razei cosmice care a
trecut prin dispozitiv: această metodă este de asemenea utilizată pentru a detecta nucleele
produse în fisiunea nucleară .

Monitor neutron Kerguelen


Pentru măsurarea radiației cosmice de energie joasă ( 450  MeV - 15  GeV ), John A. Simpson a
dezvoltat monitorul de neutroni în 1948. Aceste monitoare, folosind un principiu similar
cu contoare Geiger , s- au dezvoltat în special cu prilejul. Geofizic Anul Internațional 1957
( Contor tip IGY). Succesorii lor, supermonitorii NM64, sunt în prezent cei mai utilizați. Rețeaua

3
globală de monitoare utilizate în principal pentru a studia protonele cu rachete solare (GLE for
Ground Level Enhancement), pentru ejectiile de masă coronală (CME) care duc la un efect
Forbush  (în) sau pentru a estima dozele de radiații primite de personalul de zbor. Din 2007,
majoritatea monitoarelor de neutroni și-au distribuit datele în timp real datorită rețelei mondiale
de monitoare de neutroni ( NMDB  (en) ) care, în 2017, reunește aproximativ patruzeci de stații.
O metodă finală utilizează camere de ceață sau camere cu bule pentru a detecta muoni secundari
creați în timpul decăderii unui pion . Camerele de ceață în special sunt ușor de realizat, chiar și
într-un laborator simplu de liceu.

Aplicații
Capacitatea muonilor cosmici de a trece prin materie poate fi exploatată în tomografie . De fapt,
atenuarea fluxului de particule este o funcție a densității mediului trecut. Această tehnică a fost
folosită în special de laureatul Nobel pentru fizică Luis Walter Alvarez pentru a căuta camere
ascunse în piramida Khafre , în Egipt , dar nu a dat rezultate convingătoare în acest caz. Lucrările
recente efectuate la vulcanul Soufrière din Guadelupa sugerează, de asemenea, o aplicație
la geofizică . Razele cosmice sunt, de asemenea, utilizate pentru a măsura adâncimea zăpezii:
NRC ( radiația cosmică a zăpezii ) este utilizată de EDF .
Efecte
Efectele sanatatii
Această radiație, care reprezintă 15% din radioactivitatea naturală, poate fi ionizantă și capabilă
să rupă ADN-ul, provocând cancer și malformații genetice. La nivelul solului, este dispersat pe
scară largă de magnetosferă sau blocat de atmosferă și particulele sale suspendate. Cu toate
acestea, personalul de zbor al aeronavei și, a fortiori, astronauții pot fi expuși la aceasta într-un
mod mai semnificativ (de exemplu: doza efectivă anuală de 2 până la 5  mSv la zborurile pe
distanțe lungi), mai ales că aeronava zboară la mare altitudine. În Franța, la începutul anilor
2000, un sistem de informare și evaluare pe zbor de expunere la radiații cosmice în transportul
aerian (cunoscut sub numele de „proiectul SIEVERT”) a fost înființat împreună cu companiile
aeriene. Organizațiile aviatice și profesionale își propun să stabilească dozimetrie
de reglementare, operațională pentru companii, permițând un calcul al dozei pentru fiecare zbor
pe baza parametrilor reali (luând în considerare luminile solare (GLE), cu „estimarea dozei și
informații pentru public” .
Efect asupra electronicii
Razele cosmice sunt suficient de energice pentru a modifica starea unei componente electronice
dintr-un circuit integrat, ceea ce poate provoca erori tranzitorii, cum ar fi corupția datelor
din RAM , precum și performanțe slabe ale procesorului , adesea numite erori. „  Soft
error  (in)  ” (nu să fie confundat cu erori de software cauzate de erori de programare sau bug-
uri). Aceasta a fost o problemă pentru electronice la altitudini foarte mari, cum ar fi sateliții, dar
cu tranzistoarele din ce în ce mai mici, devine o preocupare mai mare. Studiile efectuate

4
de International Business Machines (IBM) în anii 1990 sugerează că computerele se confruntă cu
aproximativ o eroare pe lună pentru fiecare 256 megabyte de RAM din cauza razelor cosmice.
Pentru a atenua această problemă, Intel a propus un detector de raze cosmice care ar putea fi
integrat în viitoarele microprocesoare cu finețe redusă a arderii, permițând procesorului să
execute din nou ultima comandă după raza cosmică. Razele cosmice sunt suspectate a fi cauza
unui incident de furt din 2008 în care un avion de linie Airbus A330 al companiei Qantas , care
a plonjat de două ori la sută de metri după o defecțiune inexplicabilă a pilotului automat. Mai
mulți pasageri, precum și membri ai echipajului au fost răniți, unii grav. După acest incident,
anchetatorii de accidente au stabilit că sistemul de control al zborului a primit o creștere de date
inexplicabilă și că întregul sistem funcționa perfect. O actualizare software a fost făcută la toate
avioanele A330 și A340 din întreaga lume, permițând filtrarea electronică a acestor vârfuri de
date.
Pentru a contracara aceste efecte asupra microelectronicii, există tehnici de întărire a radiațiilor.
Efect asupra formării norilor
Razele cosmice au un efect asupra formării anumitor nori , prin formarea de noi aerosoli (mici
particule suspendate în aer, care formează germenul picăturilor de nori). Razele cosmice
acționează asupra vaporilor organici din copaci (biogeni) și cresc rata producției de aerosoli cu
un factor de 10 până la 100. Experimentul CLOUD de la CERN studiază în prezent efectele
razelor cosmice asupra norilor de formare.

S-ar putea să vă placă și