Ozon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Ozon (dezambiguizare).
Pentru alte sensuri, vedeți Ozun, Covasna.
Ozon

Denumiri

Identificare

SMILES[arată]

Număr CAS 10028-15-6

ChEMBL CHEMBL2447938

PubChem CID 24823

Informații generale

Formulă chimică O3

Aspect gaz incolor, cu miros înțepător

Masă molară 48,00 g/mol

Proprietăți

Densitate 2,144 kg/m3 (0 °C)

Starea de agregare gazoasă

Punct de topire −192,7 °C

Punct de fierbere 5,5 MPa (−112 °C)

Solubilitate 494 ml/l(0 °C) în apă, acid

sulfuric

Miros miros înțepător

 Presiune de vapori 1 Atmosferă fizică  

Indice de refracție(nD) 1,2226

Momentul dipol 0,53 D

NFPA 704

0
4
4
OX
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale
dacă nu s-a specificat altfel.

Modifică date / text 

Ozonul este a doua formă alotropică a oxigenului, fiind constituit din trei atomi ai

acestuia. Formula sa chimică este O3. Molecula sa este instabilă și se descompune
după un timp scurt în oxigen diatomic. El este un agent oxidant puternic din care cauză
este dăunător omului, producând dureri de cap, fiind iritant, caustic al mucoaselor
respiratorii.
Stratul de ozon prezent în atmosfera terestră acționează ca un filtru care reține cea mai
mare parte din radiația ultravioletă nocivă solară, reglează temperatura din atmosferă,
cu implicații deosebite în protejarea biosferei.
Conform FDA, „Ozonul este un gaz toxic, care nu are nicio aplicabilitate medicală în
vreo terapie specifică, adjuvantă sau preventivă.” [2]

Cuprins

 1Istoric
 2Preparare
 3Caracteristici
 4Ozonul din atmosferă
o 4.1Influențe asupra sănătății
o 4.2Gaura din stratul de ozon
 5Note
 6Bibliografie
Istoric[modificare | modificare sursă]
Denumirea de „ozon” provine din grecescul ozein, care înseamnă „a mirosi”. Primul
care descoperă (1839), izolează și denumește ozonul este chimistul german Christian
Friedrich Schönbein, în timpul unor experimente de electroliză a apei conduse la
Universitatea din Basel.[3] Formula chimică a fost stabilită după 1865 de Jacques-Louis
Soret.
Walter Noel Hartley identifică pentru prima dată (1880) proprietatea ozonului de a
absorbi razele ultraviolete.
Fizicianul german Erich Rudolf Alexander Regener publică o lucrare (1934) în care
ilustrează mecanismul de descompunere a ozonului sub acțiunea razelor ultraviolete.

Preparare[modificare | modificare sursă]
Ozonul se obține cel mai simplu de la oxigen, cu ajutorul unei energii străine (căldură,
lumină, electricitate), după reacția:
3O2 + 69 kcal = 2O3
Această reacție este endotermă cu contracție de volum[4].
Oxigenul molecular produce oxigen atomic sub acțiunea amintitei energii. Oxigenul
atomic reacționează cu cel molecular cu generarea ozonului [5]. Formarea ozonului
este în echilibru fotochimic cu disocierea ozonului[6].
Metodele de preparare a ozonului au inerent un randament scăzut datorită
instabilității acestei forme alotropice a oxigenului.
Se poate produce ozon prin acțiunea unor acizi concentrați (sulfuric, azotic) asupra
unor săruri ca permanganat, persulfat, prin electroliza acidului sulfuric concentrat,
electroliza apei acidulate cu anod din metal inoxidabil iar apa acidulată neconținând
vreun corp cababil de a adsorbi oxigen [7].

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Este slab solubil în apă. Este reactiv la temperaturi ambientale cu compușii cu care
oxigenul reacționează numai la temperaturi ridicate [8].
Cea mai mare solubilitate apare la tetraclorura de carbon, trei volume de ozon
absorbite per volum de solvent. Un alt solvent este sulfura de carbon. Ambele
variante de dizolvare produc un amestec lichid colorat albastru.
Este diamagnetic.
În stare lichidă este parțial miscibil cu oxigenul lichid [9].

Ozonul din atmosferă[modificare | modificare sursă]

Tocmai datorită faptului că este instabil, ozonul este foarte rar și se găsește în
atmosferă (cea mai mare concentrație a sa este stratul de ozon), la suprafața
Pământului (în procent de 1·10-7%) și la 22 de km de suprafața Pământului (în
procent de 1·10-6%). Locurile unde ozonul mai poate apărea sunt cascadele și
malurile mărilor (rezultat în urma influenței razelor ultraviolete) și pădurile de brazi
(produs în urma oxidării terebentinei și a altor compuși organici).
Existența ozonului în atmosferă este datorată interacției dintre razele
solare ultraviolete și oxigenul atmosferic. Aceste raze, caracterizate printr-o cantitate
semnificativă de energie, descompun moleculele de oxigen în câte doi atomi.
Ozonul se formează prin unirea a câte trei astfel de atomi, dar este instabil, astfel că
din nou atomii se unesc în molecule de oxigen și ciclul se repetă la infinit.
Influențe asupra sănătății[modificare | modificare sursă]
Stratul de ozon din jurul Pământului protejează biosfera de efectele dăunătoare ale
radiațiilor ultraviolete solare (cum ar fi cancerul de piele) și ale radiațiilor
electromagnetice potențial periculoase.
Ozonul format in apropierea pământului este toxic, putând duce la dificultăți sau
afecțiuni respiratorii și distrugerea plantelor.
În ultimii ani, poluarea chimică (în special cu freon) conduce nu numai la încălzirea
globală, ci și la distrugerea stratului de ozon, fenomen cu efecte negative ca:

 perturbarea echilibrului termic al atmosferei,

 declanșarea ploilor acide,
 dispariția unor specii de animale,
 diminuarea ratei de reproducere a animalelor,
 creșterea incidenței cancerului de piele și al unor
afecțiuni oftalmologice precum: conjunctivită, cataractă.
Gaura din stratul de ozon[modificare | modificare sursă]
Ca efect al emisiilor de clorofluorocarburi, încă de la sfârșitul secolului XX se
remarcă fenomenul de rarefiere a stratului de ozon atmosferic în special
deasupra Antarcticii. Aceasta se datorează și prezenței cristalelor de gheață din
norii stratoferici din zona polară.
Convenția de la Viena Protecția stratului de ozon, intrată în vigoare în 1985 se
referă la utilizarea de substanțe și tehnologii alternative care să evite distrugerea
acestui înveliș protector.