JURNALUL LUI MICHELANGELO CEL NEBUN - ROLANDO CRISTOFANELLI

În ianuarie 1494, Michelangelo a părăsit Florenţa, unde pacea fusese izgonită, pentru Veneţia, fiindcă
obsesia de fiecare zi a artistului era de a sta departe de intrigi, ca să se poată închina în întregime artei sale.
Ulterior s-a stabilit, pentru o perioadă, la Bologna, la un nobil domn cult care avea nevoie de Michelangelo
pentru a-l înveseli şi distrage din unele gânduri în anumite ceasuri ale zilei. Michelangelo nu i-a iubit niciodată
pe Medici, care erau duşmanii prin naştere ai republicii. Anticurtean născut, artistul înfăţişa oricând şi oriunde o
singură faţă. În decembrie 1495 s-a întors la Florenţa. Pentru că avea nevoie de bani şi pentru că erau apreciate
în mod deosebit lucrurile antice, Michelangelo a transformat un amoraş care avea câteva zile într-o antichitate
de cel puţin câteva secole, pentru a trece drept greacă sau romană şi pentru a o putea vinde mai uşor şi mai
scump.
Viaţa noastră are nevoie de respiraţie, de greşeli, de lacrimi, râsete. Ea nu va fi niciodată armonioasă ca
împărăţia lui Dumnezeu. Michelangelo nu este nici modest şi nici lăudăros, măsurându-şi putinţa cu metrul cel
mai potrivit, care i se cuvine. Ajuns la Roma (1496), el întâlneşte aici o lume care munceşte fără principii reale,
urmând reguli tradiţionale şi nimic altceva ; nu discută despre artă, nu se înflăcărează, arta nefiind ţinută la
dreapta valoare, cum se întâmpla la Florenţa. Obsesia preoţilor şi nobililor pentru antic la Roma îl plictisesc pe
Michelangelo, care vrea să privească înainte, peste anii pe care îi avea în faţă. Lumea e cum a făcut-o
Dumnezeu şi gata. Lumea se poate îmbunătăţi numai, nu schimba. Din vechiul secol, Michelangelo îşi va
aminti numai anul naşterii sale.
În 1501, dorind să schimbe aerul, Michelangelo revine la Florenţa. Arta este noutate continuă, zilnică, o
revoluţie în mişcare. Considerând că artistul ar trebui să lucreze pentru umanitate şi nu pentru o persoană,
Michelangelo refuză să facă portrete, chiar şi pentru papi şi regi. Dacă ar avea bani îndeajuns, ar face fiecare
lucru fără ştiinţa nimănui, fără a cere vreun ban şi fără a contracta angajamente, muncind pentru sine şi pentru
otţi la un loc. Un contract este o mărginire pentru libertatea artiştilor.
Marmura care i s-a dat la Dom pentru a-l sculpta pe David, prin forma ei nu-i îngăduia prea multă
libertate de fantazare, fiind constrâns să facă altceva decât gândea, din cauza volumului prestabilit al marmurei.
Michelangelo privea pe David ca pe geniul tutelar al soartei sale de artist, strângând laolaltă fiecare sentiment al
artistului : indignare pentru adversarii săi, încredere în Republică, dispreţ pentru duşmanii Florenţei. Era cea
mai mare statuie a Florenţei (aproape de trei ori statura unui om normal), reprezentând încrucişarea fiecărui
instinct al lui Michelangelo : estetic, politic şi senzual.
Se spunea că Michelangelo avea o fire foarte urâtă , ba chiar că era violent, lipsit de bunul simţ şi bunele
maniere. Se îmbrăca cu veşminte de sărman, aproape din vocaţie, închinându-şi tot timpul muncii. În artă
găseşte mângâiere, chiar când munceşte până la os.
În aprilie 1505, la Roma, Michelangelo a fost chemat de pontiful Iuliu al II-lea, care dorea să-şi facă
propriul mormânt, dar şi să împodobească bolta capelei lui Sixt al IV-lea. Arta adevărată a lui Michelangelo era
sculptura, în care credea cu tărie pentru că nu-i îngâduia să facă fantasme sau închipuiri ci numai idei reale,
adică oameni ; aici copaci, cursuri de ape, munţi , case şi nori nu ajută la nimic. În 1507 a realizat statuia lui
Iuliu al II-lea, plăsmuind un om viguros, mai tânăr decât Iuliu şi puţin asemănător cu modelul. În 1508 începe
să picteze Sixtina, iniţial nefiind hotărât dacă să facă acest lucru, el neavând nici un fel de practică în pictura în
frescă. Era vorba de cel mai mare ciclu pictural din lume. În lucrările sale nu a pus niciodată la mare preţ
părerile clienţilor lui. Sub bolta Sixtinei Michelangelo a îndurat jertfe de-a dreptul neomeneşti (frigul şi căldura
îndurate în spaţiul dintre podeţul schelei şi boltă). Sixtina are o lungime de 13 metri pe 36 şi o înălţime de
aproape 20 de metri, fiind zugrăvită cu aproape 300 de chipuri (din mai 1508 până în octombrie 1512). În
testamentul său, după moartea sa, Iuliu al II-lea lăsase scris ca Michelangelo să se apuce din nou de lucrările
pentru înălţarea monumentului papei. Noul papă ales, Leon al X-lea, îl ignora pe Michelangelo. Timpul
luminează fiece lucru.
Michelangelo spunea totdeauna adevărul şi nu dădea nimănui vreo lucrare urâtă, chiar dacă alţii o
găseau aleasă, mai întâi trebuind să fie el însuşi mulţumit şi apoi alţii. Vrerea altora în ce priveşte arta nu-l
interesa. Credea cu tărie că oriunde era o operă de-a lui, acolo era şi portretul lui moral. Lucrările sale nu erau
pentru galeriile palatelor princiare sau odăile curtezanelor, Michelangelo dorindu-şi ca după moartea sa să nu
fie nimeni care să-şi îngăduie să vândă sau să dobândească operele sale. El voia să facă portretul umanităţii,
unde toţi vor putea să se oglindeze şi vor avea ceva de învăţat. Nu dorea să satisfacă curiozitatea unui cetăţean
în parte.
După frescele de la Sixtină a mai făcut doar umbre, schiţe, pietre sterpeşi a lucrat la cele patru alegorii
care au împodobit mormintele (Noaptea, Ziua, Aurora, Seara) şi care era un monument al muncii, însă forţele îi
fuseseră risipite ; era sătul de toate şi nu mai punea mare preţ pe viaţa sa. Pentru Michelangelo un trup gol, viril
în mişcări, care exprimă frumuseţe şi sănătate, orice ar aspune puritanii şi călugării, închide în sine toate
adevărurile vieţii.
De la 19 ani (din 1494) Michelangelo a rămas credincios gândului său tineresc de a ţine o cronică a
vieţii sale, chiar şi când împlinise 70 de ani. A primit elogii din toată Europa, operele sale fiind copiate în fiece
colţ al Italiei şi în afară, s-au bătut medalii cu efigia sa însă Michelangelo nu-şi bătea capul cu toate acestea.
Pentru el, elogiul cel mai mare, unicul care-şi avea rostul, îl lăsa în seama timpului.