Leonardo da Vinci

228 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist și geolog italian
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o
enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de
discuție.

Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci, portret de Francesco Melzi

Date personale

Nume la naștere Leonardo di ser Piero da Vinci 

Născut 15 aprilie 1452
Vinci, Republica Florența, în
prezent Toscana, Italia

Decedat 2 mai 1519 (67 de ani)

Amboise, Regatul Franței, în
prezent Franța

Înmormântat Castelul Amboise 

Cauza decesului cauze naturale (hemoragie
cerebrală) 

Părinți Piero da Vinci[*]

Caterina di Meo Lippi[*] 

Naționalitate
florentin  (actualmente în
Italia)

Religie Creștinism

Ocupație pictor
inginer
astronom
filozof
anatomist[*]
matematician
sculptor
polihistor
arhitect
inginer constructor[*]
diplomat
inventator
compozitor
poet
muzician
fizician
fiziolog[*]
botanist[*]
chimist
zoolog[*]
caricaturist
om de știință
draftsperson[*]
designer
scriitor 

Locul desfășurării Amboise[1][2]

activității Florența[2]
Mantova[2]
Milano[2]
Roma[2]
Veneția[2] 

Activitate

Domeniu artistic pictură

Mișcare artistică Renaștere

 Opere importante Mona Lisa, Cina cea de Taină

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise),

cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost unul dintre cei mai de seamă
reprezentanți al Renașterii din perioada de apogeu a acesteia.[3] Spirit
universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de
seamă geniu din întreaga istorie a omenirii.[4]
Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind
considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită
până atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie. Este considerat unul din
marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Deși se fac speculații
asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii
este mai degrabă logică decât misterioasă.[5] Leonardo da Vinci este cunoscut în special
ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub
numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în
colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat
vreodată.[6] Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane
Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a
tuturor timpurilor.[7] „Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del corpo
umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii asupra operei
arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renașterii. [8] Cele
câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele sale de
note științifice constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană,
pentru artă și știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al
său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist și inventator înnăscut, Leonardo da
Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc, o mașină de socotit [9] și multe altele. Puține
din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale. Mici invenții, precum o
mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a firelor, au
fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul
anatomiei, ingineriei civile, opticii și hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost
aplicate ulterior, influențând în mod categoric progresul științific. Artist orgolios,
conștient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan
Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea
morții, Io continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmație, devenită o adevărată legendă
urbană, nu se regăsește însă în notele sale.[10][11] De altfel, singurele notițe păstrate din
anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din
servitorii săi.

Viața[modificare | modificare sursă]
Copilăria, 1452–1466[modificare | modificare sursă]

Casa din Anchiano în care a copilărit Leonardo da Vinci, 3km distanță de Vinci, Toscana.

Studiu pentru un peisaj din Toscana, primul desen cunoscut al lui Leonardo, 1473, Galeria Uffizi

Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se
adaugă încă 9 zile, astfel că după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23
aprilie), „la ora trei noaptea”, nașterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio,
bunicul patern,[12][13], în orășelul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno,
localitate aflată sub jurisdicția Republicii Florentine, condusă de familia Medici, fiul
nelegitim al lui messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, și al
Caterinei, țărancă.[14][15][16] Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat timp
de mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, afirmă că nu a locuit în
acea perioadă nicio persoană cu acest nume și că, în realitate, mama lui Leonardo ar fi
fost o sclavă arabă creștinată și botezată Caterina, aparținând bogatului Vanni di
Niccolo di Ser Vann, unul din clienții lui Piero Fruosino di Antonio da Vinci [17] Mama sa,
după ce a fost eliberată, s-a căsătorit cu un localnic, Acchattabriga di Piero del Vaccha.
Tatăl său, la un an de la nașterea lui Leonardo s-a căsătorit cu Albiera, în vârstă de 16
ani, care a murit în 1464, la 28 de ani, fără a avea copii. Ser Piero se va recăsători de
încă 3 ori, având câte 6 copii din ultimele două căsătorii. [18] La moartea tatălui său - cel
adevărat - au izbucnit certuri între artist și cei 7 frați ai săi, moștenitorii legitimi ai lui
messer Piero, cu privire la împărțirea moștenirii. Leonardo nu avea un nume de familie
în accepțiunea de azi, „da Vinci” menționând originea „din Vinci”, iar particula „ser”
indica faptul că tatăl său era un aristocrat. Se cunosc extrem de puține lucruri despre
copilăria sa. Primii cinci ani din viață i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul
Anchiano, după care începând din 1457 a trăit în casa tatălui său, împreună cu un
unchi, Francesco și, bunicii paterni, în micul oraș Vinci. Leonardo a primit o educație
normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie și
matematică. Din copilărie, Leonardo menționează în notele sale doar două evenimente.
Primul, pe când era în leagăn, când un zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i
buzele cu coada,[19] și al doilea, survenit câțiva ani mai apoi, pe când explora de unul
singur împrejurimile casei mamei sale, a descoperit o peșteră, fiind îngrozit că un
monstru ar putea să se găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuși în
interior.[20] Primii ani din viața artistului au stârnit numeroase controverse printre biografii
săi, fiind subiect de legendă. Giorgio Vasari, pictor și biograf al lui Leonardo, povestește
cum un țăran din vecinătate și-a confecționat un scut, apoi i-a cerut tânărului da Vinci să
picteze ceva pe fața acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări,
care avea un aspect atât de înfricoșător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de
talentul lui Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a cumpărat
imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe țăran, ser Piero
ar fi cumpărat alt scut, decorat cu o inimă străpunsă de o săgeată, pe care l-a dat
acestuia.[21] Nu putem ști cât de adevărată este această istorie, cert este însă că un
desen al lui Leonardo da Vinci din aceeași perioadă, dovedește un talent și o
predispoziție pentru perfecțiunea detaliului ieșite din comun.
În atelierul lui Verrocchio, 1466- 1476[modificare | modificare sursă]

Verrocchio, Botezul lui Cristos - Galeria Uffizi, Florența

În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione,
cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florența. [22] În
atelierul lui Verrocchio lucrau și alți ucenici, care vor deveni ulterior faimoși precum
Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli, și Lorenzo di Credi. [23] Au urmat ani de
studiu intens, Leonardo da Vinci fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării artistice,
cu tehnicile picturii în ulei și tempera, căpătând cunoștințele de bază necesare unui
artist, fiind totodată inițiat în tainele metalurgiei și prelucrării metalelor, chimiei,
mecanicii și tâmplăriei.[24] Cea mai mare parte a muncii din atelier era prestată de
ucenici. Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi colaborat cu
Verrocchio la realizarea Botezului lui Cristos, pictând un înger care ridică roba lui Isus
într-o manieră mult superioară de cea a maestrului său, încât Verrocchio, umilit, n-ar
mai fi pictat niciodată. Tabloul este pictat în tempera și ulei și se găsește la Galeria
Uffizi din Florența. Leonardo a pictat îngerul îngenuncheat din stânga, peisajul de fundal
și a repictat trupul Mântuitorului. Diferența dintre cele două stiluri este evidentă,
relevând stilul original și elegant al lui Leonardo. În aceeași perioadă, se presupune că
artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui Verrocchio, statuia de bronz a
lui David de la Bargello, și Arhanghelul Rafael în tabloul Tobias și îngerul. În 1472, după
șase ani de studiu și muncă susținută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani,
s-a calificat maestru, fiind admis în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiștilor și doctorilor. Deși
tatăl său i-a oferit posibilitatea de a avea propriul atelier, era atât de atașat de cel ce-i
fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu acesta.
Viața profesională, 1476–1513[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci: Madona Benois, 1478 - Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

În arhivele din 1476 ale tribunalului din Florența s-a descoperit un denunț anonim, în
urma căruia patru tineri, printre care și Leonardo da Vinci, erau acuzați de sodomie.
Deoarece denunțul nu era semnat iar acuzațiile n-au putut fi probate, dosarul a fost
clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu, pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile
italiene și pe tot cuprinsul statelor papale, actele de sodomie erau categoric interzise,
delictele fiind instrumentate de Inchiziție, iar vinovații fiind pedepsiți prin ardere pe rug.
Nu există informații privind viața și activitatea sa în următorii doi ani (până în 1478).
[25]
 Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar și casa părintească. Un
anume "Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci locuia în palatul
familiei Medici, și că lucra în grădina pieței San Marco, care găzduia un fel de academie
de artiști, poeți și filozofi înființată și finanțată de aceeași familie. În ianuarie 1478, a
primit deja prima comandă în calitate de artist independent, pictura unei bucăți din
altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată de a doua, în martie 1481,
Adorația magilor, pentru călugării de la San Donato a Scopeto. [26] Nici una din comenzi
nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind abandonată datorită plecării artistului la Milano.
Vasari povestește că Leonardo ar fi fost extrem de talentat ca muzician. În 1482, acesta
ar fi realizat o liră din argint cu corpul de forma unui cap de cal, [27] și că Lorenzo de
Medici l-ar fi trimis la Milano, pentru a dărui această liră Ducelui de Milano, Ludovico
Sforza, cu scopul de a întări legăturile cu acesta. [28] Cu această ocazie, Leonardo da
Vinci a compus o scrisoare, citată adesea, adresată ducelui Sforza, prin care îl informa
despre aptitudinile sale inginerești și artistice. [29] Artistul a petrecut în Milano următorii 17
ani, din 1482 până în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost comandate,
se remarcă pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca
intitulată Cina cea de Taină pentru mânăstirea Santa Maria delle Grazie. [30] În primăvara
lui 1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza la principele
Matei Corvin. Se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta
Familie, căruia i s-a pierdut urma.[31] Între 1493 și 1495, în notele de socoteli zilnice ale
artistului apare o femeie cu numele de Caterina. Atunci când aceasta a murit în 1495,
lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi vorba despre mama sa. [32]

Leonardo da Vinci: Il Condottiere, 1480 - British Museum, Londra

Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv crearea
de care alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul domului catedralei din Milano,
și modelul unei uriașe statui ecvestre a lui Francesco Sforza, predecesorul ducelui
Ludovico. În vederea realizării acestei statui nemaivăzute, au fost procurate 70 de tone
de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de mai mulți ani, o chestiune deja
obișnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui a fost terminat în 1492. El
depășea ca proporții singurele două mari statui ecvestre ale Renașterii, statuia lui
Gattamelata din Padova, realizată de Donatello și statuia lui Bartolomeo Colleoni din
Veneția, realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a fost turnată în bronz abia în
1488, după moartea acestuia, și după ce Leonardo începuse deja să facă planurile
detailate pentru turnarea în bronz a uriașei sale statui. Toată lumea era cu ochii ațintiți
asupra uriașei statui, Michelangelo chiar a afirmat că va fi imposibil pentru Leonardo s-o
toarne. În noiembrie 1494, bronzul destinat statuii a fost utilizat pentru confecționarea
de tunuri care să apere orașul de invazia regelui Carol al VIII-lea al Franței. La începutul
celui de-al doilea război italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la țintă
modelul uriaș din lut al imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere,
Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, și cu unul din prieteni,
matematicianul Luca Pacioli, au fost nevoiți să fugă din Milano la Veneția, unde a fost
angajat ca arhitect militar și inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al orașului
contra unui atac naval. În anul 1500 s-a întors la Florența, unde el și tovarășii săi au fost
oaspeții călugărilor de la mânăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit
posibilitatea organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari,
Leonardo a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o
lucrare care a stârnit atâta admirație încât “bărbați și femei, tineri și bătrâni” s-au
perindat prin fața ei “ca la o mare sărbătoare”. Atelierul a fost redescoperit în 2005, în
timpul restaurării aripii în care funcționase timp de mai mulți ani departamentul de hărți
militare.[33] În 1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare Borgia, fiul papei
Alexandru VI, în calitate de arhitect militar și inginer, călătorind de-a lungul și de-a latul
Italiei împreună cu patronul și protectorul său. În această calitate, Leonardo a creat mai
multe hărți și planuri. Hărțile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate
de Leonardo par a avea o nouă concepție. Printre hărțile realizate atunci, se remarcă
cea a văii Chiana, menită să ofere patronului său o imagine de ansamblu asupra
teritoriului și pozițiilor fortificate. Harta a fost realizată în strânsă legătură cu alt proiect al
său, un baraj înspre mare în Florența pentru a susține alimentarea cu apă a orașului.
Artistul a revenit la Florența în 18 octombrie 1503, unde în următorii doi ani a desenat și
pictat o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de Signorie, în paralel
cu altă frescă, Bătălia de la Cascina, realizată de Michelangelo. Amândouă lucrările s-
au pierdut. Compoziția lui Michelangelo este cunoscută datorită unei copii realizate de
Aristotole da Sangallo în 1542.[34] Lucrarea lui Leonardo este cunoscută datorită
schițelor pregătitoare și mai multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o
datorăm pictorului Peter Paul Rubens. În 1504, da Vinci a făcut parte din comitetul
pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo, contrar voinței autorului. [35] În 1506,
s-a întors la Milano, împreună cu mulți din ucenicii săi, printre care Bernardino Luini,
Giovanni Antonio Boltraffio și Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale
după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece
tatăl său a murit în 1504, el trebuind să se întoarcă la Florența în 1507, pentru a rezolva
problema moștenirii împreună cu frații săi. În 1508 s-a întors în Milano, unde a locuit în
propria sa casă, situată aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila.
Fecioara pe stânci - prima variantă (1483) Muzeul Luvru

Ultimii ani, 1513–1519[modificare | modificare sursă]

Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a
petrecut mult timp în Cortile del Belvedere, în Vatican, unde în aceeași perioadă lucra și
pictorul Raffaello Santi, cunoscut sub numele de Rafael. În octombrie 1515, regele
Francisc I al Franței a recapturat orașul Milano. În 19 decembrie, Leonardo a fost
prezent la întâlnirea dintre Francisc I și Papa Leon X, care a avut loc la Bologna. [36]
[37]
 Leonardo a primit o comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu mecanic,
care putea să meargă, și care putea să-și deschidă pieptul pentru a da la iveală o tufă
de crini.[38] Nu se cunoaște scopul pentru care a fost comandat acest leu mecanic, dar
se presupune că era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa triumfală în Lyon, și
probabil că a fost utilizat în cadrul convorbirilor de pace cu papa. Leul s-a pierdut, o
replică mai mult sau mai puțin fidelă cu originalul a fost realizată de curând și se
găsește la Muzeul din Bologna.[39] În 1516 a intrat în serviciul lui Francisc I, sub înalta
protecție a acestuia, fiindu-i dată o locuință în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu,
lângă reședința regală Château d'Amboise. Aici și-a petrecut ultimii ani din viață, însoțit
de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi
italieni.
Conacul Clos Lucé, ultimul domiciliu al lui Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci s-a stins din viață la Clos Lucé, la 2 mai 1519. În ultimii ani, regele
Francisc I și Leonardo deveniseră prieteni apropiați. Giorgio Vasari povestește că
regele l-ar fi ținut de mână până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă francezilor,
ilustrată de tabloul lui Jean Auguste Dominique Ingres, pare a fi mai degrabă o legendă,
dat fiindcă în aceeași zi, de la Saint-Germain-en-Laye, Francisc I a emis un edict, în
consecință nu putea fi la Clos Lucé. Alți cercetători au remarcat că edictul nu era
semnat personal de rege. Vasari menționează că în ultimele zile, simțindu-și sfârșitul
aproape, Leonardo a chemat un preot pentru a se spovedi și împărtăși. Conform
dorinței sale, 60 de cerșetori au însoțit cortegiul funerar. Fiecare din aceștia a fost
răsplătit cu o sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo. Principalul moștenitor și
executorul testamentar al artistului a fost contele Melzi, care i-a fost alături până în
ultima clipă. Lui i-au rămas picturile, desenele, biblioteca, uneltele și alte obiecte
personale ale artistului, precum și o sumă de bani. Nu a fost uitat nici Salai, fostul său
ucenic și tovarăș, la fel și credinciosul său servitor, Battista di Vilussis, fiecare primind
jumătate din via lui Leonardo, frații artistului care și-au împărțit terenuri, și servitoarea
sa, care a primit o „pelerină neagră, de bună calitate, cu marginea îmblănită”, ceea ce
voia să însemne, că servitoarea sa putea participa la funeralii îmbrăcată „decent”.
[40]
 Leonardo da Vinci a fost înmormântat în Capela Saint-Hubert a (castelului Amboise)

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Se cunosc extrem de puține amănunte privind viața personală a lui Leonardo da Vinci,
deși a lăsat în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal
personal sau memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu
apare vreo informație care să indice vreun interes afectiv față de vreo persoană. În
consecință, nu se poate stabili cu certitudine dacă a avut vreo relație afectivă și/sau
eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din contră, cei care l-au
cunoscut, vorbesc despre o existență aproape ascetică, dedicată trup și suflet artei și
științei. Una din notele sale conține câteva referințe privind sexualitatea și procreația:

 "Actul procreației și tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât

oamenii ar dispărea dacă nu ar interveni ceva fețe drăgălașe sau dispoziții
senzuale."[41]
Această frază a fost interpretată în fel și chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a
artistului.
Procesul Saltarelli[modificare | modificare sursă]
Actele din dosarul acestui proces constituie singurul document istoric și singurul cu
valabilitate juridică cu referire directă la orientarea sexuală a lui Leonardo da Vinci.
În data de 9 aprilie 1476, în cutia de scrisori (tamburo) din fața primăriei (Palazzo della
Signoria) a fost depus un denunț anonim împotriva unui tânăr ucenic giuvaergiu, Jacopo
Saltarelli, denunț în care se menționa că acesta ar avea diverse "legături mizerabile cu
persoane care i-au solicitat asemenea servicii nasănătoase". Denunțul acuză patru
persoane de a-l fi sodomizat pe Saltarelli, respectiv: Leonardo da Vinci, ucenic în
atelierul pictorului Verrocchio, un croitor pe nume Baccino, un anume Bartolomeo di
Pasquino, și Leonardo Tornabuoni, membru al familiei aristocratice cu același nume din
Florența, asociată cu familia Medici.[42] Saltarelli era cunoscut autorităților, deoarece se
prostitua, iar cu cîteva luni în urmă, un alt bărbat fusese condamnat pentru sodomizarea
acestuia.[43] Unele surse afirmă că ar fi lucrat și ca model pentru Leonardo. Judecătorii
au decis să claseze cazul, cu condiția să nu mai apară alte denunțuri. În 7 iunie 1476,
un alt denunț a fost depus, dar din nou judecătorii au decis să claseze cazul, dat fiindcă
denunțul, chiar dacă era anonim, trebuia să fie semnat. [44] Ulterior, s-a speculat faptul că
familia unuia din acuzați, Leonardo Tornabuoni, ar fi exercitat presiuni prin intermediul
familiei Medici pentru clasarea cazului.[45] Cert este că în acea perioadă, sodomia era
considerată un delict extrem de grav, pedepsit cu moartea prin ardere pe rug. Deoarece
era extrem de greu de probat, adesea se recurgea la tortură. Nu era o chestiune cu
care să se glumească, deși autoritățile erau relativ tolerante. Prin sodomie se înțelegea
orice practică sexuală în afară de contactul sexual normal vaginal dintre bărbat și
femeie, conform definiției date de Toma d'Aquino. Acuzația de sodomie era extrem de
frecventă în epocă, atât în rândul aristocrației, fiind folosită pentru eliminarea rivalilor
politici, cât și la nivelul claselor de jos, cel mai adesea în scopuri mercantile, dat fiindcă
condamnatului i se confisca averea, o parte revenindu-i denunțătorului.
Un cercetător contemporan, Michael Rocke, a investigat cu mijloace moderne arhiva
Oficialilor Nopții (Ufficiali di notte), o instituție represivă, menită să instrumenteze
cazurile de sodomie în Florența, stabilind că timp de 70 de ani, între 1432 și 1502, timp
în care această instituție a fost activă, au fost investigate cca. 16 000 de cazuri de
sodomie, 3000 de persoane fiind condamnate. Pare extrem de mult pentru un oraș cu
cca. 40 000 de locuitori.[46] Totuși, în 70 de ani, ar însemna cca. 42 de condamnări
anual, adică aproape 1 la mie din populația orașului. În consecință, sodomia nu era deci
chiar așa de răspândită pe cât afirmă Michael Rocke în cartea sa. Pe de altă parte,
sodomia nu însemna neapărat relații homosexuale, ci includea o paletă extrem de largă
de practici sexuale, de la masturbare și până la sex anal heterosexual. Chiar și felația,
practicată curent de prostituate, era considerată sodomie. Autoritățile erau alarmate de
scăderea numărului de căsătorii, puse pe seama extinderii practicilor sexuale
„necurate”, astfel încât au decis să crească numărul de bordeluri și să asigure o dotă
pentru tinerele sărace, concomitent cu sporirea represiunii, care nu era nici pe departe
atât de cruntă pe cât era bunăoară în țările de la nord de Alpi, unde execuția publică
prin ardere pe rug pentru sodomie era relativ frecventă, sau în comparație cu Anglia,
unde în 27 noiembrie 1835 au fost spânzurați James Pratt și John Smith, ultima
condamnare la pedeapsa capitală pentru sodomie din Marea Britanie. Cu toate că
dosarul cazului de sodomie în care era implicat și Leonardo da Vinci a fost clasat,
eticheta de "desfrânați" aplicată de opinia publică celor patru acuzați a persistat multă
vreme. Privind retrospectiv, toată această afacere pare să fi fost un atac politic la
adresa familiei de Medici, Leonardo fiind doar o victimă colaterală. O altă certitudine
este faptul că nici unul din contemporanii săi, și nici biograful său, Giorgio Va