Michelangelo Buonarroti

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18

februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în
perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de
pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și
madrigalului

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui
Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După
întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei
doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea
pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții
lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită
prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488
este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico
Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din
biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are
paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev
al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit
Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector
al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru
important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care
Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.
Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă
realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul,
părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o
perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a
oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia
și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o
dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și
imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru
prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului
Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica
Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i
recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum
și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc
admirația concetățenilor săi.

Pietà, 1499, Bazilica San Pietro

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării
unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu
sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest
proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot
papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul
Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.
 Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada

bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei
sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino,
începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din
nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale.
Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul
1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această
familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat.
Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzo și la finisarea
cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.
În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo
va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din
Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea,
urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului
apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem.
Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea
personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

Fresca Judecata de Apoi(detaliu: Sf.Maria și Isus) Moise, Biserica San Pietro in Vincoli
(Capela Sixtină)

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul

Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul
vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută
planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru.
Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele).
Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani.
Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă
a bisericii Santa Croce.
Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu
mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu
trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere,
stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca
o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și
contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.
Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504,
grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma
cât și la Florența.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal
al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și
privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de
marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de
trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873,
pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de
Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui
Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav
murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di
Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de
Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de
sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența.
Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism
impresionant.
Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice își găsește corespondența
și în creația literară.
 Sentimentele, trăsăturile profunde și gândurile maestrului Michelangelo și-au găsit
expresia, de-a lungul lungii sale vieții, într-o serie de compoziții lirice și în multe scrisori
adresate familiei și prietenilor. Fără a fi un literat prin definiție și fără a avea intenția de a-
și publica poeziile, Buonarroti a lăsat în urmă multe compoziții în versuri inspirate de
Petrarca, așa cum o cereau uzanțele vremii. Conform uneia dintre tratatele din secolul al
XV-lea ale lui Pietro Bembo, poetul secolului al XIII-lea scria versuri după modelul poeziei
lirice. Însă versurile lui Michelangelo nu sunt nici armonioase, nici plăcute auzului, în
comparație cu versurile poeților care-l imitau pe Petrarca. Opera lirică a lui Michelangelo
este marcată de asprime formală și conceptuală, obscuritate și duritate, care au adus la
receptarea negativă a operei sale poetice de către critcii și consumatorii de poezie ai vremii.
În versurile sale se întâlnesc, deseori, considerații artistice și estetice, referiri la
propria sa meserie, pe care o descria ca obositoare și solitară. Totuși, uneori știa să fie
autoironic, așa cum reiese din poemele în care artistul se descrie lucrând la frescele Capelei
Sixtine, imagine ilustrată și într-un autoportret schițat pe marginea unei scrisori, cu culorile
care i se lipeau de ochi:
„Cufața spre cer, îimi simt memoria/într-o casetă, ia pieptul de harpie,/ și pensula
deasupra feței/îmi creează, în joc, un paviment bogat.”