Nor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Nori cumulus deasupra Australiei

Un nor este o masă vizibilă de picături de lichid condensat (apă pe planeta Pamânt)

sau de cristale de gheață sublimate care se găsește în atmosferă deasupra
suprafeței Pământului sau deasupra unei alte planete ce posedă atmosferă. Există o
ramură specială a meteorologiei care studiază norii, nefologia.
Pe planeta Pamânt, substanța care se condensează este apa, care
formează picături foarte mici de apă sau de cristale de gheață (de obicei de 0,01 mm
în diametru), care fiind înconjurate de un număr imens de alte picături
asemănătoare, produc efectul vizibil de nori având culori variind de la albul pur (când
proporția de cristale de gheață este mare) până la nuanțe foarte închise de gri
(pentru norii ce conțin picături de apă în proporție majoritară). O altă cauză a culorii
norilor variind între alb și negru, trecând prin nenumărate nuanțe intermediare de gri,
este grosimea acestora, deoarece norii reflectă la fel toate lungimile de undă ale
luminii solare albe. Totuși, cu cât norul este mai gros și mai dens, cu atât culoarea
este mai închisă, din cauza absorbției luminii produsă în interiorul norului.

Deplasarea norilor (în redare rapidă) în apropiere de Seloncourt, Franța.

Estetica norilor

Cuprins

 1Formarea norilor și precipitațiile

o 1.1Formarea și proprietățile norilor
 2Clasificarea norilor
o 2.1Nori de altitudine mare
o 2.2Nori de altitudine medie
o 2.3Nori de altitudine mică
o 2.4Nori de altitudine mică, cu întindere verticală
o 2.5Tabel clasificare nori
 3Observații meteorologice
o 3.1Nebulozitatea
o 3.2Identificarea norilor
 4Legături externe
Formarea norilor și precipitațiile[modificare | modificare sursă]
Formarea și proprietățile norilor[modificare | modificare sursă]

Nori cumulus mediocris

Norii se formează când vaporii invizibili de apă din aer se condensează în picături de
apă vizibile sau în cristale de gheață. Acest fenomen se produce în trei modalități
distincte.
1) Aerul este răcit sub punctul de saturație. Aceasta se întâmplă când aerul intră în
contact cu o suprafață rece sau cu o suprafață care se răcește prin iradiere, sau în
cazul în care aerul este răcit de expansiunea adiabatică, care este datorată creșterii
în altitudine. Aceasta se poate întâmpla:

 de-a lungul fronturilor calde și reci, așa numita ridicare frontală;

 când aerul se ridică în susul versantului unui munte și se răcește în timp ce se
înalță în atmosferă (ridicare orografică);
 prin convecția cauzată de încălzirea unei suprafețe prin expunere la soare,
numită încălzire diurnă;
 atunci când aerul cald trece pe de-asupra unei suprafețe mai reci cum ar fi o
suprafață de apă rece sau o platformă de eroziune, alpină sau nu.
2) Norii se pot forma atunci când se amestecă două mase de aer care sunt ambele
sub punctul de saturație. De exemplu respirația într-o zi
rece, evaporarea apei Oceanului Arctic, etc.
3) Aerul rămâne la aceeași temperatură dar absoarbe mai mulți vapori de apă, până
când ajunge la saturație.
Apa dintr-un nor obișnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. În orice
caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de
fapt destul de scăzută încât curenții de aer de desubtul și din interiorul norului să fie
capabili să susțină picăturile suspendate în aer. De asemenea, condițiile din
interiorul unui nor nu sunt statice: picăturile de apă se formează și se evaporă în
mod constant. O picatură de apă obișnuită are o rază de 1 x 0.00001 m și o viteză
terminală de circa 1–2 cm/s. Aceasta oferă picăturilor de apă destul timp să se
reevapore când cad în aerul mai cald de sub nor.
Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui
nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenușă sau sare. În
condiții de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de
condensare.
Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sunt produse în
două feluri. Cel mai important se presupune a fi Procesul Bergeron, descoperit de
către Tor Bergeron, care afirmă[necesită  citare] că picăturile de apă suprarăcite, împreună
cu cristalele de gheață dintr-un nor, interacționează și duc la creșterea rapidă a
cristalelor de gheață, care precipită din nor și se topesc în timp ce cad. Acest proces
are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puțin de -15 °C. Al
doilea proces important este acela de coliziune și captare, care are loc în nori cu
vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică și coboară,
produce picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a
cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături
mai mici care o înconjoară, ea produce o “trezire” care atrage câteva dintre picăturile
cele mici în coliziuni, ajutând astfel la răspândirea procesului. Această metodă de
producere a picăturilor de ploaie reprezintă mecanismul primar în norii stratiformi
joși, și în micii nori de tip Cumulus.