Leonardo da Vinci

“Detaliile fac  perfecțiunea, dar perfecțiunea nu este un detaliu”

Leonardo da Vinci (15.04.1452 – 02.05.1519) este una dintre cele mai
cunoscute personalităţi ale istoriei artei. Interesat de toate laturile
cunoaşterii, acesta a lăsat posterităţii opere de mare valoare în domeniul
artei, dar şi schiţe ale unor tehnologii care lasă să se întrevadă o viziunea
aparte asupra viitorului.

Pictor, desenator, sculptor, arhitect şi inginer italian de geniu,

întruchipând poate mai mult ca oricine idealurile umaniste ale Renaşterii. Cina cea de Taină (1495–
1498) şi Mona Lisa (cca. 1503–1506) sunt printre cele mai cunoscute şi totodată impozante picturi
ale Renaşterii. Caietele sale ne dezvăluie spiritul ştiinţific şi ingeniozitatea lui mecanică, situându-l
cu mult înaintea timpului său.
Un artist înnăscut, considera că ochii sunt principalul făgaş către cunoaştere. Dintre toate
simţurile omului, Leonardo preţuia cel mai mult vederea, întrucât numai ea transmitea realităţile
experienţei imediate cu precizie şi fără greşeală. Prin urmare, fiecare fenomen perceput devenea
obiectul cunoaşterii, iar saper vedere (în italiană, să ştii să vezi) a fost marea temă a studiilor sale.
Şi-a folosit puterea creatoare în toate domeniile ce foloseau reprezentarea grafică: pictură, sculptură,
arhitectură şi inginerie. Ajutat de inteligenţa sa sclipitoare, de puterea neobişnuită de observaţie şi de
măiestria de desenator, a realizat studii asupra naturii, fapt ce i-a permis să exceleze în artă şi ştiinţă
deopotrivă. Însă nu s-a oprit aici. La vârsta de 14 ani, Leonardo ştia să cânte foarte bine la liră.
Paradoxul constă în faptul că el s-a avut învăţător pe sine insuşi, fiind un autodidact în domeniul
acesta. Cu vocea sa dumnezeiască şi cu măiestria de a cânta din liră, Leonardo îi uimea şi pe
muzicienii profesionişti. Natura îl dăruise şi cu nişte calităţi exterioare deosebite — era frumos, înalt
şi fin.
  La momentul naşterii sale, părinţii lui Leonardo nu erau căsătoriţi. Tatăl, Ser Piero, era un
notar şi moşier florentin, iar mama, Caterina, o ţărancă tânără, care s-a măritat după scurtă vreme cu
un meşteşugar. Leonardo şi-a petrecut copilăria pe moşia tatălui, ca fiu legitim şi primind educaţia de
bază obişnuită vremurilor: citit, scris şi aritmetică. N-a învăţat temeinic latina, temelia învăţământului
tradiţional, decât mult mai târziu, şi atunci pe cont propriu. De asemenea, n-a pătruns în miezul
matematicilor superioare (geometrie şi aritmetică avansată) decât pe la treizeci de ani, când a început
să le studieze cu sârguinţă şi perspicacitate.
Leonardo da Vinci şi-a demonstrat înclinaţiile artistice încă de timpuriu. Interesantă este o
întâmplare din copilăria sa: un țăran din vecinătate și-a confecționat un scut, apoi i-a cerut tânărului
da Vinci să picteze ceva pe fața acestuia. Copilul a pictat un monstru ce scotea foc pe nări, o realizare
atât de expresivă, încât tatăl său a arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a cumpărat
imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Leonardo da Vinci s-a dovedit, aşadar, încă de mic,
un talent ieșit din comun.
La 15 ani, tatăl său, om de vază în oraş, l-a pus sub ucenicia lui Andrea del Verrocchio. În
atelierul renumitului artist, Leonardo primeşte o instruire bogată, învăţând pictura, sculptura, dar şi
artele mecanice. La scurtă vreme, Leonardo ajunge să picteze atât de bine, încât maestrul său se va
simţi umilit. Spre exemplu, la „Botezul lui Hristos”, el va picta un înger care ridică roba lui Isus într-
o manieră mult superioară celei a maestrului său, încât, se spune, Verrocchio n-ar fi dorit să mai
picteze vreodată.

-1-
 În 1472 e primit în breasla pictorilor din Florenţa, însă preferă să rămână în atelierul
maestrului său pentru încă cinci ani, chiar dacă tatăl său s-a oferit să-i finanţeze propriul atelier.
În anul 1476, tribunalul din Florența a primit un denunț anonim, în care patru tineri, printre
care și Leonardo da Vinci, erau acuzați de sodomie. Fiindcă acuzațiile n-au putut fi probate, dosarul a
fost clasat.
Au urmat două lucrări, „Madonna Benois” – în 1478, aflată acum la Muzeul Ermitage din St.
Petersburg – şi „Madonna Litta”, iar în 1481, a început „Închinarea magilor”, lucrare care va rămâne
neterminată. A realizat, în anul 1479, un alt desen renumit, o scenă macabră reprezentându-l pe
Bernardo Baroncelli spânzurat, în legătură cu asasinarea lui Giuliano, fratele lui Lorenzo de Medici,
în cadrul conspirației Pazzi. În această perioadă, artistul demonstează aptitudini inovative în
organizare a spaţiului şi în planificarea unor compoziţii simple, aceste abilităţi fiind remarcate în
pictura „Adorarea Magilor”, realizată în 1481 şi expusă acum la Galeria Uffizi din Veneţia. Din
această perioadă ne-au rămas nenumărate schiţe în creion şi peniţă, printre care şi multe desene
tehnice, spre exemplu pompe, arme de război sau dispozitive mecanice, care fac dovada cunoştinţelor
şi preocupărilor sale pentru chestiuni tehnice chiar din zorii carierei.
În 1482, Leonardo pleacă la Milano pentru a intra în slujba ducelui Sforza, fapt surprinzător
dacă ne gândim că artistul de treizeci de ani tocmai primise o comandă pentru primele lucrări de
anvergură în Florenţa natală: Adoraţia magilor, panou neterminat pentru mănăstirea San Donato a
Scopeto şi o pictură neîncepută pentru altarul capelei Sf. Bernard din Palazzo della Signoria. Trebuie
să fi avut motive serioase pentru părăsirea Florenţei, întrucât a abandonat ambele proiecte. Se prea
poate ca tendinţele sofisticate de sorginte neoplatoniciană care caracterizau la acea vreme Florenţa
familiei Medici să fi contrastat cu gândirea mai degrabă empirică a lui Leonardo, care a găsit probabil
atmosfera academică din Milano mai prielnică. Fără îndoială a fost ispitit de măreaţa curte a ducelui
Lodovico Sforza şi de proiectele ambiţioase ce-l aşteptau acolo.
Leonardo a petrecut 17 ani în Milano, până la prăbuşirea guvernării lui Lodovico, în 1499. În
administraţia regală figura drept pictor et ingeniarius ducalis (pictor şi inginer al ducelui). De
asemenea, a servit adesea drept consilier în domeniul arhitecturii, fortificaţiilor şi problemelor
militare, dar şi ca inginer pe probleme de hidraulică şi mecanică.. Dacă s-ar
încerca realizarea unui profil al activităţii sale din acea perioadă sau chiar al
întregii sale creaţii, am descoperi că ne aflăm în faţa unei măreţe „simfonii
neterminate“.
În cei 17 ani de şedere la Milano, Leonardo duce la bun sfârşit şase
compoziţii. (Potrivit surselor recente, ar fi primit comanda pentru încă trei, care
fie au dispărut, fie n-au fost realizate vreodată.) Între 1483 şi 1486 a lucrat la
Fecioara între stânci, proiect ce a dus la un deceniu de neînţelegeri între Frăţia
Imaculatei Concepţii, care a comandat pictura, şi artist. Din raţiuni
necunoscute, acest litigiu l-a determinat pe Leonardo să execute o replică a
lucrării, în jurul lui 1508.
În prima perioadă milaneză termină una dintre cele mai faimoase opere ale sale,
impunătoarea pictură pe perete Cina cea de Taină (1495–1498) în refectoriul mănăstirii Santa Maria
delle Grazie. Notabilă este şi pictura decorativă pe
tavan (1498) realizată pentru Sala delle Asse a
castelului Sforzesco din Milano.
În toată această perioadă lucrează la un măreţ
proiect sculptural, ce pare să releve adevăratul temei
pentru care a fost chemat la Milano: o monumentală
statuie ecvestră ridicată în cinstea lui Francesco

-2-
Sforza, întemeietorul dinastiei Sforza. Leonardo a dedicat 12 ani – nu fără întreruperi – acestei statui.
În 1493, modelul de lut al calului a fost înfăţişat mulţimii cu ocazia căsătoriei dintre împăratul
Maximilian şi Bianca Maria Sforza, având loc pregătiri pentru turnarea colosului ce urma să măsoare
cinci metri înălţime. Însă, din cauza iminenţei războiului, metalul destinat lucrării a fost folosit pentru
tunuri, fapt ce a dus la sistarea proiectului. Căderea lui Lodovico în 1499 pecetluieşte soarta acestei
încercări neizbutite, probabil cea mai grandioasă idee pentru un monument în sec. XV. Războiul avea
să lase modelul de lut în paragină.
În calitate de maestru artist, Leonardo a avut un vast atelier în Milano, în serviciul căruia au
intrat ucenici şi studenţi. Printre discipoli se numărau la acea vreme Giovanni Antonio Boltraffio,
Ambrogio de Predis, Bernardino de’ Conti, Francesco Napoletano, Andrea Solari, Marco d’Oggiono
şi Salai. Nu e limpede ce rol jucau cei mai mulţi dintre asociaţii săi, fapt ce ridică un semn de
întrebare asupra aşa-ziselor lucrări apocrife, la care maestrul a colaborat cu asistenţii săi. Savanţii nu
cad de acord în ce priveşte atribuirea lucrărilor.
În decembrie 1499 sau cel târziu în ianuarie 1500, după intrarea victorioasă a francezilor în
Milano, Leonardo părăseşte oraşul însoţit de matematicianul Lucas Pacioli. După o scurtă şedere la
Mantova, în februarie, se îndreaptă spre Veneţia, unde senioria îi cere sprijinul pentru a preîntâmpina
o eventuală invazie otomană în Friuli. Leonardo îi sfătuieşte să pregătească inundarea regiunii
ameninţate. Din Veneţia se întoarce în Florenţa, unde, după o absenţă îndelungată, e primit cu
entuziasm şi cinstit drept cetăţean de onoare al oraşului. În acelaşi an e numit expert arhitect într-o
comisie desemnată să cerceteze stricăciunile suferite de fundaţia şi structura bisericii San Francesco
al Monte. E găzduit de ordinul Servit în mănăstirea Santissima Annunziata, unde pare mai degrabă
preocupat de studiul matematicii decât de pictură sau cel puţin aşa reiese din relatarea fratelui Pietro
Nuvolaria făcută Isabellei D’Este, care se străduia în zadar să obţină o compoziţie aparţinând
artistului.
Pofta nestăvilită de viaţă îl determină probabil să părăsească Florenţa în vara lui 1502 pentru a
intra în serviciile lui Cezare Borgia ca „arhitect militar superior şi inginer şef“. Borgia, celebrul fiu al
papei Alexandru VI şi comandant al armatei papale, încercase cu o cruzime nemaiîntâlnită să ia în
stăpânire Statul Papal Romagna şi regiunea Marche. Când l-a angajat pe Leonardo era la apogeul
puterii, la cei 27 de ani ai săi fiind unul dintre cele mai captivante şi mai temute personaje din acea
vreme. Leonardo, având de două ori vârsta lui, a fost probabil sedus de personalitatea tânărului. Timp
de zece luni, Leonardo străbate şi cercetează teritoriile condotierilor. În acest interval schiţează
planurile oraşelor şi hărţi topografice, realizând primii paşi în ceea ce va deveni cartografia modernă.
La curtea lui Cezare Borgia îl întâlneşte şi pe Niccolò Machiavelli, trimis de Florenţa ca observator
politic.
In primăvara lui 1503, Leonardo se întoarce la Florenţa pentru a face expertiza unui proiect ce
avea ca scop devierea râului Arno în spatele Pisei, astfel încât oraşul aflat sub asediul florentinilor să
piardă accesul la mare. Planul nu are sorţi de izbândă, însă cercetările artistului îl conduc către un nou
plan, propus pentru prima oară în sec. XIII, constând în săparea unui canal mare ce avea să ocolească
zona nenavigabilă a râului pentru a lega Florenţa de mare. Leonardo şi-a expus ideile într-o serie de
studii. Folosind propriile reprezentări panoramate ale râului sub forma unor peisaje schiţate cu
măiestrie artistică şi măsurând cu precizie terenul, întocmeşte o hartă ce înfăţişează parcursul
canalului (cu tot cu trecerea prin trecătoarea Serravalle). Deşi a fost regândit de nenumărate ori în
secolele ulterioare, proiectul n-a fost dus niciodată la bun sfârşit, cu toate că în zilele noastre
autostrada ce leagă Florenţa de mare a fost construită exact pe ruta pe care o dăduse Leonardo
canalului.
Tot în 1503 primeşte comanda pentru o frescă în sala de consiliu
de la Palazzo Vecchio din Florenţa, o scenă istorică de proporţii

-3-
monumentale (7 pe 17 m), adică de două ori dimensiunile Cinei. Timp de trei ani a lucrat la Bătălia
de la Anghiari, dar pictura a rămas neterminată, asemeni Bătăliei de la Cascina a lui Michelangelo,
ce se dorea a fi perechea sa. În aceşti ani pictează şi Mona Lisa (cca 1503–1506) .
A doua perioadă florentină îl surprinde pe artist adâncit în studii ştiinţifice. Efectuează disecţii
în spitalul Santa Maria Nuova şi dezvoltă cercetări anatomice într-un studiu cuprinzător despre
structura şi funcţia organismului uman. Observă sistematic zborul păsărilor,
despre care vrea să scrie un tratat. Până şi studiile hidrologice „despre natura şi
mişcarea apelor“ s-au extins la cercetări asupra proprietăţilor fizice ale apei,
punând accent pe legile curenţilor, pe care le asemuia cu cele proprii aerului. Şi
acestea au fost trecute în colecţia sa de însemnări, inclusă în aşa-zisul Codex
Hammer (până nu demult Codex Leicester, acum proprietatea magnatului
software Bill Gates, în Seattle, Washington, SUA)
În mai 1506, Carol d’Amboise, guvernatorul francez al Milanului, cere senioriei din Florenţa
permisiunea ca Leonardo să revină în oraşul din Umbria. Senioria se învoieşte şi artistul pleacă,
lăsând neterminată monumentala Bătălie de la Anghiari. Din cauza unor experimente nereuşite cu
vopsele, Leonardo încetează lucrul la frescă. Altfel nu se poate explica abandonarea acestei
grandioase lucrări. În iarna lui 1507–1508, Leonardo poposeşte în Florenţa pentru a-l ajuta pe
sculptorul Giovanni Francesco Rustici să termine statuile din bronz pentru baptisteriu, după care se
stabileşte la Milano.
Ţinut la mare cinste de patronii săi din Milano, Carol d’Amboise şi regele Ludovic XII, Leonardo
găseşte satisfacţie în îndatoririle sale ce presupuneau în mare măsură acordarea de sfaturi în probleme
de arhitectură. Dovezi palpabile ale muncii întreprinse de artist se află în planurile pentru vila-palat a
lui Carol şi se presupune că tot el ar fi făcut schiţe pentru oratoriul bisericii Santa Maria alla Fontana,
ctitorită de Carol. Totodată, lucrează la un proiect mai vechi reluat de guvernatorul francez: canalul
Adda, pentru stabilirea unei legături navale între Milano şi lacul Como.
În această perioadă petrecută la Milano pictează foarte puţin. Se înconjoară din nou de
discipoli. În atelierul său îi regăsim pe Bernardino de’ Conti şi Salai, elevi mai vechi, alături de
studenţi noi, printre care Cesare da Sesto, Giampetrino, Bernardino Luini şi tânărul nobil Francesco
Melzi, cel care avea să-i fie prieten şi tovarăş credincios până la moarte.
Tot acum primeşte o comandă însemnată. Gian Giacomo Trivulzio se întoarce victorios la
Milano în calitate de mareşal al armatei franceze şi duşman neîmpăcat al lui Lodovico Sforza. Îi
încredinţează lui Leonardo sculptarea mormântului său, o statuie ecvestră ce trebuia ridicată în capela
mortuară donată de Trivulizio bisericii San Nazaro Maggiore. După ani de pregătiri, din care ne
parvin mai multe schiţe grăitoare, mareşalul însuşi renunţă la planul său ambiţios în favoarea unei
construcţii mai modeste. E al doilea proiect sculptural abandonat de Leonardo.
În aceşti ani, preocupările ştiinţifice ale artistului iau amploare. Studiile sale anatomice capătă
noi dimensiuni graţie colaborării cu Marcantonio della Torre, un renumit anatomist din Pavia.
Leonardo iniţiază planurile pentru o lucrare cu caracter general ce urma să cuprindă nu doar
reproduceri exacte şi detaliate ale corpului şi organelor umane, ci şi anatomie comparată şi studii
complete de fiziologie. Avea de gând să termine manuscrisul de anatomie până în iarna lui 1510 –
1511. În plus, manuscrisele sale abundă în studii de matematică, optică, mecanică, geologie şi
botanică. În cercetările sale se simte tot mai mult convingerea că forţa şi mişcarea, ca funcţii
mecanice fundamentale, dau naştere tuturor formelor exterioare din natura organică şi anorganică şi
le stabilesc forma. Mai mult, credea că aceste forţe funcţionează în conformitate cu legi ordonate şi
armonioase.
Tulburările politice din 1513 – francezii sunt izgoniţi pentru o vreme din Milano – îl
determină pe Leonardo, ajuns la 60 de ani, să părăsească oraşul. La sfârşitul anului pleacă la Roma,

-4-
însoţit de ucenicii săi Melzi şi Salai, precum şi de două ajutoare din atelier, contând pe sprijinul
patronului său Giuliano de Medici, fratele noului papă Leon X. Giuliano îi pune la dispoziţie mai
multe camere în palatul Belvedere de la Vatican. Îi oferă şi un stipendiu lunar însemnat, dar
comenzile de anvergură au întârziat să apară. Şederea lui Leonardo la Roma se întinde pe trei ani,
perioadă în care viaţa artistică a oraşului e în floare: Donato Bramante construieşte bazilica San
Pietro, Rafael pictează ultimele încăperi din noul apartament al papei, Michelangelo se străduie să
finalizeze lucrările la mormântul papei Iuliu şi mulţi artişti tineri, precum Timoteo Viti ori Sodoma,
îşi dau măsura talentului. Ciornele scrisorilor trădează amărăciunea bătrânului maestru care stă retras
în atelierul său, adâncit în studii matematice şi tehnice, sau cutreieră oraşul pentru a cerceta vechi
monumente. Pare să fi preferat compania lui Bramante, care moare însă în 1514, iar despre relaţiile
lui cu alţi artişti din Roma nu ne-a lăsat mărturie. O splendidă hartă a Mlaştinilor Pontine sugerează
că Leonardo a îndeplinit cel puţin funcţia de consultant într-un proiect de asanare comandat de
Giuliano de Medici în 1514. De asemenea, a întocmit schiţe pentru o reşedinţă spaţioasă ce urma a fi
ridicată în Florenţa pentru familia Medici, care preluase puterea în 1512. Cu toate astea, reşedinţa nu
a fost construită
Sufocat probabil de acest peisaj, Leonardo, în vârstă de 65 de ani, acceptă să intre în serviciul
tânărului rege francez Francisc I. La finele lui 1516 părăseşte pentru totdeauna Italia împreună cu
Melzi, discipolul său credincios. Ultimii trei ani din viaţă şi-i petrece în micul castel Cloux, lângă
palatul regal de vară de la Amboise, pe valea Loarei. Purta cu mândrie titlul de Premier peintre,
architecte et méchanicien du Roi („Prim pictor, arhitect şi inginer al Regelui“). Continuă să facă
schiţe pentru baluri, însă regele îl consideră un oaspete de onoare şi îi oferă libertate totală. Câteva
decenii mai târziu, Francisc I avea să vorbească despre Leonardo cu sculptorul Benvenuto Cellini,
folosind numai cuvinte de laudă şi de preţuire. Leonardo îi înmânează regelui planurile pentru palatul
şi grădina Romorantin, menit a servi ca reşedinţă de văduvă pentru regina mamă. Din nefericire,
migălosul proiect ce împleteşte cele mai de seamă trăsături ale tradiţiilor italiene şi franţuzeşti în
materie de arhitectură şi peisagistică trebuie oprit, întrucât asupra regiunii se abate malaria.
Leonardo pictează foarte puţin în Franţa, preferând să-şi rânduiască şi să-şi redacteze studiile
ştiinţifice, tratatele de pictură, precum şi câteva pagini din tratatul de anatomie. În aşa-numitele
Viziuni despre sfârşitul lumii sau Potopul, descrie cu risipă de imaginaţie forţele primordiale ce
domină natura, lăsând totodată să se întrevadă pesimismul său.
Moare la Cloux şi este înhumat în biserica-palat Sfântul Florentin. Biserica e pustiită în timpul
Revoluţiei Franceze şi e distrusă până la temelii la începutul secolului XIX. Astăzi nu se mai
cunoaşte locul mormântului. Melzi moşteneşte întreaga avere artistică şi ştiinţifică a lui Leonardo.

Faima neasemuită de care s-a bucurat în timpul vieţii, trecută prin filtrul criticii de artă, a
rămas neatinsă până azi şi se datorează, în mare măsură, neobositei dorinţe de cunoaştere care i-a
îndrumat gândirea şi felul de-a fi. Prin studiile sale, prin ceearea de tipuri psihologice variate, dar si
prin tehnica luminii pe care a folosit-o in operele sale, Leonardo da Vinci este considerat unul din cei
mai valorosi exponenti ai artei realiste .

-5-