Sunteți pe pagina 1din 3

Aurora polara (boreala)

Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul
nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de
vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut
sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița
romană a zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal
în intervalele septembrie-octombrie și martie-aprilie.

Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în spațiu
orizontal. Câteodată se formează arcuri care își pot schimba forma permanent. Fiecare cortină
este compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe direcția liniilor de câmp magnetic,
sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru.
De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de
tonalități și culori diferite.

Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu
electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la
altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar
coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin
fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de
ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de
atom, care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi.
Excitația rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în
frecvențe specifice când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează
până la o secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial în
formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor:
electronii ating suprafața de fosfor, alterând nivelul de energie al moleculelor, fapt care
rezultă în emisiunea de lumină.

În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile


superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce
tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt
atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea roșu
închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen emit
tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori, se întâlnesc roșul sau verdele.
Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă sau albastră, datorată
atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de pe
Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele UV).
Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă (gaz
de electroni liberi și cationi) emise de Soare în toate direcțiile, ca rezultat al temperaturii
înalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot
fi mai puternice, asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste,
determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează
calitatea comunicațiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din
aceste regiuni, celulele solare ale sateliților artificiali, indicația busolelor și acțiunea
radarelor. Acțiunea ionosferei este complexă și dificil de modelat, îngreunând prezicerea
fenomenelor de acest tip.

Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se constituie
ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere.
Lățimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o lungă coadă magnetică
se extinde pe distanțe chiar și mai mari. Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu
format oval, apropiate polurilor magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea
dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de
kilometri când vânturile solare se intensifică.

Bibliografie:

• Birkeland, Kristian (1908). „The Norwegian Aurora Polaris Expedition 1902-3.”

• Eather, Robert H. (1980).” Majestic Lights - The Aurora in Science, History, and The
Arts”
• Savage, Candace Sherk (1994 / 2001). „Aurora – The Mysterious Northern Lights.”

Ionizarea atmosferica

Ionosfera este partea superioară a atmosferei, caracterizată de o ionizare produsă de radiația


solară. Ea joacă un rol important în electricitatea atmosferică și formării marginii interioare a
magnetosferei. Acesta are o importanță practică, deoarece, printre alte funcții, ea influențează
propagarea undelor radio în locurile îndepărtate de pe Pământ.

Ionosfera este un înveliș de electroni, atomi și molecule încărcate electric care înconjoară
Pământul, se întinde de la o înălțime de aproximativ 50 de km pînă la mai mult de 1000 km.
Ea își datorează existența sa în primul rând radiațiilor ultraviolete ale soarelui.

Bibliografie:

• K.Rawer.”Wave Propagation in the Ionosphere.” 1993