Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d.

2 mai 1519, Amboise), cunoscut sub

numele de Leonardo da Vinci, a fost un marcant reprezentant al Renașterii din perioada de apogeu
a acesteia.[4] Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist,
geolog, cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă
geniu din întreaga istorie a omenirii.[5]
Viziunea lui Leonardo asupra lumii se bizuie pe logică.[6] Ca arhetip al omului renascentist, este unul
din inovatorii picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Mona Lisa (numele este de
fapt Monna Lisa sau La Gioconda), portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, aflat
în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este considerat ca cel mai cunoscut portret realizat
vreodată.[7]
Nu mai puțin celebră este fresca intitulată „Cina cea de taină”, din refectoriul
mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.[8] „Omul Vitruvian” (numele complet
este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii
asupra operei arhitectului Vitruvius, imagine iconică, este un simbol al Renașterii.[9] Cele câteva
lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele sale de note științifice
constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă și știință,
rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist
și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc, submarine, o mașină
de socotit[10] și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale.
Mici invenții, precum o mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a
firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul
anatomiei, ingineriei civile, opticii și hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate
ulterior, influențând în mod categoric progresul științific. Artist orgolios, conștient de talentul său, într-
o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat
în caietele sale, cu un an înaintea morții, Io continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmație, devenită
o adevărată legendă urbană, nu se regăsește însă în notele sale.[11][12] De altfel, singurele notițe
păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din
servitorii săi.

Viața[modificare | modificare sursă]

Copilăria, 1452–1466[modificare | modificare sursă]

Casa din Anchiano în care a copilărit Leonardo da Vinci, 3km

distanță de Vinci, Toscana. Studiu pentru un peisaj din

Toscana, primul desen cunoscut al lui Leonardo, 1473, Galeria Uffizi
Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se adaugă încă 9
zile, astfel că după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23 aprilie), „la ora trei noaptea”,
nașterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio, bunicul patern,[13][14], în orășelul Vinci
din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno, localitate aflată sub jurisdicția Republicii Florentine,
condusă de familia Medici, fiul nelegitim al lui messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat
notar florentin, și al Caterinei, țărancă.[15][16][17] Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a
studiat timp de mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, afirmă că nu a locuit în
acea perioadă nicio persoană cu acest nume și că, în realitate, mama lui Leonardo ar fi fost
o sclavă arabă creștinată și botezată Caterina, aparținând bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann,
unul din clienții lui Piero Fruosino di Antonio da Vinci [18] Mama sa, după ce a fost eliberată, s-a
căsătorit cu un localnic, Acchattabriga di Piero del Vaccha. Tatăl său, la un an de la nașterea lui
Leonardo s-a căsătorit cu Albiera, în vârstă de 16 ani, care a murit în 1464, la 28 de ani, fără a avea
copii. Ser Piero se va recăsători de încă 3 ori, având câte 6 copii din ultimele două căsătorii.[19] La
moartea tatălui său - cel adevărat - au izbucnit certuri între artist și cei 7 frați ai săi, moștenitorii
legitimi ai lui messer Piero, cu privire la împărțirea moștenirii. Leonardo nu avea un nume de familie
în accepțiunea de azi, „da Vinci” menționând originea „din Vinci”, iar particula „ser” indica faptul că
tatăl său era un aristocrat. Se cunosc extrem de puține lucruri despre copilăria sa. Primii cinci ani din
viață i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care începând din 1457 a trăit în
casa tatălui său, împreună cu un unchi, Francesco și, bunicii paterni, în micul oraș Vinci. Leonardo a
primit o educație normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie și
matematică. Din copilărie, Leonardo menționează în notele sale doar două evenimente. Primul, pe
când era în leagăn, când un zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i buzele cu coada,[20] și al
doilea, survenit câțiva ani mai apoi, pe când explora de unul singur împrejurimile casei mamei sale,
a descoperit o peșteră, fiind îngrozit că un monstru ar putea să se găsească înăuntru, dar mânat de
curiozitate a pătruns totuși în interior.[21] Primii ani din viața artistului au stârnit numeroase
controverse printre biografii săi, fiind subiect de legendă. Giorgio Vasari, pictor și biograf al lui
Leonardo, povestește cum un țăran din vecinătate și-a confecționat un scut, apoi i-a cerut tânărului
da Vinci să picteze ceva pe fața acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări,
care avea un aspect atât de înfricoșător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de talentul lui
Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a cumpărat imediat, vânzându-l
mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe țăran, ser Piero ar fi cumpărat alt scut, decorat cu
o inimă străpunsă de o săgeată, pe care l-a dat acestuia.[22] Nu putem ști cât de adevărată este
această istorie, cert este însă că un desen al lui Leonardo da Vinci din aceeași perioadă, dovedește
un talent și o predispoziție pentru perfecțiunea detaliului ieșite din comun.

În atelierul lui Verrocchio, 1466- 1476[modificare | modificare sursă]

Verrocchio, Botezul lui Cristos - Galeria Uffizi, Florența

În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut sub
numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florența.[23] În atelierul lui Verrocchio
lucrau și alți ucenici, care vor deveni ulterior faimoși precum Domenico Ghirlandaio, Perugino,
Botticelli, și Lorenzo di Credi.[24] Au urmat ani de studiu intens, Leonardo da Vinci fiind deprins cu
tehnicile desenului, modelării artistice, cu tehnicile picturii în ulei și tempera, căpătând cunoștințele
de bază necesare unui artist, fiind totodată inițiat în tainele metalurgiei și prelucrării metalelor,
chimiei, mecanicii și tâmplăriei.[25] Cea mai mare parte a muncii din atelier era prestată de ucenici.
Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi colaborat cu Verrocchio la
realizarea Botezului lui Cristos, pictând un înger care ridică roba lui Isus într-o manieră mult
superioară de cea a maestrului său, încât Verrocchio, umilit, n-ar mai fi pictat niciodată. Tabloul este
pictat în tempera și ulei și se găsește la Galeria Uffizi din Florența. Leonardo a pictat îngerul
îngenuncheat din stânga, peisajul de fundal și a repictat trupul Mântuitorului. Diferența dintre cele
două stiluri este evidentă, relevând stilul original și elegant al lui Leonardo. În aceeași perioadă, se
presupune că artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui Verrocchio, statuia de bronz a
lui David de la Bargello, și Arhanghelul Rafael în tabloul Tobias și îngerul. În 1472, după șase ani de
studiu și muncă susținută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat maestru,
fiind admis în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiștilor și doctorilor. Deși tatăl său i-a oferit posibilitatea de a
avea propriul atelier, era atât de atașat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu
acesta.

Viața profesională, 1476–1513[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci: Madona Benois, 1478 - Muzeul

Ermitaj, Sankt Petersburg
În arhivele din 1476 ale tribunalului din Florența s-a descoperit un denunț anonim, în urma căruia
patru tineri, printre care și Leonardo da Vinci, erau acuzați de sodomie. Deoarece denunțul nu era
semnat iar acuzațiile n-au putut fi probate, dosarul a fost clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu,
pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile italiene și pe tot cuprinsul statelor papale, actele de
sodomie erau categoric interzise, delictele fiind instrumentate de Inchiziție, iar vinovații fiind
pedepsiți prin ardere pe rug. Nu există informații privind viața și activitatea sa în următorii doi ani
(până în 1478).[26] Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar și casa părintească. Un
anume "Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci locuia în palatul familiei Medici,
și că lucra în grădina pieței San Marco, care găzduia un fel de academie de artiști, poeți și filozofi
înființată și finanțată de aceeași familie. În ianuarie 1478, a primit deja prima comandă în calitate de
artist independent, pictura unei bucăți din altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată
de a doua, în martie 1481, Adorația magilor, pentru călugării de la San Donato a Scopeto.[27] Nici una
din comenzi nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind abandonată datorită plecării artistului la Milano.
Vasari povestește că Leonardo ar fi fost extrem de talentat ca muzician. În 1482, acesta ar fi realizat
o liră din argint cu corpul de forma unui cap de cal,[28] și că Lorenzo de Medici l-ar fi trimis la Milano,
pentru a dărui această liră Ducelui de Milano, Ludovico Sforza, cu scopul de a întări legăturile cu
acesta.[29] Cu această ocazie, Leonardo da Vinci a compus o scrisoare, citată adesea, adresată
ducelui Sforza, prin care îl informa despre aptitudinile sale inginerești și artistice.[30] Artistul a petrecut
în Milano următorii 17 ani, din 1482 până în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost
comandate, se remarcă pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca
intitulată Cina cea de Taină pentru mânăstirea Santa Maria delle Grazie.[31] În primăvara lui 1485,
Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza la principele Matei Corvin. Se
presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta Familie, căruia i s-a pierdut urma.
[32]
Între 1493 și 1495, în notele de socoteli zilnice ale artistului apare o femeie cu numele de
Caterina. Atunci când aceasta a murit în 1495, lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi
vorba despre mama sa.[33]

Leonardo da Vinci: Il Condottiere, 1480 - British Museum,

Londra
Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv crearea de care
alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul domului catedralei din Milano, și modelul unei uriașe
statui ecvestre a lui Francesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. În vederea realizării acestei
statui nemaivăzute, au fost procurate 70 de tone de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de
mai mulți ani, o chestiune deja obișnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui a fost
terminat în 1492. El depășea ca proporții singurele două mari statui ecvestre ale Renașterii, statuia
lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello și statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneția,
realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a fost turnată în bronz abia în 1488, după moartea
acestuia, și după ce Leonardo începuse deja să facă planurile detailate pentru turnarea în bronz a
uriașei sale statui. Toată lumea era cu ochii ațintiți asupra uriașei statui, Michelangelo chiar a afirmat
că va fi imposibil pentru Leonardo s-o toarne. În noiembrie 1494, bronzul destinat statuii a fost
utilizat pentru confecționarea de tunuri care să apere orașul de invazia regelui Carol al VIII-lea al
Franței. La începutul celui de-al doilea război italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la
țintă modelul uriaș din lut al imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo
da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, și cu unul din prieteni, matematicianul Luca Pacioli, au
fost nevoiți să fugă din Milano la Veneția, unde a fost angajat ca arhitect militar și inginer, pentru a
dezvolta sistemul de apărare al orașului contra unui atac naval. În anul 1500 s-a întors la Florența,
unde el și tovarășii săi au fost oaspeții călugărilor de la mânăstirea Santissima Annunziata, care le-
au oferit posibilitatea organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari, Leonardo a
creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit atâta
admirație încât “bărbați și femei, tineri și bătrâni” s-au perindat prin fața ei “ca la o mare sărbătoare”.
Atelierul a fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării aripii în care funcționase timp de mai mulți
ani departamentul de hărți militare.[34] În 1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare
Borgia, fiul papei Alexandru VI, în calitate de arhitect militar și inginer, călătorind de-a lungul și de-a
latul Italiei împreună cu patronul și protectorul său. În această calitate, Leonardo a creat mai multe
hărți și planuri. Hărțile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate de Leonardo par a
avea o nouă concepție. Printre hărțile realizate atunci, se remarcă cea a văii Chiana, menită să ofere
patronului său o imagine de ansamblu asupra teritoriului și pozițiilor fortificate. Harta a fost realizată
în strânsă legătură cu alt proiect al său, un baraj înspre mare în Florența pentru a susține
alimentarea cu apă a orașului. Artistul a revenit la Florența în 18 octombrie 1503, unde în următorii
doi ani a desenat și pictat o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de Signorie, în
paralel cu altă frescă, Bătălia de la Cascina, realizată de Michelangelo. Amândouă lucrările s-au
pierdut. Compoziția lui Michelangelo este cunoscută datorită unei copii realizate de Aristotole da
Sangallo în 1542.[35] Lucrarea lui Leonardo este cunoscută datorită schițelor pregătitoare și mai
multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter Paul Rubens. În
1504, da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo, contrar
voinței autorului.[36] În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu mulți din ucenicii săi, printre care
Bernardino Luini, Giovanni Antonio Boltraffio și Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru
copiile sale după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece
tatăl său a murit în 1504, el trebuind să se întoarcă la Florența în 1507, pentru a rezolva problema
moștenirii împreună cu frații săi. În 1508 s-a întors în Milano, unde a locuit în propria sa casă, situată
aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila.

Fecioara pe stânci - prima variantă (1483) Muzeul Luvru

Ultimii ani, 1513–1519[modificare | modificare sursă]
Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a petrecut mult timp
în Cortile del Belvedere, în Vatican, unde în aceeași perioadă lucra și pictorul Raffaello Sanzio,
cunoscut sub numele de Rafael. În octombrie 1515, regele Francisc I al Franței a recapturat orașul
Milano. În 19 decembrie, Leonardo a fost prezent la întâlnirea dintre Francisc I și Papa Leon X, care
a avut loc la Bologna.[37][38] Leonardo a primit o comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu
mecanic, care putea să meargă, și care putea să-și deschidă pieptul pentru a da la iveală o tufă de
crini.[39] Nu se cunoaște scopul pentru care a fost comandat acest leu mecanic, dar se presupune că
era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa triumfală în Lyon, și probabil că a fost utilizat în
cadrul convorbirilor de pace cu papa. Leul s-a pierdut, o replică mai mult sau mai puțin fidelă cu
originalul a fost realizată de curând și se găsește la Muzeul din Bologna.[40] În 1516 a intrat în
serviciul lui Francisc I, sub înalta protecție a acestuia, fiindu-i dată o locuință în Clos Lucé (Cloux),
azi devenită muzeu, lângă reședința regală Château d'Amboise. Aici și-a petrecut ultimii ani din
viață, însoțit de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi
italieni.

Conacul Clos Lucé, ultimul domiciliu al lui Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci s-a stins din viață la Clos Lucé, la 2 mai 1519. În ultimii ani, regele Francisc I și
Leonardo deveniseră prieteni apropiați. Giorgio Vasari povestește că regele l-ar fi ținut de mână
până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă francezilor, ilustrată de tabloul lui Jean Auguste
Dominique Ingres, pare a fi mai degrabă o legendă, dat fiindcă în aceeași zi, de la Saint-Germain-
en-Laye, Francisc I a emis un edict, în consecință nu putea fi la Clos Lucé. Alți cercetători au
remarcat că edictul nu era semnat personal de rege. Vasari menționează că în ultimele zile,
simțindu-și sfârșitul aproape, Leonardo a chemat un preot pentru a se spovedi și împărtăși. Conform
dorinței sale, 60 de cerșetori au însoțit cortegiul funerar. Fiecare din aceștia a fost răsplătit cu o
sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo. Principalul moștenitor și executorul testamentar al
artistului a fost contele Melzi, care i-a fost alături până în ultima clipă. Lui i-au rămas picturile,
desenele, biblioteca, uneltele și alte obiecte personale ale artistului, precum și o sumă de bani. Nu a
fost uitat nici Salai, fostul său ucenic și tovarăș, la fel și credinciosul său servitor, Battista di Vilussis,
fiecare primind jumătate din via lui Leonardo, frații artistului care și-au împărțit terenuri, și servitoarea
sa, care a primit o „pelerină neagră, de bună calitate, cu marginea îmblănită”, ceea ce voia să
însemne, că servitoarea sa putea participa la funeralii îmbrăcată „decent”.[41] Leonardo da Vinci a
fost înmormântat în Capela Saint-Hubert a (castelului Amboise)

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Se cunosc extrem de puține amănunte privind viața personală a lui Leonardo da Vinci, deși a lăsat
în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal personal sau memorii.
Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu apare vreo informație care să indice
vreun interes afectiv față de vreo persoană. În consecință, nu se poate stabili cu certitudine dacă a
avut vreo relație afectivă și/sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din contră,
cei care l-au cunoscut, vorbesc despre o existență aproape ascetică, dedicată trup și suflet artei și
științei. Una din notele sale conține câteva referințe privind sexualitatea și procreația:

 "Actul procreației și tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât oamenii ar dispărea
dacă nu ar interveni ceva fețe drăgălașe sau dispoziții senzuale."[42]
Această frază a fost interpretată în fel și chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a artistului.
Procesul Saltarelli[modificare | modificare sursă]
Actele din dosarul acestui proces constituie singurul document istoric și singurul cu valabilitate
juridică cu referire directă la orientarea sexuală a lui Leonardo da Vinci.
În data de 9 aprilie 1476, în cutia de scrisori (tamburo) din fața primăriei (Palazzo della Signoria) a
fost depus un denunț anonim împotriva unui tânăr ucenic giuvaergiu, Jacopo Saltarelli, denunț în
care se menționa că acesta ar avea diverse "legături mizerabile cu persoane care i-au solicitat
asemenea servicii nasănătoase". Denunțul acuză patru persoane de a-l fi sodomizat pe Saltarelli,
respectiv: Leonardo da Vinci, ucenic în atelierul pictorului Verrocchio, un croitor pe nume Baccino,
un anume Bartolomeo di Pasquino, și Leonardo Tornabuoni, membru al familiei aristocratice cu
același nume din Florența, asociată cu familia Medici.[43] Saltarelli era cunoscut autorităților,
deoarece se prostitua, iar cu cîteva luni în urmă, un alt bărbat fusese condamnat pentru
sodomizarea acestuia.[44] Unele surse afirmă că ar fi lucrat și ca model pentru Leonardo. Judecătorii
au decis să claseze cazul, cu condiția să nu mai apară alte denunțuri. În 7 iunie 1476, un alt denunț
a fost depus, dar din nou judecătorii au decis să claseze cazul, dat fiindcă denunțul, chiar dacă era
anonim, trebuia să fie semnat.[45] Ulterior, s-a speculat faptul că familia unuia din acuzați, Leonardo
Tornabuoni, ar fi exercitat presiuni prin intermediul familiei Medici pentru clasarea cazului.[46] Cert
este că în acea perioadă, sodomia era considerată un delict extrem de grav, pedepsit cu moartea
prin ardere pe rug. Deoarece era extrem de greu de probat, adesea se recurgea la tortură. Nu era o
chestiune cu care să se glumească, deși autoritățile erau relativ tolerante. Prin sodomie se înțelegea
orice practică sexuală în afară de contactul sexual normal vaginal dintre bărbat și femeie, conform
definiției date de Toma d'Aquino. Acuzația de sodomie era extrem de frecventă în epocă, atât în
rândul aristocrației, fiind folosită pentru eliminarea rivalilor politici, cât și la nivelul claselor de jos, cel
mai adesea în scopuri mercantile, dat fiindcă condamnatului i se confisca averea, o parte revenindu-
i denunțătorului.
Un cercetător contemporan, Michael Rocke, a investigat cu mijloace moderne arhiva Oficialilor
Nopții (Ufficiali di notte), o instituție represivă, menită să instrumenteze cazurile de sodomie în
Florența, stabilind că timp de 70 de ani, între 1432 și 1502, timp în care această instituție a fost
activă, au fost investigate cca. 16 000 de cazuri de sodomie, 3000 de persoane fiind condamnate.
Pare extrem de mult pentru un oraș cu cca. 40 000 de locuitori.[47] Totuși, în 70 de ani, ar însemna
cca. 42 de condamnări anual, adică aproape 1 la mie din populația orașului. În consecință, sodomia
nu era deci chiar așa de răspândită pe cât afirmă Michael Rocke în cartea sa. Pe de altă parte,
sodomia nu însemna neapărat relații homosexuale, ci includea o paletă extrem de largă de practici
sexuale, de la masturbare și până la sex anal heterosexual. Chiar și felația, practicată curent de
prostituate, era considerată sodomie. Autoritățile erau alarmate de scăderea numărului de căsătorii,
puse pe seama extinderii practicilor sexuale „necurate”, astfel încât au decis să crească numărul de
bordeluri și să asigure o dotă pentru tinerele sărace, concomitent cu sporirea represiunii, care nu era
nici pe departe atât de cruntă pe cât era bunăoară în țările de la nord de Alpi, unde execuția publică
prin ardere pe rug pentru sodomie era relativ frecventă, sau în comparație cu Anglia, unde în 27
noiembrie 1835 au fost spânzurați James Pratt și John Smith, ultima condamnare la pedeapsa
capitală pentru sodomie din Marea Britanie. Cu toate că dosarul cazului de sodomie în care era
implicat și Leonardo da Vinci a fost clasat, eticheta de "desfrânați" aplicată de opinia publică celor
patru acuzați a persistat multă vreme. Privind retrospectiv, toată această afacere pare să fi fost un
atac politic la adresa familiei de Medici, Leonardo fiind doar o victimă colaterală. O altă certitudine
este faptul că nici unul din contemporanii săi, și nici biograful său, Giorgio Vasari (1511-1574), nu
pomenesc nimic despre așa-zisa sa homosexualitate.[48]

Ipoteza lui Sigmund Freud[modificare | modificare sursă]

 "Vulturul" identificat de Sigmund Freud în tabloul "Sf. Ana,
Fecioara și Pruncul"
Pornind de la o notă scrisă de Leonardo da Vinci, Sigmund Freud a scris în 1910 un eseu intitulat
Leonardo da Vinci și memoria copilăriei (titlu original : Eine Kindheitserinnerung des Leonardo da
Vinci, 1910), practic, un studiu psihanalitic cu tentă literară asupra lui Leonardo da Vinci și operei
sale. Sigmund Freud a pornit de la o notă a lui Leonardo din Codex Atlanticus, în care acesta își
amintește:
"... printre primele amintiri din copilărie, mi se pare că eram așezat în leagăn și un vultur (în italiană
nibbio) a venit la mine, mi-a deschis gura cu coada, și m-a lovit cu ea de mai multe ori peste buze..."
Pornind de la această notă, Freud a interpretat acest eveniment drept o fantezie, fantasmă a
artistului, privind un contact sexual oral. Conform teoriei sale, vulturul ar fi mama artistului, dat
fiindcă în scrierea antică egipteană, hieroglifa "mamă" este simbolizată printr-un vultur. (zeița Mut)
Sigmund Freud a dezvoltat această teorie pornind de la o idee mai veche a sa, privind relația dintre
mamă și pruncul alăptat, similară cu o felație. Pornind de aici, Freud a analizat tabloul lui Leonardo
de la Muzeul Luvru, Sf. Ana, Fecioara și Pruncul (1510-1513), făcând observația că vestmintele
Sfintei Fecioare seamănă cu un vultur. De aici, a dedus că toate acestea denotă fantezii de
"homosexual pasiv" ale artistului.
Imediat după publicarea eseului, mai mulți specialiști italieni au acuzat o eroare de traducere în
ediția în limba germană, cartea Mariei Herzfeld, Leonardo da Vinci, der Denker, Forscher und Poet,
utilizată ca referință de către Freud, respectiv traducerea cuvântului nibbio prin vultur, care de fapt,
în context s-ar traduce prin zmeu (de hârtie). Cu toate acestea, cuvântul nibbio în italiană înseamnă
și gaie (pasăre de pradă înrudită cu vulturul, lat. Milvus milvus, fam. Accipitridae), astfel încât adepții
lui Freud au refăcut imediat teoria privind pretinsa homosexualitate "pasivă" a lui Leonardo da Vinci.
Cei mai mulți specialiști în opera lui Leonardo da Vinci, oameni care și-au dedicat întreaga viață
studierii operei acestuia, susțin totuși că visul său "profetic" este inspirat de Divina Comedie a lui
Dante Alighieri, fiind de fapt o metaforă extrem de răspândită în scrierile epocii, și că toate teoriile lui
Freud, ca și ale epigonilor acestuia sunt simple fabulații.[49] De altfel, însuși Freud, aflând despre
eroarea de traducere, avea să-i mărturisească cu amărăciune lui Lou Andreas-Salomé în 1919 că
era una din cele mai bune scrieri ale sale.[50] Freud se înșela însă, pentru că homosexualitatea în
Florența familiei de Medici avea aceleași trăsături caracteristice cu pederastia din Grecia antică,
Leonardo, în calitate de maestru nu putea fi în nici un caz homosexual pasiv, rolul acesta era
rezervat ucenicilor care-și completau veniturile, prostituându-se, precum Jacopo Saltarelli. Apoi
Freud nu a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege rolul mamei lui da Vinci, o simplă țărancă pe post de
dădacă până la cinci ani, după care a trebuit să-și încredințeze fiul tatălui, Messer Piero Fruosino di
Antonio da Vinci, notar oficial al Florenței. O simplă țărancă pe post de purtătoare de sarcină și apoi
de dădacă, nu avea cum să bântuie visele erotice ale artistului.

Teorii contemporane[modificare | modificare sursă]

Angelo Incarnato - desenul unui înger cu penisul în erecție -

una din "dovezile indubitabile" a pretinsei homosexualități a artistului.
Având ca punct de plecare procesul de sodomie din 1476 și eseul lui Sigmund Freud, mai mulți
cercetători contemporani au disecat scrierile și opera artistică a lui Leonardo da Vinci, căutând să
descopere "dovezi" ale pretinsei homosexualități a acestuia. Principalele argumente invocate de
către aceștia sunt:

 Leonardo da Vinci a avut doi ucenici, Gian Giacomo Caprotti da Oreno și Contele Francesco
Melzi, care au stat alături de marele artist până la moartea acestuia, amândoi "tineri" și
"frumoși".
 Schița pentru tabloul Sf. Ioan Botezătorul, intitulată The Incarnate Angel, desen în cărbune din
1515 aflat în colecția Muzeului Luvru, reprezentând un înger cu penisul în erecție.

 Personajul din dreapta lui Isus, în Cina cea de Taină, are sexul nedefinit.

 Leonardo da Vinci nu a fost niciodată însurat.

 Leonardo da Vinci a evitat să picteze nuduri de femei, în schimb a pictat numeroși tineri cu chip
angelic.
Elizabeth Abbott, în lucrarea History of Celibacy afirmă că deși este "foarte probabil" ca Leonardo da
Vinci să fi fost homosexual, traumatizat de procesul de sodomie din 1476, artistul ar fi optat pentru
castitate pentru tot restul vieții.[51] Alți autori afirmă fără echivoc despre Leonardo da Vinci că ar fi fost
homosexual și chiar pedofil sadea, începând cu autorul cu mare succes la public Dan Brown, care în
romanul Codul lui da Vinci afirmă că artistul ar fi fost un homosexual înflăcărat (flamboyant). Michael
White, în cartea Leonardo: The First Scientist, afirmă că "there is little doubt that Leonardo remained
a practising homosexual", indicând chiar și două nume de "parteneri sexuali" ai artistului, respectiv
un anume Fioravante di Domenico și un tânăr șoimar, Bernardo di Simone, bazându-se pe
interpretarea proprie a unor note personale ale lui Leonardo.[52].

Discipoli și ucenici[modificare | modificare sursă]

Gian Giacomo Caprotti da Oreno, supranumit Salai sau Il Salaino(micul nespălat, sau drăcușorul), a
ajuns în preajma lui Leonardo în 1490. După numai un an, Leonardo a făcut o listă cu toate
“potlogăriile” acestuia, numindu-l “hoț, mincinos, încăpățânat și avid de bani”, după ce fusese prins
de cel puțin cinci ori că șterpelise bani și alte obiecte de valoare, pentru a cheltui o avere pe haine.
[53]
Cu toate acestea, Leonardo l-a tratat cu îngăduință, acesta rămânând în slujba artistului aproape
30 de ani. Salai a realizat un număr de tablouri sub nume propriu (Andrea Salai), dar deși Vasari
afirmă că Leonardo l-ar fi învățat totul despre pictură, lucrările sale nu se ridică totuși la nivelul altor
ucenici ai pictorului, precum Marco d'Oggione și Boltraffio. În 1515 a pictat o versiune nud a Monei
Lisa, cunoscută drept Monna Vanna.[54] În 1525, anul morții sale, Salai era proprietarul celebrului
tablou Mona Lisa, evaluat la cererea sa cu 505 lire, o valoare extraordinară în acea vreme pentru un
portret de mici dimensiuni.[55] În 1506, Leonardo a mai luat un ucenic, Contele Francesco Melzi, fiul
unui aristocrat din Lombardia, care va fi considerat ucenicul său preferat. L-a urmat pe Leonardo da
Vinci în Franța, rămânând alături de el până la moartea acestuia. Melzi a moștenit lucrările artistice
și științifice ale maestrului, manuscrisele și colecțiile sale, cărțile și obiectele personale, fiind și
executorul testamentar al artistului.

Opera artistică[modificare | modificare sursă]

Pictura[modificare | modificare sursă]
În ciuda renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de știință și
inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conștiința colectivă
drept unul din cei mai mari pictori, deși numărul lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus,
în raport cu alți contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca și cele atribuite lui au o valoare
inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins prețuri fabuloase. Încă din timpul vieții, pe la
1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor. Leonardo
rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieții sale datorită
tehnicii inovatoare, perfecțiunea detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă
iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie și pentru modul în care aceasta poate exprima
emoții și sentimente, modul în care a utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica
inovatoare și subtilitatea gradată a tonurilor. Toate aceste calități pot fi recunoscute cu ușurință în
lucrările sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci.[56]

Lucrări din tinerețe[modificare | modificare sursă]

Buna Vestire (1475-1480) una din primele lucrări ale lui

Leonardo da Vinci, Uffizi, 98x217 cm
Prima lucrare realizată de Leonardo da Vinci a fost Botezul lui Hristos, lucrare atribuită lui Verrochio,
realizată în colaborare cu acesta. Din aceeași perioadă datează alte două lucrări, amândouă cu titlul
Buna Vestire. Una are dimensiuni reduse, 59x14 cm. Este o "predella", o bucată care ar trebui să se
potrivească la baza unei compoziții mai mari, în cazul de față, o lucrare aparținând lui Lorenzo di
Credi, de care a fost separată ulterior. A doua bună vestire este o lucrare de dimensiuni ceva mai
mari, cu o lățime de 217 cm. În ambele lucrări, Leonardo da Vinci a utilizat un aranjament clasic,
prezent și în două binecunoscute lucrări ale lui Fra Angelico, cu Fecioara stând în genunchi sau în
picioare, în dreapta imaginii, în stânga un înger în profil, cu o îmbrăcăminte sofisticată. Deși anterior
atribuită lui Ghirlandaio, lucrarea este azi atribuită lui Leonardo.[57] În lucrarea cea mică, Sfânta
Fecioară pleacă ochii și își împreunează mâinile într-un gest care vrea să exprime supunere față de
voința Domnului. În a doua lucrare, din contră, Sfânta Fecioară nu este de loc supusă. Tânăra ce o
reprezintă, întreruptă din lectură de neașteptatul emisar, pune un deget de-a curmezișul Bibliei,
pentru a marca locul în care i-a fost întreruptă lectura, ridicând mâna în semn de surpriză. Tânăra
femeie acceptă rolul de mamă a Domnului, nu cu resemnare, ci cu încredere. În această lucrare,
Leonardo da Vinci reprezintă dimensiunea umană a Sfintei Fecioare, recunoscând rolul umanității în
încarnarea Domnului.

Lucrările din anii 1480[modificare | modificare sursă]

Lucrarea Sf. Ieronim în pustietate, cca. 1480, Pinacoteca

Vaticana, Roma
În 1480, Leonardo a primit două comenzi extrem de importante și a început o altă lucrare care se va
dovedi revoluționară din punct de vedere al compoziției. Două din cele trei lucrări nu au mai fost
terminate, iar a treia a constituit subiectul unor discuții interminabile, privind termenele și prețul. Una
din lucrări este intitulată Sf. Ieronim în pustietate. Unul din cercetătorii vieții și operei lui Leonardo,
Liana Bortolon, asociază această lucrare cu o perioadă dificilă din viața artistului, relevată de una din
însemnările sale: „... gândeam că învăț să trăiesc, (în realitate) învățam să mor”. Lucrarea odată
începută, compoziția poate fi văzută, fiind extrem de neobișnuită. Lucrarea, care prin secolul al
XVIII-lea îi aparținea Angelicăi Kauffman, a fost mai apoi tăiată în două. Cele două bucăți au fost
regăsite ulterior, prima într-un târg de vechituri, și a doua, în atelierul unui curelar, fiind mai apoi
reunite pentru a forma compoziția originală. .[58] Este posibil ca totuși anumite zone periferice ale
compoziției originale să lipsească. Sf. Ieronim ocupă zona centrală a lucrării, așezat după o linie
ușor înclinată, și văzut cumva dintr-o perspectivă aeriană. Îngenuncheat, cu un braț întins în lateral,
cu privirea fixă, îndreptată în direcție opusă, postura personajului pare desprinsă din studiile
anatomice ale artistului. În prim plan, în dreapta, întins de-a curmezișul, simbolul preferat al
artistului, un leu, formează o dublă spirală la baza compoziției. O altă inovație este planul de fundal
cu stânci colțuroase abia schițat, din care se detașează personajele principale.
Aceeași concepție novatoare în ceea ce privește compoziția, elementele de fundal și dramatismul
subiectului apar în altă capodoperă neterminată, intitulată Adorația Magilor, comandă a călugărilor
din mânăstirea San Donato din Scopeto. Este o compoziție complexă, cu dimensiunea de cca. 250 x
250 cm. În vederea realizării acesteia, Leonardo a făcut numeroase schițe și desene preliminare,
inclusiv unul extrem de detailat în perspectivă liniară cu ruine, care formează o parte din fundalul
scenei. Din păcate, în 1482, la ordinul lui Lorenzo de Medici, artistul a plecat la Milano, pentru a
câștiga bunăvoința lui Ludovico Sforza (Il Moro, adică “maurul”), lucrarea fiind abandonată.
A treia lucrare importantă din această perioadă este Fecioara pe stânci, lucrare comandată de
Confreria Imaculatei Concepții. Lucrarea, realizată cu concursul lui Giovanni Ambrogio de Predis,
trebuia să completeze o parte a altarului, construit deja.[59] Leonardo a ales să picteze un moment
apocrif al copilăriei lui Isus, în care Ioan Botezătorul, protejat de un înger, întâlnește Sfânta Familie
în drumul spre Egipt. În această scenă, Ioan îl recunoaște pe Isus drept Cristos, Fiul Domnului.
Scena emoționantă, de o frumusețe deosebită, impresionează prin grația personajelor ce-l
înconjoară pe pruncul Isus, într-un peisaj sălbatic, dominat de stânci și cascade.[60] Deși lucrarea
este destul de mare, 200 x 120 cm, nu este atât de complexă pe cât au dorit călugării de la San
Donato, având doar patru personaje în loc de cele cca. cincizeci cerute, și un peisaj sălbatic în loc
de unul arhitectural. Lucrarea a fost totuși terminată, practic au fost executate două versiuni ale
aceleiași lucrări, una rămasă să decoreze capela Confreriei, cealaltă rămânând în posesia lui
Leonardo da Vinci, care a luat-o cu el în Franța. Călugării nu au obținut însă lucrarea, și nici de
Predis nu a văzut nici un ban pentru munca sa, decât mult mai târziu.[61]

Lucrările din anii 1490[modificare | modificare sursă]

Cea mai renumită lucrare a lui Leonardo da Vinci, realizată în 1490, a fost Cina cea de Taină, o
frescă pictată în refectoriul (sala de mese) mânăstirii Santa Maria della Grazie din Milano. Fresca
reprezintă momentul în care Isus, înconjurat de discipolii săi, ia ultima cină, înainte să fie arestat și
condamnat la moarte, surprinzând exact momentul în care acesta rostește fraza profetică: “unul din
voi mă va vinde”. Scena surprinde consternarea discipolilor Mântuitorului la auzul vorbelor acestuia.
Scriitorul Matteo Bandello povestește cum Leonardo lucra în unele zile de dimineață până seara,
fără a se opri nici măcar pentru a mânca, după care urmau câteva zile în care nu mai picta absolut
deloc.[62] Modul de lucru al artistului era dincolo de puterea de înțelegere a călugărilor, astfel că,
exasperați, aceștia au cerut lui Ludovico Sforza să intervină.[63] Atunci când a fost terminată, fresca a
fost unanim aclamată, fiind considerată o capodoperă. Din păcate, tehnica utilizată de Leonardo,
tempera, prin care acesta dorea obținerea de culori mai vii, s-a dovedit inadecvată substratului pe
care a fost aplicată, umezeala datorată apropierii de bucătărie, a condus la deformarea și scorojirea
acesteia, astfel încât un vizitator al mânăstirii, 100 de ani mai târziu, o descria drept o “ruină”.[64] Cu
toate acestea, fresca lui Leonardo rămâne una din cele mai cunoscute opere de artă religioasă din
istorie, fiind reprodusă pe orice, de la tricouri, până la celebrele “carpete de pus pe perete”.

Lucrările din anii 1500[modificare | modificare sursă]

 Mona Lisa (1503-1506), Muzeul Luvru
Dintre lucrările realizate de Leonardo în secolul al XVI-lea, de departe cea mai renumită este Mona
Lisa, mai precis „Mona Lisa” sau „La Gioconda”. Acest portret de mici dimensiuni este incontestabil
cea mai renumită pictură din lume. Renumele său se datorează zâmbetului misterios al femeii,
subliniat de artist prin umbrirea colțurilor gurii și ochilor, astfel că natura sau sursa acestui zâmbet cu
subînțeles nu poate fi descifrată. Această tehnică de umbrire s-a numit “sfumato” sau “fumul lui
Leonardo”. Vasari, despre care se spune că a cunoscut această lucrare doar din auzite, afirmă că
“zâmbetul ei este atât de plăcut, încât pare a fi de origine mai degrabă divină decât omenească”.
[65]
Dacă Vasari a văzut sau nu tabloul, este subiectul unei controverse printre istorici. Unul din
argumentele principale ale celor care susțin că nu a văzut niciodată această lucrare, este că el
descrie modelul ca având sprâncene. Unii autori, precum Daniel Arasse, au lansat ipoteza că
Leonardo ar fi pictat sprâncenele modelului, dar că acestea ar fi fost eliminate ulterior, nefiind la
modă pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Analiza lucrării, scanate la rezoluție înaltă de către Pascal
Cotte, a arătat că Mona Lisa fusese realmente pictată inițial cu gene și sprâncene, dar că acestea
au fost ulterior eliminate.[66] Se mai poate remarca rochia fără ornamente, astfel încât privirea e
atrasă de ochi și de mâini, ca și de peisajul din fundal, totul pictat cu tușe extrem de fine, aproape
insesizabile. Mai trebuie adăugată starea perfectă de conservare a lucrării și lipsa intervențiilor
ulterioare, fapt extrem de rar la o pictură cu asemenea vechime.[67]
În tabloul Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana, compoziția este din nou concepută sub forma unor
personaje în natură, amintind de Sf. Ieronim, cu personajul surprins într-o postură înclinată. Ceea ce
face această lucrare extrem de originală, este că cele două personaje înclinate par să se suprapună.
Maria este așezată pe genunchii mamei sale, Sf. Ana. Ea este aplecată puțin în față, spre pruncul
Isus care se joacă cu un miel. Compoziția a fost copiată de multe ori și a influențat mulți artiști,
printre care Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Pontormo și Correggio. Această schemă
compozițională a fost de asemenea adoptată de pictorii venețieni Tintoretto și Paolo Veronese.[68]

Desen[modificare | modificare sursă]

 Omul Vitruvian - cca.1485 - Academia, Veneția
Leonardo da Vinci nu a fost un pictor extrem de prolific precum mulți dintre contemporanii săi. În
schimb, a desenat enorm. Caietele sale conțin sute de schițe, dar și desene detailate ale diverselor
aspecte care i-au atras atenția. De asemenea există multe studii preliminare ale picturilor pe care le-
a realizat sau pe care plănuia să le realizeze, cum ar fi cele pentru Adorația Magilor, Fecioara pe
stânci și Cina cea de Taină. Primul desen cunoscut al artistului este intitulat “Peisaj din Valea râului
Arno” și datează din 1473. Se observă râul, munții, Castelul Montelupo și ogoarele din jur.[69] Unul
din cele mai cunoscute desene ale sale se intitulează “Omul vitruvian”, un studiu al proporțiilor
corpului uman, un “Cap de înger” pentru Fecioara pe stânci, la Luvru, un studiu botanic intitulat
“Steaua din Bethlehem” și un desen de mari dimensiuni (160x100 cm) realizat cu cretă neagră pe
hârtie colorată, desen pentru Fecioara cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, la National
Gallery, în Londra. Desenele relevă o tehnică “sfumato” pentru realizarea umbrelor, în același stil
aplicat în cazul Monei Lisa. Este cert faptul că Leonardo n-a făcut niciodată vreo pictură după acel
desen, tabloul Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana, fiind cea mai apropiată variantă.[70] O altă serie de
desene include figuri umane deformate, uneori exagerat, mulți se referă la ele ca la un fel de
caricaturi, sunt studii ale expresiei fețelor umane, folosind diverse modele întâlnite în cele mai
diverse locuri. Vasari chiar povestește că atunci când Leonardo observa pe stradă vreo persoană cu
o figură care i se părea interesantă, o urmărea, studiind-o îndelung.[71] Există numeroase studii de
tineri, asociate adesea cu ucenicul său Salai, cu o caracteristică deosebită, ceea ce azi numim
“profil grec”, adică un profil la care se poate trasa o linie dreaptă din frunte până în vârful nasului, cu
șaua dintre nas și frunte extrem de sus, formă întâlnită la multe statui grecești antice. Acest profil
contrastează adesea cu profilul “roman”, războinic. Salai este adesea desenat cu o costumație
sofisticată și bizară. Alte desene, extrem de detailate, sunt studii ale unor draperii, un element
adesea nelipsit în pictura epocii. În desenele din tinerețe ale artistului chiar se remarcă o
extraordinară dexteritate în desenarea acestora. Un alt desen renumit este o scenă macabră
desenată în 1479 în Florența, reprezentându-l pe Bernardo Baroncelli spânzurat, în legătură cu
asasinarea lui Giuliano, fratele lui Lorenzo de Medici, în cazul conspirației Pazzi.