Șut Oana, IX C

Michelangelo Buonarroti

Michelangelo Buonarroti a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a
Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A
scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Viața lui Michelangelo Buonarroti:

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti
Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor,
Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo
dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca
el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci,
Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența
aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din
biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe
să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în
grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat
mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru
important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă
discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.
Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor
și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească.
Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a
oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei
sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce
Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În
anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului
Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra
Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la
Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo
Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.
În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în
care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai
bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în
anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican,
proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.
În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența,
rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja
sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din
nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de
inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea,
care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat.
Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea cavourilor familiei de Medici,
lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.
În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul
vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31
octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în
fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit
nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o
blasfemie.
În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilivaca l Petru”, pentru a continua construirea
catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția
palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru.
Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti
moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la
Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Sculptura:
Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul
1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de
sculptor atât la Roma cât și la Florența.
Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se
îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care
apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și
frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe
trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura
s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat
geniul artistului.
Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca
un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect
hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A
fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l
proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind
ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma),
Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di
Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso
(Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate
aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un
dramatism impresionant.

Pictura:
Până a-și câștiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre
primele sale lucrări de pictură și chiar unul dintre puținele tablouri ale artistului - Michelangelo făcând mai ales
pictură murală în tehnica affresco - este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută și sub numele de Madonna
Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un Tondo este pictat în cerc,
pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt tratați în manieră
sculpturală și se diferențiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate
mai puțin plastic și culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluționând
iconografia respectivei scene religioase tradiționale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renașterii, fascinată
de vechea cultură greco-romană.
„Poți să citești toate tratatele despre frumusețea sublimă, și tot nu vei
înțelege această noțiune. Intră însă în Capela Sixtină și rotește-ți privirea: aici
vei descoperi frumusețea în esența ei pură” (E. Castelar y Ripoll, 1872).
Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o
suprafață de aproape 500 de metri pătrați, depunând un efort istovitor. Renunță
la ajutoarele pe care le adusese de la Florența și în cea mai mare parte lucrează
singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor
Sfinților, în anul 1512. Giorgio Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite
frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți
de încântare.” Partea centrală, pe axa bolții, cuprinde nouă scene biblice:
Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aștrilor, Dumnezeu desparte
apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și Izgonirea
din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Beția lui Noe. De ambele părți ale acestor picturi sunt
înfățișate sibile și prooroci. Michelangelo folosește culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul
1990, și-au recăpătat în întregime prospețimea. Decorarea pereților altarului din Capela Sixtină - o suprafață
măsurând 17 metri în lungime și 13 metri în lățime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele
schițe în anul 1534 și se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul
final al istoriei omenirii este înfățișat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată și
îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veșnice. Vreme de mulți ani, această operă va fi umbrită de
prejudecățile puritane ale epocei. În anul 1564, papa Pius al IV-lea a poruncit să se picteze o draperie menită să
acopere goliciunile personajelor. Creația lui Michelangelo a rămas neînțeleasă vreme de două secole și adesea a
fost acuzată ca fiind „perversă” sau că „încalcă conveniențele".
Michelangelo avea 75 de ani când afirma: „Pictura, și mai ales fresca, nu este o ocupație pentru cei ce au trecut
de o anumită vârstă”. Tocmai terminase de pictat frescele destinate capelei private a papei Paul al III-lea, cunoscută
și sub numele de Capela Paulină. Frescele prezintă momente importante din viața apostolilor care au fondat
Biserica Catolică: crucificarea Sfântului Petru și convertirea lui Saul.

Arhitectura:
În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de „arhitect, sculptor
și pictor de frunte al palatului papal”. Printre operele arhitecturale ale
lui Michelangelo se numără: Capela familiei de Medici și Biblioteca
Laurentină din Florența, Palatul Farnese, cupola Catedralei Sfântul
Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florența realizată
de arhitectul Filippo Brunelleschi și biserica Santa Maria degli Angeli e
dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparținând
Băilor lui Diocletian.
Michelangelo a făcut primii pași ca arhitect la Florența. Aici, pe
lângă alte sarcini despre care s-a vorbt deja, artistul a avut o comandă
importantă de la Papa Clement al VII-lea Medici, respectiv proiectarea Bibliotecii lui Lorenzo, tot în complexul
San Lorenzo.
S-a ocupat de acest proiect începând cu anul 1524, dar lucrările au rămas neterminate. Datorită utilizării, în
interior, a unor elemente de exterior, cum ar fi ferestrele și coloanele, impresia pe care o dădea era aceea a unei
curți interioare înconjurate de fațadele a patru palate. O mare importanță o are monumentala scară din centrul
intrării, realizată mai apoi de către Bartolomeo Ammannati după un proiect al aceluiași Michelangelo.
Întors definitiv la Roma în 1534, Buonarroti începe și aici să se ocupe intens de arhitectură. Pe lângă continuarea
restructurării palatului familiei Papei Farnese, artistul, tot din ordinul lui Paul al III-lea, începe din anul 1538 să
sistematizeze piața edificiului Campidoglio. Era vorba despre o adevărată intervenție urbanistică, respectiv
planificarea - prima la Roma - unui spațiu public pe baza unui proiect detaliat. Zona care interesa se defășura pe
colinele Capitoliului. În secolul al XV-lea, zona era degradată, cu un acces dificil. Michelangelo s-a gândit să o
transforme prin crearea unui spațiu care să permită vizualizarea monumentelor arhitectonice existente și să elimine
obstacolele care împiedicau accesul facil la zonele de pe coline. În acest scop, artistul menține cele două edificii
deja existente, respectiv Palatul Senatorial și Palatul Conservatorilor, și proiectează un al treilea, Palatul Nou, în așa
fel încât să închidă piața pe cele trei laturi ale unei potcoave.
Apoi, reface fațadele palatelor și orientează cele două edificii laterale, astfel încât acestea să fie ușor divergente,
ca și cum ar fi deschise în formă de foarfecă față de construcția centrală (Palatul Senatorial). Prin intermediul
acestui artificiu scengorafic - care anticipează tendințele urbanistice din secolul următor -, spațiul se dilată, iar
senzația de asimetrie a unei piețe mai mult lungi decât late se atenuează considerabil. În centrul pieței, pe un
piedestal desenat tot de Michelangelo, a fost așezată o prestigioasă statuie antică, monumentul ecvestru al
împăratului Marc Aureliu - denumit atunci Constantin -, pe care Paul al III-lea Farnese l-a donat Senatului roman.
Din centrul laturii deschise a pieței, Bounarroti construiește o rampă de legătură, monumentală, care facilita urcarea
în piață. Artistul însă nu-și vede proiectul realizat, deoarece acesta se finalizează abia la jumătatea secolului al XVI-
lea. Pavimentul proiectat de artist, cu motive ornamentale în formă de stea închisă într-un oval, a fost executat doar
în anul 1940.
Însă cea mai importantă sarcină a lui Michelangelo la Roma a fost continuarea lucrărilor de restructurare a
Catedralei Sfântului Petru, o funcție de mare responsabilitate, deținută înaintea lui de către Bramante, de Rafael și
de Antonio da Sangallo, Michelangelo reia ideea planului central propus de Bramante și o reface într-o formă mai
clară și mai simplă. Ca o încoronare a edificiului, proiectează o cupolă maiestuoasă, inspirată de cea a lui
Brunelleschi, realizată pentru Domul din FLorența, însă de dimensiuni mult mai impozante.
Buonarroti moare când cupola ajunsese doar până la tambur. Între anii 1588 și 1590, Giacomo della Porta și
Domenico Fontana au fost cei care au terminat-o, dându-i o formă mai alungită în comparație cu cea originală.
Astăzi, cupola Catedralei Sfântului Petru rămâne elementul care, mai mult decât oricare altul, scoate în evidență
proiectul maestrului Michelangelo, proiect modificat mult de către Maderno în secolul al XVI-lea.
În ultimii săi ani de viață, între 1560 și 1564, Buonarroti primește de la Pius al IV-lea sarcina de a proiecta - în
capătul Via Pia construită din voința aceluiași papă - o poartă, în scopul celebrării acestuia: Porta Pia. Poarta, la
care Michelangelo a utilizat elemente la vedere, reamintind de tradiția de construcție din Roma antică, este
terminată după moartea artistului.
 Opera poetică:
Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice își găsește corespondența și
în creația literară. Sentimentele, trăsăturile profunde și gândurile maestrului
Michelangelo și-au găsit expresia, de-a lungul lungii sale vieții, într-o serie de compoziții
lirice și în multe scrisori adresate familiei și prietenilor. Fără a fi un literat prin definiție și
fără a avea intenția de a-și publica poeziile, Buonarroti a lăsat în urmă multe compoziții
în versuri inspirate de Petrarca, așa cum o cereau uzanțele vremii. Conform uneia dintre
tratatele din secolul al XV-lea ale lui Pietro Bembo, poetul secolului al XIII-lea scria
versuri după modelul poeziei lirice. Însă versurile lui Michelangelo nu sunt nici
armonioase, nici plăcute auzului, în comparație cu versurile poeților care-l imitau pe
Petrarca. Opera lirică a lui Michelangelo este marcată de asprime formală și conceptuală,
obscuritate și duritate, care au adus la receptarea negativă a operei sale poetice de către
critcii și consumatorii de poezie ai vremii.