Leonardo da Vinci

229 limbi

 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist și geolog italian

Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o

enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina
de discuție.

Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci, portret de Francesco Melzi

Date personale

Nume la naștere Leonardo di ser Piero da Vinci 

Născut 15 aprilie 1452
Vinci, Republica Florența, în
prezent Toscana, Italia

Decedat 2 mai 1519 (67 de ani)

Amboise, Regatul Franței, în
prezent Franța

Înmormântat Castelul Amboise 

Cauza decesului cauze naturale (hemoragie

 cerebrală) 

Părinți Piero da Vinci[*]

Caterina di Meo Lippi[*] 

Naționalitate
florentin  (actualmente în
Italia)

Religie Creștinism

Ocupație pictor
inginer
astronom
filozof
anatomist[*]
matematician
sculptor
polihistor
arhitect
inginer constructor[*]
diplomat
inventator
compozitor
muzician
fizician
fiziolog[*]
botanist[*]
chimist
zoolog[*]
caricaturist
om de știință
draftsperson[*]
designer
scriitor 

Locul desfășurării Amboise[1][2]

activității Florența[2]
Mantova[2]
Milano[2]
Roma[2]
Veneția[2] 

Limbi vorbite limba italiană[3] 

Activitate

Domeniu artistic pictură

Mișcare artistică Renaștere

Opere importante Mona Lisa, Cina cea de Taină

Semnătură
 Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise),

cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost un marcant reprezentant
al Renașterii din perioada de apogeu a acesteia.[4] Spirit
universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de
seamă geniu din întreaga istorie a omenirii. [5]
Viziunea lui Leonardo asupra lumii se bizuie pe logică. [6] Ca arhetip al omului
renascentist, este unul din inovatorii picturii și unul din cei mai mari pictori din
istorie. Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), portretul Lisei
Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, aflat în colecția Muzeului
Luvru începând cu 1797, este considerat ca cel mai cunoscut portret realizat
vreodată.[7]
Nu mai puțin celebră este fresca intitulată „Cina cea de taină”, din refectoriul
mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.[8] „Omul Vitruvian”
(numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen
din 1490, însoțit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, imagine iconică,
este un simbol al Renașterii.[9] Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa,
împreună cu desenele și caietele sale de note științifice constituie o contribuție de o
inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă și știință, rivalizând doar cu
opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist și
inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc,
submarine, o mașină de socotit[10] și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi
puse în practică în cursul vieții sale. Mici invenții, precum o mașină automată de
bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a firelor, au fost puse în
aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei,
ingineriei civile, opticii și hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate
ulterior, influențând în mod categoric progresul științific. Artist orgolios, conștient de
talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo
Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea morții, Io
continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmație, devenită o adevărată legendă urbană,
nu se regăsește însă în notele sale. [11][12] De altfel, singurele notițe păstrate din anul
1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din
servitorii săi.

Viața[modificare | modificare sursă]
Copilăria, 1452–1466[modificare | modificare sursă]

Casa din Anchiano în care a copilărit Leonardo da Vinci, 3km distanță de Vinci, Toscana.

Studiu pentru un peisaj din Toscana, primul desen cunoscut al lui Leonardo, 1473, Galeria Uffizi

Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se
adaugă încă 9 zile, astfel că după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23
aprilie), „la ora trei noaptea”, nașterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio,
bunicul patern,[13][14], în orășelul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno,
localitate aflată sub jurisdicția Republicii Florentine, condusă de familia Medici, fiul
nelegitim al lui messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, și
al Caterinei, țărancă.[15][16][17] Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat
timp de mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, afirmă că nu a
locuit în acea perioadă nicio persoană cu acest nume și că, în realitate, mama lui
Leonardo ar fi fost o sclavă arabă creștinată și botezată Caterina, aparținând
bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul din clienții lui Piero Fruosino di Antonio
da Vinci [18] Mama sa, după ce a fost eliberată, s-a căsătorit cu un localnic,
Acchattabriga di Piero del Vaccha. Tatăl său, la un an de la nașterea lui Leonardo s-
a căsătorit cu Albiera, în vârstă de 16 ani, care a murit în 1464, la 28 de ani, fără a
avea copii. Ser Piero se va recăsători de încă 3 ori, având câte 6 copii din ultimele
două căsătorii.[19] La moartea tatălui său - cel adevărat - au izbucnit certuri între artist
și cei 7 frați ai săi, moștenitorii legitimi ai lui messer Piero, cu privire la împărțirea
moștenirii. Leonardo nu avea un nume de familie în accepțiunea de azi, „da Vinci”
menționând originea „din Vinci”, iar particula „ser” indica faptul că tatăl său era un
aristocrat. Se cunosc extrem de puține lucruri despre copilăria sa. Primii cinci ani din
viață i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care începând din
1457 a trăit în casa tatălui său, împreună cu un unchi, Francesco și, bunicii paterni,
în micul oraș Vinci. Leonardo a primit o educație normală pentru copiii din familiile
înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie și matematică. Din copilărie, Leonardo
menționează în notele sale doar două evenimente. Primul, pe când era în leagăn,
când un zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i buzele cu coada, [20] și al doilea,
survenit câțiva ani mai apoi, pe când explora de unul singur împrejurimile casei
mamei sale, a descoperit o peșteră, fiind îngrozit că un monstru ar putea să se
găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuși în interior. [21] Primii ani
din viața artistului au stârnit numeroase controverse printre biografii săi, fiind subiect
de legendă. Giorgio Vasari, pictor și biograf al lui Leonardo, povestește cum un țăran
din vecinătate și-a confecționat un scut, apoi i-a cerut tânărului da Vinci să picteze
ceva pe fața acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări, care
avea un aspect atât de înfricoșător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de
talentul lui Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a
cumpărat imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe
țăran, ser Piero ar fi cumpărat alt scut, decorat cu o inimă străpunsă de o săgeată,
pe care l-a dat acestuia.[22] Nu putem ști cât de adevărată este această istorie, cert
este însă că un desen al lui Leonardo da Vinci din aceeași perioadă, dovedește un
talent și o predispoziție pentru perfecțiunea detaliului ieșite din comun.
În atelierul lui Verrocchio, 1466- 1476[modificare | modificare sursă]

Verrocchio, Botezul lui Cristos - Galeria Uffizi, Florența

În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione,
cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florența.
[23]
 În atelierul lui Verrocchio lucrau și alți ucenici, care vor deveni ulterior faimoși
precum Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli, și Lorenzo di Credi. [24] Au urmat
ani de studiu intens, Leonardo da Vinci fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării
artistice, cu tehnicile picturii în ulei și tempera, căpătând cunoștințele de bază
necesare unui artist, fiind totodată inițiat în tainele metalurgiei și prelucrării metalelor,
chimiei, mecanicii și tâmplăriei.[25] Cea mai mare parte a muncii din atelier era
prestată de ucenici. Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi
colaborat cu Verrocchio la realizarea Botezului lui Cristos, pictând un înger care
ridică roba lui Isus într-o manieră mult superioară de cea a maestrului său, încât
Verrocchio, umilit, n-ar mai fi pictat niciodată. Tabloul este pictat în tempera și ulei și
se găsește la Galeria Uffizi din Florența. Leonardo a pictat îngerul îngenuncheat din
stânga, peisajul de fundal și a repictat trupul Mântuitorului. Diferența dintre cele două
stiluri este evidentă, relevând stilul original și elegant al lui Leonardo. În aceeași
perioadă, se presupune că artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui
Verrocchio, statuia de bronz a lui David de la Bargello, și Arhanghelul Rafael în
tabloul Tobias și îngerul. În 1472, după șase ani de studiu și muncă susținută,
Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat maestru, fiind admis în
Ghilda Sf. Luca, ghilda artiștilor și doctorilor. Deși tatăl său i-a oferit posibilitatea de a
avea propriul atelier, era atât de atașat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat
colaborarea cu acesta.
Viața profesională, 1476–1513[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci: Madona Benois, 1478 - Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

În arhivele din 1476 ale tribunalului din Florența s-a descoperit un denunț anonim, în
urma căruia patru tineri, printre care și Leonardo da Vinci, erau acuzați de sodomie.
Deoarece denunțul nu era semnat iar acuzațiile n-au putut fi probate, dosarul a fost
clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu, pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile
italiene și pe tot cuprinsul statelor papale, actele de sodomie erau categoric interzise,
delictele fiind instrumentate de Inchiziție, iar vinovații fiind pedepsiți prin ardere pe
rug. Nu există informații privind viața și activitatea sa în următorii doi ani (până în
1478).[26] Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar și casa
părintească. Un anume "Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci
locuia în palatul familiei Medici, și că lucra în grădina pieței San Marco, care găzduia
un fel de academie de artiști, poeți și filozofi înființată și finanțată de aceeași familie.
În ianuarie 1478, a primit deja prima comandă în calitate de artist independent,
pictura unei bucăți din altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată de a
doua, în martie 1481, Adorația magilor, pentru călugării de la San Donato a Scopeto.
[27]
 Nici una din comenzi nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind abandonată datorită
plecării artistului la Milano. Vasari povestește că Leonardo ar fi fost extrem de
talentat ca muzician. În 1482, acesta ar fi realizat o liră din argint cu corpul de forma
unui cap de cal,[28] și că Lorenzo de Medici l-ar fi trimis la Milano, pentru a dărui
această liră Ducelui de Milano, Ludovico Sforza, cu scopul de a întări legăturile cu
acesta.[29] Cu această ocazie, Leonardo da Vinci a compus o scrisoare, citată
adesea, adresată ducelui Sforza, prin care îl informa despre aptitudinile sale
inginerești și artistice.[30] Artistul a petrecut în Milano următorii 17 ani, din 1482 până
în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost comandate, se remarcă
pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca intitulată
Cina cea de Taină pentru mânăstirea Santa Maria delle Grazie. [31] În primăvara lui
1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza la principele
Matei Corvin. Se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta
Familie, căruia i s-a pierdut urma.[32] Între 1493 și 1495, în notele de socoteli zilnice
ale artistului apare o femeie cu numele de Caterina. Atunci când aceasta a murit în
1495, lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi vorba despre mama sa. [33]

Leonardo da Vinci: Il Condottiere, 1480 - British Museum, Londra

Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv
crearea de care alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul domului catedralei
din Milano, și modelul unei uriașe statui ecvestre a lui Francesco Sforza,
predecesorul ducelui Ludovico. În vederea realizării acestei statui nemaivăzute, au
fost procurate 70 de tone de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de mai
mulți ani, o chestiune deja obișnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui
a fost terminat în 1492. El depășea ca proporții singurele două mari statui ecvestre
ale Renașterii, statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello și statuia lui
Bartolomeo Colleoni din Veneția, realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a
fost turnată în bronz abia în 1488, după moartea acestuia, și după ce Leonardo
începuse deja să facă planurile detailate pentru turnarea în bronz a uriașei sale
statui. Toată lumea era cu ochii ațintiți asupra uriașei statui, Michelangelo chiar a
afirmat că va fi imposibil pentru Leonardo s-o toarne. În noiembrie 1494, bronzul
destinat statuii a fost utilizat pentru confecționarea de tunuri care să apere orașul de
invazia regelui Carol al VIII-lea al Franței. La începutul celui de-al doilea război
italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la țintă modelul uriaș din lut al
imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci,
împreună cu Salai, asistentul său, și cu unul din prieteni, matematicianul Luca
Pacioli, au fost nevoiți să fugă din Milano la Veneția, unde a fost angajat ca arhitect
militar și inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al orașului contra unui atac
naval. În anul 1500 s-a întors la Florența, unde el și tovarășii săi au fost oaspeții
călugărilor de la mânăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea
organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari, Leonardo a creat
macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a
stârnit atâta admirație încât “bărbați și femei, tineri și bătrâni” s-au perindat prin fața
ei “ca la o mare sărbătoare”. Atelierul a fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării
aripii în care funcționase timp de mai mulți ani departamentul de hărți militare. [34] În
1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare Borgia, fiul papei Alexandru
VI, în calitate de arhitect militar și inginer, călătorind de-a lungul și de-a latul Italiei
împreună cu patronul și protectorul său. În această calitate, Leonardo a creat mai
multe hărți și planuri. Hărțile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate
de Leonardo par a avea o nouă concepție. Printre hărțile realizate atunci, se remarcă
cea a văii Chiana, menită să ofere patronului său o imagine de ansamblu asupra
teritoriului și pozițiilor fortificate. Harta a fost realizată în strânsă legătură cu alt
proiect al său, un baraj înspre mare în Florența pentru a susține alimentarea cu apă
a orașului. Artistul a revenit la Florența în 18 octombrie 1503, unde în următorii doi
ani a desenat și pictat o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de
Signorie, în paralel cu altă frescă, Bătălia de la Cascina, realizată de Michelangelo.
Amândouă lucrările s-au pierdut. Compoziția lui Michelangelo este cunoscută
datorită unei copii realizate de Aristotole da Sangallo în 1542. [35] Lucrarea lui
Leonardo este cunoscută datorită schițelor pregătitoare și mai multor copii ale zonei
centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter Paul Rubens. În 1504,
da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui
Michelangelo, contrar voinței autorului. [36] În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu
mulți din ucenicii săi, printre care Bernardino Luini, Giovanni Antonio Boltraffio și
Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale după Cina cea de Taină.
Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece tatăl său a murit în
1504, el trebuind să se întoarcă la Florența în 1507, pentru a rezolva problema
moștenirii împreună cu frații săi. În 1508 s-a întors în Milano, unde a locuit în propria
sa casă, situată aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila.

Fecioara pe stânci - prima variantă (1483) Muzeul Luvru

Ultimii ani, 1513–1519[modificare | modificare sursă]

Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a
petrecut mult timp în Cortile del Belvedere, în Vatican, unde în aceeași perioadă
lucra și pictorul Raffaello Sanzio, cunoscut sub numele de Rafael. În octombrie 1515,
regele Francisc I al Franței a recapturat orașul Milano. În 19 decembrie, Leonardo a
fost prezent la întâlnirea dintre Francisc I și Papa Leon X, care a avut loc la Bologna.
[37][38]
 Leonardo a primit o comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu
mecanic, care putea să meargă, și care putea să-și deschidă pieptul pentru a da la
iveală o tufă de crini.[39] Nu se cunoaște scopul pentru care a fost comandat acest leu
mecanic, dar se presupune că era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa
triumfală în Lyon, și probabil că a fost utilizat în cadrul convorbirilor de pace cu papa.
Leul s-a pierdut, o replică mai mult sau mai puțin fidelă cu originalul a fost realizată
de curând și se găsește la Muzeul din Bologna. [40] În 1516 a intrat în serviciul lui
Francisc I, sub înalta protecție a acestuia, fiindu-i dată o locuință în Clos Lucé
(Cloux), azi devenită muzeu, lângă reședința regală Château d'Amboise. Aici și-a
petrecut ultimii ani din viață, însoțit de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având
alocată o pensie de 10,000 de scuzi italieni.

Conacul Clos Lucé, ultimul domiciliu al lui Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci s-a stins din viață la Clos Lucé, la 2 mai 1519. În ultimii ani, regele
Francisc I și Leonardo deveniseră prieteni apropiați. Giorgio Vasari povestește că
regele l-ar fi ținut de mână până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă
francezilor, ilustrată de tabloul lui Jean Auguste Dominique Ingres, pare a fi mai
degrabă o legendă, dat fiindcă în aceeași zi, de la Saint-Germain-en-Laye, Francisc I
a emis un edict, în consecință nu putea fi la Clos Lucé. Alți cercetători au remarcat că
edictul nu era semnat personal de rege. Vasari menționează că în ultimele zile,
simțindu-și sfârșitul aproape, Leonardo a chemat un preot pentru a se spovedi și
împărtăși. Conform dorinței sale, 60 de cerșetori au însoțit cortegiul funerar. Fiecare
din aceștia a fost răsplătit cu o sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo.
Principalul moștenitor și executorul testamentar al artistului a fost contele Melzi, care
i-a fost alături până în ultima clipă. Lui i-au rămas picturile, desenele, biblioteca,
uneltele și alte obiecte personale ale artistului, precum și o sumă de bani. Nu a fost
uitat nici Salai, fostul său ucenic și tovarăș, la fel și credinciosul său servitor, Battista
di Vilussis, fiecare primind jumătate din via lui Leonardo, frații artistului care și-au
împărțit terenuri, și servitoarea sa, care a primit o „pelerină neagră, de bună calitate,
cu marginea îmblănită”, ceea ce voia să însemne, că servitoarea sa putea participa
la funeralii îmbrăcată „decent”.[41] Leonardo da Vinci a fost înmormântat în Capela
Saint-Hubert a (castelului Amboise)

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Se cunosc extrem de puține amănunte privind viața personală a lui Leonardo da
Vinci, deși a lăsat în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri
poetice, jurnal personal sau memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale
contemporanilor săi nu apare vreo informație care să indice vreun interes afectiv față
de vreo persoană. În consecință, nu se poate stabili cu certitudine dacă a avut vreo
relație afectivă și/sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din
contră, cei care l-au cunoscut, vorbesc despre o existență aproape ascetică,
dedicată trup și suflet artei și științei. Una din notele sale conține câteva referințe
privind sexualitatea și procreația:

 "Actul procreației și tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât

oamenii ar dispărea dacă nu ar interveni ceva fețe drăgălașe sau dispoziții
senzuale."[42]
Această frază a fost interpretată în fel și chip, cu scopul de a defini orientarea
sexuală a artistului.
Procesul Saltarelli[modificare | modificare sursă]
Actele din dosarul acestui proces constituie singurul document istoric și singurul cu
valabilitate juridică cu referire directă la orientarea sexuală a lui Leonardo da Vinci.
În data de 9 aprilie 1476, în cutia de scrisori (tamburo) din fața primăriei (Palazzo
della Signoria) a fost depus un denunț anonim împotriva unui tânăr ucenic
giuvaergiu, Jacopo Saltarelli, denunț în care se menționa că acesta ar avea diverse
"legături mizerabile cu persoane care i-au solicitat asemenea servicii nasănătoase".
Denunțul acuză patru persoane de a-l fi sodomizat pe Saltarelli, respectiv: Leonardo
da Vinci, ucenic în atelierul pictorului Verrocchio, un croitor pe nume Baccino, un
anume Bartolomeo di Pasquino, și Leonardo Tornabuoni, membru al familiei
aristocratice cu același nume din Florența, asociată cu familia Medici. [43] Saltarelli era
cunoscut autorităților, deoarece se prostitua, iar cu cîteva luni în urmă, un alt bărbat
fusese condamnat pentru sodomizarea acestuia. [44] Unele surse afirmă că ar fi lucrat
și ca model pentru Leonardo. Judecătorii au decis să claseze cazul, cu condiția să nu
mai apară alte denunțuri. În 7 iunie 1476, un alt denunț a fost depus, dar din nou
judecătorii au decis să claseze cazul, dat fiindcă denunțul, chiar dacă era anonim,
trebuia să fie semnat.[45] Ulterior, s-a speculat faptul că familia unuia din acuzați,
Leonardo Tornabuoni, ar fi exercitat presiuni prin intermediul familiei Medici pentru
clasarea cazului.[46] Cert este că în acea perioadă, sodomia era considerată un delict
extrem de grav, pedepsit cu moartea prin ardere pe rug. Deoarece era extrem de
greu de probat, adesea se recurgea la tortură. Nu era o chestiune cu care să se
glumească, deși autoritățile erau relativ tolerante. Prin sodomie se înțelegea orice
practică sexuală în afară de contactul sexual normal vaginal dintre bărbat și femeie,
conform definiției date de Toma d'Aquino. Acuzația de sodomie era extrem de
frecventă în epocă, atât în rândul aristocrației, fiind folosită pentru eliminarea rivalilor
politici, cât și la nivelul claselor de jos, cel mai adesea în scopuri mercantile, dat
fiindcă condamnatului i se confisca averea, o parte revenindu-i denunțătorului.
Un cercetător contemporan, Michael Rocke, a investigat cu mijloace moderne arhiva
Oficialilor Nopții (Ufficiali di notte), o instituție represivă, menită să instrumenteze
cazurile de sodomie în Florența, stabilind că timp de 70 de ani, între 1432 și 1502,
timp în care această instituție a fost activă, au fost investigate cca. 16 000 de cazuri
de sodomie, 3000 de persoane fiind condamnate. Pare extrem de mult pentru un
oraș cu cca. 40 000 de locuitori.[47] Totuși, în 70 de ani, ar însemna cca. 42 de
condamnări anual, adică aproape 1 la mie din populația orașului. În consecință,
sodomia nu era deci chiar așa de răspândită pe cât afirmă Michael Rocke în cartea
sa. Pe de altă parte, sodomia nu însemna neapărat relații homosexuale, ci includea o
paletă extrem de largă de practici sexuale, de la masturbare și până la sex anal
heterosexual. Chiar și felația, practicată curent de prostituate, era considerată
sodomie. Autoritățile erau alarmate de scăderea numărului de căsătorii, puse pe
seama extinderii practicilor sexuale „necurate”, astfel încât au decis să crească
numărul de bordeluri și să asigure o dotă pentru tinerele sărace, concomitent cu
sporirea represiunii, care nu era nici pe departe atât de cruntă pe cât era bunăoară în
țările de la nord de Alpi, unde execuția publică prin ardere pe rug pentru sodomie era
relativ frecventă, sau în comparație cu Anglia, unde în 27 noiembrie 1835 au fost
spânzurați James Pratt și John Smith, ultima condamnare la pedeapsa capitală
pentru sodomie din Marea Britanie. Cu toate că dosarul cazului de sodomie în care
era implicat și Leonardo da Vinci a fost clasat, eticheta de "desfrânați" aplicată de
opinia publică celor patru acuzați a persistat multă vreme. Privind retrospectiv, toată
această afacere pare să fi fost un atac politic la adresa familiei de Medici, Leonardo
fiind doar o victimă colaterală. O altă certitudine este faptul că nici unul din
contemporanii săi, și nici biograful său, Giorgio Vasari (1511-1574), nu pomenesc
nimic despre așa-zisa sa homosexualitate.[48]
Ipoteza lui Sigmund Freud[modificare | modificare sursă]

"Vulturul" identificat de Sigmund Freud în tabloul "Sf. Ana, Fecioara și Pruncul"

Pornind de la o notă scrisă de Leonardo da Vinci, Sigmund Freud a scris în 1910 un

eseu intitulat Leonardo da Vinci și memoria copilăriei (titlu original : Eine
Kindheitserinnerung des Leonardo da Vinci, 1910), practic, un studiu psihanalitic cu
tentă literară asupra lui Leonardo da Vinci și operei sale. Sigmund Freud a pornit de
la o notă a lui Leonardo din Codex Atlanticus, în care acesta își amintește:
"... printre primele amintiri din copilărie, mi se pare că eram așezat în leagăn și un
vultur (în italiană nibbio) a venit la mine, mi-a deschis gura cu coada, și m-a lovit cu
ea de mai multe ori peste buze..."
Pornind de la această notă, Freud a interpretat acest eveniment drept o fantezie,
fantasmă a artistului, privind un contact sexual oral. Conform teoriei sale, vulturul ar fi
mama artistului, dat fiindcă în scrierea antică egipteană, hieroglifa "mamă" este
simbolizată printr-un vultur. (zeița Mut) Sigmund Freud a dezvoltat această teorie
pornind de la o idee mai veche a sa, privind relația dintre mamă și pruncul alăptat,
similară cu o felație. Pornind de aici, Freud a analizat tabloul lui Leonardo de la
Muzeul Luvru, Sf. Ana, Fecioara și Pruncul (1510-1513), făcând observația că
vestmintele Sfintei Fecioare seamănă cu un vultur. De aici, a dedus că toate acestea
denotă fantezii de "homosexual pasiv" ale artistului.
Imediat după publicarea eseului, mai mulți specialiști italieni au acuzat o eroare de
traducere în ediția în limba germană, cartea Mariei Herzfeld, Leonardo da Vinci, der
Denker, Forscher und Poet, utilizată ca referință de către Freud, respectiv traducerea
cuvântului nibbio prin vultur, care de fapt, în context s-ar traduce prin zmeu (de
hârtie). Cu toate acestea, cuvântul nibbio în italiană înseamnă și gaie (pasăre de
pradă înrudită cu vulturul, lat. Milvus milvus, fam. Accipitridae), astfel încât adepții lui
Freud au refăcut imediat teoria privind pretinsa homosexualitate "pasivă" a lui
Leonardo da Vinci.
Cei mai mulți specialiști în opera lui Leonardo da Vinci, oameni care și-au dedicat
întreaga viață studierii operei acestuia, susțin totuși că visul său "profetic" este
inspirat de Divina Comedie a lui Dante Alighieri, fiind de fapt o metaforă extrem de
răspândită în scrierile epocii, și că toate teoriile lui Freud, ca și ale epigonilor acestuia
sunt simple fabulații.[49] De altfel, însuși Freud, aflând despre eroarea de traducere,
avea să-i mărturisească cu amărăciune lui Lou Andreas-Salomé în 1919 că era una
din cele mai bune scrieri ale sale.[50] Freud se înșela însă, pentru că
homosexualitatea în Florența familiei de Medici avea aceleași trăsături caracteristice
cu pederastia din Grecia antică, Leonardo, în calitate de maestru nu putea fi în nici
un caz homosexual pasiv, rolul acesta era rezervat ucenicilor care-și completau
veniturile, prostituându-se, precum Jacopo Saltarelli. Apoi Freud nu a înțeles sau s-a
făcut că nu înțelege rolul mamei lui da Vinci, o simplă țărancă pe post de dădacă
până la cinci ani, după care a trebuit să-și încredințeze fiul tatălui, Messer Piero
Fruosino di Antonio da Vinci, notar oficial al Florenței. O simplă țărancă pe post de
purtătoare de sarcină și apoi de dădacă, nu avea cum să bântuie visele erotice ale
artistului.
Teorii contemporane[modificare | modificare sursă]

Angelo Incarnato - desenul unui înger cu penisul în erecție - una din "dovezile indubitabile" a pretinsei
homosexualități a artistului.
Având ca punct de plecare procesul de sodomie din 1476 și eseul lui Sigmund
Freud, mai mulți cercetători contemporani au disecat scrierile și opera artistică a lui
Leonardo da Vinci, căutând să descopere "dovezi" ale pretinsei homosexualități a
acestuia. Principalele argumente invocate de către aceștia sunt:

 Leonardo da Vinci a avut doi ucenici, Gian Giacomo Caprotti da Oreno și Contele
Francesco Melzi, care au stat alături de marele artist până la moartea acestuia,
amândoi "tineri" și "frumoși".
 Schița pentru tabloul Sf. Ioan Botezătorul, intitulată The Incarnate Angel, desen în
cărbune din 1515 aflat în colecția Muzeului Luvru, reprezentând un înger cu
penisul în erecție.

 Personajul din dreapta lui Isus, în Cina cea de Taină, are sexul nedefinit.

 Leonardo da Vinci nu a fost niciodată însurat.

 Leonardo da Vinci a evitat să picteze nuduri de femei, în schimb a pictat

numeroși tineri cu chip angelic.
Elizabeth Abbott, în lucrarea History of Celibacy afirmă că deși este "foarte probabil"
ca Leonardo da Vinci să fi fost homosexual, traumatizat de procesul de sodomie din
1476, artistul ar fi optat pentru castitate pentru tot restul vieții. [51] Alți autori afirmă fără
echivoc despre Leonardo da Vinci că ar fi fost homosexual și chiar pedofil sadea,
începând cu autorul cu mare succes la public Dan Brown, care în romanul Codul lui
da Vinci afirmă că artistul ar fi fost un homosexual înflăcărat (flamboyant). Michael
White, în cartea Leonardo: The First Scientist, afirmă că "there is little doubt that
Leonardo remained a practising homosexual", indicând chiar și două nume de
"parteneri sexuali" ai artistului, respectiv un anume Fioravante di Domenico și un
tânăr șoimar, Bernardo di Simone, bazându-se pe interpretarea proprie a unor note
personale ale lui Leonardo.[52].

Discipoli și ucenici[modificare | modificare sursă]

Gian Giacomo Caprotti da Oreno, supranumit Salai sau Il Salaino(micul nespălat,
sau drăcușorul), a ajuns în preajma lui Leonardo în 1490. După numai un an,
Leonardo a făcut o listă cu toate “potlogăriile” acestuia, numindu-l “hoț, mincinos,
încăpățânat și avid de bani”, după ce fusese prins de cel puțin cinci ori că șterpelise
bani și alte obiecte de valoare, pentru a cheltui o avere pe haine. [53] Cu toate acestea,
Leonardo l-a tratat cu îngăduință, acesta rămânând în slujba artistului aproape 30 de
ani. Salai a realizat un număr de tablouri sub nume propriu (Andrea Salai), dar deși
Vasari afirmă că Leonardo l-ar fi învățat totul despre pictură, lucrările sale nu se
ridică totuși la nivelul altor ucenici ai pictorului, precum Marco d'Oggione și Boltraffio.
În 1515 a pictat o versiune nud a Monei Lisa, cunoscută drept Monna Vanna. [54] În
1525, anul morții sale, Salai era proprietarul celebrului tablou Mona Lisa, evaluat la
cererea sa cu 505 lire, o valoare extraordinară în acea vreme pentru un portret de
mici dimensiuni.[55] În 1506, Leonardo a mai luat un ucenic, Contele Francesco Melzi,
fiul unui aristocrat din Lombardia, care va fi considerat ucenicul său preferat. L-a
urmat pe Leonardo da Vinci în Franța, rămânând alături de el până la moartea
acestuia. Melzi a moștenit lucrările artistice și științifice ale maestrului, manuscrisele
și colecțiile sale, cărțile și obiectele personale, fiind și executorul testamentar al
artistului.
Opera artistică[modificare | modificare sursă]
Pictura[modificare | modificare sursă]
În ciuda renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om
de știință și inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a
rămas în conștiința colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deși numărul
lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus, în raport cu alți contemporani de-
ai săi. Lucrările sale certe, ca și cele atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar
ultimele care s-au vândut, au atins prețuri fabuloase. Încă din timpul vieții, pe la 1490,
Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor.
Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din
timpul vieții sale datorită tehnicii inovatoare, perfecțiunea detaliilor, a celor anatomice
în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie și
pentru modul în care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în care a
utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea
gradată a tonurilor. Toate aceste calități pot fi recunoscute cu ușurință în lucrările
sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci. [56]
Lucrări din tinerețe[modificare | modificare sursă]

Buna Vestire (1475-1480) una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98x217 cm

Prima lucrare realizată de Leonardo da Vinci a fost Botezul lui Hristos, lucrare
atribuită lui Verrochio, realizată în colaborare cu acesta. Din aceeași perioadă
datează alte două lucrări, amândouă cu titlul Buna Vestire. Una are dimensiuni
reduse, 59x14 cm. Este o "predella", o bucată care ar trebui să se potrivească la
baza unei compoziții mai mari, în cazul de față, o lucrare aparținând lui Lorenzo di
Credi, de care a fost separată ulterior. A doua bună vestire este o lucrare de
dimensiuni ceva mai mari, cu o lățime de 217 cm. În ambele lucrări, Leonardo da
Vinci a utilizat un aranjament clasic, prezent și în două binecunoscute lucrări ale lui
Fra Angelico, cu Fecioara stând în genunchi sau în picioare, în dreapta imaginii, în
stânga un înger în profil, cu o îmbrăcăminte sofisticată. Deși anterior atribuită lui
Ghirlandaio, lucrarea este azi atribuită lui Leonardo. [57] În lucrarea cea mică, Sfânta
Fecioară pleacă ochii și își împreunează mâinile într-un gest care vrea să exprime
supunere față de voința Domnului. În a doua lucrare, din contră, Sfânta Fecioară nu
este de loc supusă. Tânăra ce o reprezintă, întreruptă din lectură de neașteptatul
emisar, pune un deget de-a curmezișul Bibliei, pentru a marca locul în care i-a fost
întreruptă lectura, ridicând mâna în semn de surpriză. Tânăra femeie acceptă rolul
de mamă a Domnului, nu cu resemnare, ci cu încredere. În această lucrare,
Leonardo da Vinci reprezintă dimensiunea umană a Sfintei Fecioare, recunoscând
rolul umanității în încarnarea Domnului.
Lucrările din anii 1480[modificare | modificare sursă]

Lucrarea Sf. Ieronim în pustietate, cca. 1480, Pinacoteca Vaticana, Roma

În 1480, Leonardo a primit două comenzi extrem de importante și a început o altă

lucrare care se va dovedi revoluționară din punct de vedere al compoziției. Două din
cele trei lucrări nu au mai fost terminate, iar a treia a constituit subiectul unor discuții
interminabile, privind termenele și prețul. Una din lucrări este intitulată Sf. Ieronim în
pustietate. Unul din cercetătorii vieții și operei lui Leonardo, Liana Bortolon, asociază
această lucrare cu o perioadă dificilă din viața artistului, relevată de una din
însemnările sale: „... gândeam că învăț să trăiesc, (în realitate) învățam să mor”.
Lucrarea odată începută, compoziția poate fi văzută, fiind extrem de neobișnuită.
Lucrarea, care prin secolul al XVIII-lea îi aparținea Angelicăi Kauffman, a fost mai
apoi tăiată în două. Cele două bucăți au fost regăsite ulterior, prima într-un târg de
vechituri, și a doua, în atelierul unui