Educatie Plastica

Draghici Simona Andreea

Clasa a XII-a G
 Pictura Murala
Prin pictură murală se înțelege o pictură pe un perete, tavan, zid sau pe orice suprafață
permanentă a unei clădiri sau structuri, iar datorită tehnicii folosite (frescă, tempera etc.)
aderă perfect la zidul pe care este executată.
Picturi murale au existat încă din cele mai vechi timpuri ale organizării societății umane,
pornind de la picturile din peșterile din Lascaux din sudul Franței sau cele de pe pereții
unor grote din Munții Tassili din centrul deșertului Sahara, și până la pictura murală
bisericească, parte importantă a tradiției creștinismlui ortodox sau cea murală laică, devenită
prepoderentă în ultimele două secole.
Este important de observat că în secolul al 20-lea, odată cu apariția mișcării
artistice "muralista", ai cărei exponenți de seamă a fost trio-ului celebrilor
muraliști mexicani Diego Rivera, David Siqueiros și José Orozco, pictura murală și
muralismul au marcat o "renaștere".

Dacă în trecut principalele simboluri cultivate în picturile murale erau cele religioase, noul
curent artistic manifestat între anii 1920-1930, presupunea cultivarea simbolurilor politice,
artiștii mai sus menționați folosind în special fresca pentru a cultiva teme politice de-a dreptul
revoluționare. Mișcarea artiștilor mexicani a influențat într-o mare măsură arta Statelor Unite
din timpul Marii Depresiuni, astfel încat între anii 1935-1943 au fost realizate numeroase
picturi murale.
Pictura murală a dus la apriția graffiti-ului, acesta devenind o parte importantă a culturii
urbane, fiind considerat o adevărată artă.
Există diverse tehnici care se pretează la decorarea suprafețelor permanente cu picturi murale.
Cea mai cunoscută este probabil fresca, care utilizează pigmenți solubili în apă, are o largă
aplicabilitate, permite amestecarea armonioasă a culorilor și se usucă relativ repede. După
uscare tonurile culorilor devin mai deschise.
Astăzi, pictura murală se poate executa în moduri foarte diferite, utilizând vopsele pe bază
de ulei sau apă. Stilul poate varia mult, de la cel abstract, cunoscut sub termenul din
franceză trompe l'oeil, care într-o traducere aproximativă înseamnă "înșelarea ochiului", până
la cele "clasice", desemnând pictarea directă a zidului sau a suprafeței permanente oferite. De
asemenea, acuratețea și calitatea unor reprezentări murale de azi sunt conferite de o tehnică
care permite oricărei imagini, fie pictură, fotografie, imagine electronică sau compozită să fie
transferată unui poster, care se poate apoi atașa "definitiv" suprafeței.

Cea mai mare pictură murală din România se află la Cluj

Dincolo de stigmatul de vandalism și mâzgăliturile de pe clădiri, se află arta stradală. Iar în ultima
perioadă, Clujul începe și el să fie beneficiarul unor astfel de creații artistice, în cel mai adevărat
sens al cuvântului.

Mai mult, începând cu luna mai, ne putem „lăuda” cu cea mai mare pictură murală din
România. Lucrarea „Listen” din București, creată de Sweet Damage Crew, avea peste 350 metri
pătrați, însă a fost ștearsă recent, fiind încheiat contractul cu proprietarii clădirii. Astfel, Omul
Micro Macro Cosmos de pe strada Horea este momentan cea mai mare pictură de acest gen din
țară.

Dincolo de acest aspect, însă, pictura realizată de artiștii stradali Kero și Ocu, are o
însemnătate mult mai mare. E încă o pată de culoare (una cât se poate de vizibilă) adusă în folosul
demersurilor de încurajare și susținere a artiștilor stradali, în folosul regenerării urbane prin
cultură, creativitate și exprimare artistică.
 Fresca Bisericeasca
Pictura bisericească este executată în mai multe tehnici: frescă, ulei, tempera şi encaustică.
Fresca este practicată în mod deosebit în bisericile ortodoxe, chiar de la apariţia stilului
bizantin. O frescă renumită este pictura exterioară a Voroneţului, mănăstire din timpul
domniei lui Petru Rareş.

Pictura murală în frescă există încă din Antichitate. După secolul al XIII-lea, fresca a devenit
un termen generic, pentru că nu s-a mai făcut o delimitare clară între fresca veritabilă sau
simili-fresca şi pictura murală, care deşi se execută pe tencuială specifică frescei, e finalizată
cu ajutorul culorilor tempera.    Fresca este o pictură murală executată pe tencuială umedă, în
care culoarea este
încorporată chimic
pentru a fi
conservată un timp
nelimitat.   Are ca
suport zidul din
piatră sau cărămizi,
care trebuie să fie
uscat şi fără
denivelări. Înainte
de a i se aplica
tencuiala, peretele
se acoperă cu un
amestec de var gras
stins, nisip şi apă,
într-un strat de circa un centimetru, pentru a-l face cât mai neted posibil.Tencuielile sunt din
var. Pentru o frescă de calitate, se foloseşte un var cu o vechime de peste trei ani. Cu cât este
mai vechi varul, cu atât este mai propriu picturii în frescă. Culorile de frescă trebuie să se
absoarbă încet şi să pătrundă la o adâncime foarte mică, la aproximativ 1 milimetru. Tonurile
trebuie să rămână la aspectul original. 

 Lucrări în tehnica frescă sunt executate în toate ţările de tradiţie bizantină. A fost preferată
pentru că oferă pictorului de biserici posibilitatea de a fi spontan şi-i dă libertate de execuţie
foarte mare.    O frescă renumită în România este pictura exterioară a mănăstirii Voroneţ,
monumentul fanion al artei medievale româneşti. La restaurarea ei a participat şi buzoianul
Valeriu Şuşnea, restaurator de pictură murală de epocă, profesor la Licul de Arte „Margareta
Sterian” din Buzău şi preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici Buzău.
 Mozaic
Mozaicul este arta de a crea imagini prin asamblarea unor piese mici
din sticlă colorată, piatră, gresie sau alte materiale. Mozaicul poate fi considerat o tehnică de
artă decorativă, o parte a designului de interior sau un simbol cultural și spiritual (de
exemplu, în catedrale). Piese mici, de obicei de formă cubice, de diferite culori și materiale,
cunoscute sub denumirea de tesserae (diminutiv tessellae), sunt folosite pentru a crea aceste
opere de artă.

Cele mai vechi modele de mozaicuri făcute din diferite materiale au fost găsite în templele
din Abra, Mesopotamia, și datează din a doua jumătate a mileniului al treiliea înainte de
Hristos. Aceste opere constau într-un amalgam de piese colorate, scoici și fildeșuri.
Săpăturile desfășurate la Susa și Chogha Zanbil au evidențiat apariția primelor dale smălțuite,
ce datează din jurul anilor 1500 înainte de Hristos. 
Totuși, modelele de mozaicuri nu au fost utilizate până în timpul Imperiului Sasanid și
al romanilor. Mozaicuri din secolul al patrulea înainte de Hristos au fost găsite în orașul-
palat Aegae, din Macedonia , unde decorau podeaua vilelor elenistice. Altele au mai fost
găsite în locuințele din Roma Antică din zona Angliei. Mozaicul Frumoasa din Durrës,
descoperit în orașul Durrës din Albania în 1916, este un exemplu rar al expresionismului din
Lumea Antică. Podele din mozaicuri splendide au fost descoperite în vilele romane din Africa
de Nord, mai exact în Cartagina, și pot fi văzute în colecțiile foarte extinse de artă din Muzeul
Bardo din Tunis, Tunisia.
În Roma, Nero și arhitecții săi au folosit mozaicurile pentru acoperirea suprafețelor pereților
și plafoanelor din renumita clădire Domus Aurea, construită în anul 64. Mozaicurile din Villa
Romana del Casale din Sicilia alcătuiesc cea mai mare colecție de mozaicuri din Imperiul
Roman târziu, și aparțin Patrimoniului UNESCO. Marea villa rustica, ce a fost probabil a fost
deținută împăratul Maximian, a fost construit la începutul secolului al patrulea. Mozaicurile
au fost acoperite și protejate timp de 700 de ani de pământul depus în timpul unei alunecări
de teren ce a avut loc în secolul al XII-lea. Cele mai importante mozaicuri sunt Scena de
circ, Scena Marii Vânători, lungă de 64 de metri, Micul Vânător, Munca lui Hercule și
faimoasa Fete în bikini, ce reprezintă fete exersând. Peristilul, apartamentele imperiale și
termele au fost decorate, de asemenea, cu mozaicuri mitologice ornamentale. Alte mozaicuri
romane valoroase provenite din Sicilia au fost descoperite pe podeaua Pieții Victoria
din Palermo. Cele mai importante mozaicuri dintre acestea îl reprezentau
pe Orfeu', Vânătoarea lui Alexandru cel Mare și Cele Patru Anotimpuri
În 1913, mozaicul Zliten, faimos pentru scenele ce reprezentau lupta gladiatorilor, dar și
scene de vânătoare, a fost găsit în orașul Zliten, din Liban. În 2000, arheologii ce lucrau
în Leptis Magna, din Libia, au descoperit un mozaic lung de 30 picioare în culori vii, făcut
cel mai probabil în secolul 1 sau 2 după Hristos. Acesta reprezintă lupta dintre un războinic și
un cerb, patru tineri ce luptă cu un taur sălbatic și un gladiator ce se odihnește, utitându-se
uimit la adversarul său mort. Mozaicul decora pereții unei piscine unei camere de baie dintr-o
vilă romană.Acest mozaic a fost declarat de către savanți drept unul dintre cele mai bune
mozaicuri văzute vreodată – o operă de artă ce se poate compara cu capodopera "Mozaicul lui
Alexandru", din Pompeii. Mozaicurile descoperite recent în Zeugma, Commagene, sunt, de
asemenea, foarte frumoase și expresive.
Mozaic roman cu Ulise, din Cartagina. Acum în Muzeul Bardo din Tunisia

Mică parte a Marelui Paviment, mozaic roman din anul 325,

la Woodchester, Gloucestershire, Anglia
 Vitraliile
Vitraliul este o compoziție decorativă formată din bucățele de sticlă colorată, dispuse simetric
sau asimetric și legate între ele prin rețele de plumb și prinse prin tije metalice de cadrul ușii
sau ferestrei. Vitraliul se poate monta și în lemnul ușilor, fie ele exterioare sau interioare.
Originile vitraliilor se pierd în istorie. Tehnica a fost derivată probabil din
fabricația bijuteriilor și mozaicurilor. Vitraliile, asa cum le cunoaștem azi, se pare că au
apărut o dată cu construirea bisericilor, cele mai vechi datând din secolul al X-lea. Tehnica
vitraliului, în linii mari neschimbată până astăzi, a fost descrisă de călugărul Teophilus pe la
anul 1100. Stilul gotic, cu biserici din ce în ce mai înalte, dar și mai luminoase, a folosit
vitraliile la o scară nemaiîntâlnită până atunci.
Abatele Suger de la Mănăstirea
St. Denis a reconstruit biserica
mănăstirii, oferindu-ne unul din
primele exemple de stil gotic în
care vitraliul a jucat un rol
definitoriu. În jurnalul său, ținut
pe tot parcursul lucrărilor, și-a
exprimat credința că lucrurile
frumoase ridică omul mai
aproape de Dumnezeu.
În secolul al XV-lea, în plin
apogeu al goticului, atitudinea
față de vitraliu s-a schimbat,
acesta devenind mai
mult pictură și mai puțin element
generator de atmosferă. Culorile
au devenit mai pale, figurile
reprezentate acopereau adesea
întreaga fereastră. Pictura a
devenit mai sofisticată, iar noile
tehnici descoperite sau
redescoperite au permis redarea
detaliilor galbene și aurii.
Nervurile de plumb acceptate
până atunci ca necesare și
decorative au devenit un "rău
necesar", camuflat cât mai bine
prin compoziția desenului.
Renașterea a generat o lungă perioadă în care vitraliul a existat doar ca sticlă pictată.
Simbolismul original și tehnicile au fost aproape uitate. În această perioadă, vitraliul pictat a
devenit un accesoriu la modă în locuințe, clădiri publice și biserici.
Semnele heraldice realizate în această manieră, pe fond transparent, erau foarte populare în
epocă. În secolul al XVIII-lea, majoritatea vitraliilor medievale au fost înlocuite cu sticlă
pictată, iar majoritatea informațiilor despre vitralii au început să se piardă.
În mijlocul anilor 1800, Anglia a
cunoscut o revitalizare a interesului
pentru arhitectura gotică. Câțiva
istorici amatori și oameni de știință au
redescoperit tehnicile de lucru și au
dezvăluit secretele producerii sticlei
colorate. Atelierele de sticlărie au
început să producă versiuni de ferestre
în tehnica și stilul medieval. John
LaFarge și Louis Comfort Tiffany,
doi pictori americani, au început să
experimenteze, independent unul de
celălalt, încercând să producă o sticlă
ce avea capacitatea de a crea efecte
vizuale fără a fi pictată. Curând, cei
doi au devenit concurenți. LaFarge a
creat și brevetat în 1879 sticla
opalescentă. Tiffany a dezvoltat și
popularizat produsul și curând numele
lui a devenit sinonim cu acesta.
Folosind tăieturi complicate și sticlă
bogat colorată, dispusă în straturi ce
dau un plus de textură și profunzime,
cei doi au devenit principalii furnizori
atât pentru biserici, cât și pentru
reședințe private. Procedeul de
utilizare a foliei de cupru ca substitut pentru plumb, i-a permis lui Tiffany crearea de
abajururi, bine primite o dată cu introducerea iluminatului electric.
Stilul său (Art Nouveau) a avut numeroși imitatori, sticla opalescentă rămânând foarte
populară până la sfârșitul secolului al XIX-lea. După Primul Război Mondial, gusturile s-au
schimbat. LaFarge moare în 1910, iar Tiffany în 1933, fapt care atrage după sine și falimentul
atelierelor sale. Cu excepția ferestrelor pentru biserici, vitraliul cunoaște un declin până la al
Doilea Război Mondial. Abstracționismul și expresionismul în pictură influențează un nou
grup de artiști să exploreze valentele oferite de sticlă. Ferestrele de biserică devin, în foarte
multe aspecte, asemănătoare goticului timpuriu. Scenele greu de identificat, atmosfera pură
de lumină și culoare inspiră la atitudine contemplativă. Vitraliul, sau mai corect poate, arta
sticlei, este din ce în ce mai prezentă astăzi.
Explozia de interes din ultimii ani a dus la dezvoltarea unor forme noi și imaginative ale
acestei arte. Noile tehnologii și creșterea interesului pentru vitralii, ca hobby, au dus la ceea
ce a fost numită "o noua epocă de aur a sticlei". Noile case sunt frecvent completate cu
spectaculoase intrări din sticlă, ferestre de baie cu vitralii, abajururi Tiffany. Panouri
decorative sunt achiziționate pentru a fi atârnate în dreptul unei ferestre însorite. Forme
minunate decorează mese, pereți, ferestre. Noii artiști combină, creează și dezvoltă forme și
stiluri unice (geometrice, naturale, abstracte, clasice etc.).
 De la Modernism la Postmodernism
O data cu inceputurile secolului XX, planuri si linii noi de gandire arhitecturala au fost
generate de emfaza arhitecturii revivaliste si a decorarilor elaborate, servind ca precursori ai
ceea ce numim astazi, arhitectura moderna. Asociatia mestesugarilor germani din acele
timpuri, cunoscuta si ca “Deutcher Werkbund” si-a adus un aport important.

Aceasta a fost fondata in anul 1907. Ideea si conceptul de “design industrial” se naste aici.
Urmand aceasta cale, scoala Bauhaus, fondata in Weimar – Germania in 1919, a redefinit
granitele arhitecturale stabilite deja in istorie.

Crearea unei cladiri era vazuta ca sinteza finala sau apexul, o opera de arta a tehnologiei.

Cand arhitectura moderna a inceput sa fie practicata, aceasta reprezenta o intreaga miscare de
avangarda cu morala, filosofie, vederi estetice proprii.

Imediat dupa Primul Razboi Mondial, arhitectii pionieri modernisti, au inceput sa dezvolte
noi stiluri apropiate de ordinea sociala si economica, concentrandu-se pe nevoile clasei
mijlocii si clasei muncitoare.

Acestia respingeau conceptele practicii arhitecturale de rafinament academic ce respectau

normele stilurilor istorice, aducand astfel un plus la decaderea in care deja se afla ordinea
aristocratica. Ideea arhitectilor modernisti era sa reduca conceptul de cladire la formele pure,
excluzand referintele istorice si de ornament in favoarea detaliilor functionale.

Cladirile aratau elemente structurale functionale, folosindu-se otel si beton la vedere, in loc
de a le ascunde sub forme decorative.

Arhitecti ca Frank Lloyd Wright au dezvoltat ceea ce numim astazi “arhitectura organica”, in
care forma cladirii era definita in primul rand de mediul inconjurator si de scopul final al
acesteia, cu obiectivul promovarii unei armonii intre locuirea umana si lumea naturala,
primele exemple fiind Casa Robie si proprietatea Fallingwater.

Mies van der Rohe, Philip Johnson si Marcel Breuer au inglobat “frumusetea arhitecturala” in
calitatile inerente ale materialelor de constructii folosite la acest tip de cladiri precum si in
metodele de constructie moderna, inlocuindu-se formele istorice traditionale din arhitectura
cu forme geometrice simplificate, celebrand astfel metodele facute posibile de “Revolutia
industriala”, incluzand cadre de otel, ce au dat nastere la super-structuri imposibil de construit
cu tehnicile si materialele comune.

Pana la jumatatea secolului, Modernismul s-a transformat in asa numitul “Stil International”,
un stil imbunatatit din punct de vedere estetic, celebrele Turnuri Gemene ce au fost daramate
in urma atacului terorist de la 11 Septembrie din SUA, fiind un bun exemplu al acestui stil.

In Romania, cele mai avangardiste stiluri arhitecturale, sunt reprezentate de cladirile ce le

puteti vizualiza, accesand Firma de constructii Cluj.
Postmodernismul.

Multi arhitecti au rezistat curentului modernist, gasindu-l incomplet fata de bogatiile

decorative ale stilurilor arhitecturale istorice.

O data cu trecerea spre nefiinta a primilor arhitecti modernisti dupa Al Doilea Razboi
Mondial, o a doua generatie de arhitecti precum Paul Rudolph, Marcel Breuer sau Eero
Saarinen a aparut, incercand sa dezvolte normele estetice ale modernismului, prin cladiri cu
fatade sculpturale de o expresivitate ridicata, facute din beton nefinisat.

O alta generatie mai noua, critica asadar modernismul considerandu-l auster, standardizat si
monoton, facandu-se vinovat ca nu a luat in considerare bogatia experientei umane, atat de
vast adunata in cladirile istorice ce au supravietuit timpurilor.

Palatul CEC

Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul

CEC, după denumirea ulterioară a instituției) este o clădire din București, situată în Calea
Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă.
Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă în 8 iunie 1897, în prezența Regelui Carol I al
României și a Reginei Elisabeta.

Până în 1875, în acel loc se aflaseră mănăstirea și hanul "Sfântul Ioan cel Mare". Datând
din secolul al XVI-lea, așezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în
anii 1702 - 1703 pentru ca apoi, degradându-se, să fie demolate în anul 1875. Actuala clădire
a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri (ridicat la rândul lui în
locul mânăstirii).
Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura
franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900[1].
În prezent, palatul găzduiește sediul CEC Bank, urmașa vechiului CEC (Casa de Economii și
Consemnațiuni)
Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este
încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.
Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil
renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează
diferite ghișee ale instituției.
Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un
interesant monument de arhitectură a orașului.
CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan
Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început
construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci biserica
Sfântul Ioan cel Mare, care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se
dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe
același loc s-a început construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul
Gottereau. Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie
1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din
consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Construcția a fost terminată în
anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări
notabile.
 Parcul IOR
Sectorul 3 se mandreste cu un parc refacut total si adus la
standarde europene, Alexandru Iona Cuza. Acronimul IOR provine
de la Intreprinderea optica Romana, cladirea ce se afla in
vecinatate. Parcul se intinde pe o suprafata de 80 de hectare, iar
lacul natural este alimentat de cateva izvoare. Vara, cand soarele
straluceste pe cer, hidrobicicletele sunt atractia parcului. Este un
loc plin de verdeata, un adevarat plaman al sectorului 3, format
din blocurile gri ale epocii comuniste. La ceas de seara, aici, in
fostul IOR, tineri, batrani ies sa se plimbe intr-un cadru linistitor.