Colectivizarea Agriculturii în România

În România, Partidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a

constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme
agricole administrate de stat. În România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin
aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi și
haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final
în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a
recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor
implicați. În zonele montane au existat însă numeroase zone necooperativizate. Sistemul de agricultură
socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost
înlăturat, timp în care s-au depus eforturi pentru reconstituirea proprietății private în agricultură.

Agricultura românească după al Doilea Război Mondial

Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România, imediat
după cel de al Doilea Război Mondial. Reforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și
condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale
semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei,
a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să
dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie
organizate

Viziunea comunistă asupra agriculturii

În perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, susținea mica proprietate agricolă.
În realitate, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează
capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”.
În acest sens, pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri
de război Uniunii Sovietice, dar și pentru a ruina gospodăriile țărănești înstărite, a fost introdus
sistemul cotelor. Prin acest sistem, țăranii erau obligați să predea statului o parte semnificativă
din producția gospodăriilor lor. Dimensiunile acestui impozit în natură au variat. De multe ori,
țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta. Prin
sistemul cotelor, multe gospodării agricole mari din zona rurală au fost duse la ruină, ceea ce a
cauzat sărăcirea satelor românești în ansamblul lor (inclusiv a țăranilor săraci, pe care comuniștii
îi sprijineau declarativ).