Aurora polară 

este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn

în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt
solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub
numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a
zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele
septembrie-octombrie și martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră
australă, după James Cook, o referință directă la faptul că apare în sud.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte planete din Sistemul Solar,
precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși poate fi
reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.

Aurora polară terestră[modificare | modificare sursă]

Aurora boreală văzută din Stația Spațială Internațională.

Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de
exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate
la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar
coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare
coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare,
disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care încarcă
energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie,
ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice când se
stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o secundă, azotul se
stabilizează și emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial în formarea ionosferei terestre, este
comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor: electronii ating suprafața de fosfor, alterând
nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare ale
atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când se
produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vântul solar (la
aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea roșu închis prin emisiunea de atomi
de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen emit tonalități de culori variate, deși, de cele mai
multe ori, se întâlnesc roșul sau verdele.
Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă sau albastră, datorată atomilor de
azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de pe Pământ, pentru că
atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul în raze X, imaginile
ilustrând precipitații de electroni de energie ridicată.
Interacțiunea între moleculele de oxigen și azot, ambele generatoare de tonalități ale culorii verde,
creează efectul de „linie verde aurorală”. În același fel, interacțiunea dintre acești atomi poate
produce efectul de „linie roșie aurorală”, deși mai rar și prezent în altitudini mai ridicate.
Magnetosferă schematică a Terrei

Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă (gaz de
electroni liberi și cationi) emise de Soare în toate direcțiile, ca rezultat al temperaturii înalte
a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai
puternice, asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste,
determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează calitatea
comunicațiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din aceste
regiuni, celulele solare ale sateliților artificiali, indicația busolelor și acțiunea radarelor. Acțiunea
ionosferei este complexă și dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se constituie ca un
obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere. Lățimea sa este
de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o lungă coadă magnetică se extinde pe distanțe
chiar și mai mari.
Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor magnetice. Când
activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri,
putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile solare se intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât magnetosfera,
cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă două conductoare
electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp magnetic, iar unul dintre ele se
deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent electric. Generatoarele electrice și
dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele tradiționale pot fi înlocuite de plasme sau
chiar alte fluide. În acest context, vântul solare și magnetosfera sunt fluide conductoare de
electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel capabile să genereze curent electric, care produce efect
luminos.
Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același fel regiunile
aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observație a aurorelor se
găsesc în Canada pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania sau în sudul Noii Zeelande pentru
aurorele australe.
Auroră cauzată de testul nuclear american Starfish Prime

Auroră artificială[modificare | modificare sursă]

Aurorele se pot forma de asemenea prin explozii nucleare în straturile superioare ale atmosferei (la
400 km). Acest fenomen a fost demonstrat prin aurora artificială creată în urma testului
nuclear american Starfish Prime la 9 iulie 1962. Atunci, cerul din regiunea Oceanului Pacific a fost
iluminat de către auroră pentru mai mult de șapte minute. Acest efect a fost anticipat de omul de
știință Nicholas Christofilos, care lucrase la alte proiecte referitoare la exploziile nucleare. Potrivit
veteranului american Cecil R. Coale, anumite hoteluri din Hawaii au organizat petreceri ale bombei
curcubeu pe acoperișurile lor pentru a acompania proiectul Starfish Prime, contrazicând rapoartele
oficiale care indicau aurora artificială ca improbabilă. Fenomenul a fost filmat pe Insula Samoa,
situată la o distanță de 3 200 Km de insula Johnston, locația exploziei.
Simulări ale efectului în laborator au început să fie produse la finalul secolului al XIX-lea de către
omul de știință norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat, utilizând o cameră de vid într-o
sferă, că electronii erau atrași de regiunile polare ale sferei. Recent, cercetătorii au reușit să creeze
un efect auroral de culoare verde, cu vizibilitate redusă pe Terra, emițând raze radio pe cerul
nocturn. La fel ca în cazul fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimulând electronii
din plasmă. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de lumină. Acest
experiment a adus noi informații despre efectele ionosferei în comunicațiile prin radio.[2]

Aurore pe alte planete[modificare | modificare sursă]

Auroră pe Jupiter. Punctul luminos din extremitatea stângă reprezintă limita câmpului magnetic exercitat de
satelitul Io, în timp ce punctele de mai jos sunt provocate de Ganymede și Europa

Atât Jupiter cât și Saturn posedă câmpuri magnetice mult mai puternice decât cele terestre
(Uranus, Neptun și Mercur sunt de asemenea magnetice) și dispun ambele de centuri de radiații.
Efectul de auroră polară a fost observat pe ambele planete, mai clar, cu telescopul Hubble.[3]
Aceste efecte de auroră par să fie provocate de vânturile solare. Pe de altă parte, lunile planetei
Jupiter, în special Io, sunt la rândul lor surse importante producătoare de aurore. Aurorele sunt
formate de curenții electrici din câmpul magnetic, generați de mecanismul de dinam relativ la
mișcările de rotație a planetei și de translație a lunii sale. În particular, Io are vulcani activi și
o ionosferă, iar curenții săi generează emisiunea de unde radio, fenomen studiat din 1955.[3]
Ca și cele terestre, aurorele de pe Saturn creează regiuni ovale totale sau parțiale în jurul polului
magnetic.[3] Pe de altă parte, aurorele produse pe această planetă durează de obicei zile, spre
deosebire de cele terestre care durează abia câteva minute. Evidențele[4] arată că emisiile de lumină
din cadrul fenomenelor de auroră produse pe Saturn sunt datorate participării emisiilor de atomi
de hidrogen.
Sonda spațiala Mars Express a detectat în 2004 o auroră pe Marte. Marte deține un câmp
magnetic mai slab decât cel terestru, iar până la acel moment se credea că lipsa unui câmp
magnetic puternic ar face imposibilă apariția unui asemenea efect[3][5]. S-a constatat că sistemul de
aurore de pe Marte este similar celui de pe Terra, fiind comparat cu furtunile de slabă și medie
intensitate petrecute pe Pământ. Cum planeta se plasează întotdeauna cu latura sa diurnă spre
planeta noastră, observarea efectelor de auroră e posibilă doar prin intermediul misiunilor spațiale
care să învestigheze partea nocturnă a planetei roșii.
Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă de asemenea fenomenul de auroră, prin care
particulele atmosferice sunt ionizate în mod direct de către vânturile solare, fenomen prezent de
asemenea pe Pământ.[3]