Propagarea câmpului electromagnetic

Câmpul electromagnetic se propagă indefinit în spațiu și constituie una din forțele

principale ale naturii.  În viziunea clasică, acest câmp electromagnetic este un câmp uniform și
continuu, care se propagă sub formă de unde. În viziunea teoriei cuantice, câmpul
electromagnetic este compus din particule.
Câmpul electromagnetic, descoperit de Faraday și Maxwell (sec. XIX), reprezintă un
câmp electric și magnetic ce se succed și se generează reciproc și se propagă în spațiu sub forma
undelor electromagnetice cu viteza luminii. Câmpul electric este produs de un curent electric
care traversează un conductor staționar, iar cel magnetic de un curent electric care traversează un
conductor în mișcare.
Este caracterizat de:
• lungimea de undă (λ);
• frecvența (f); c = λ · f; (c = 3·108 m/s).
În propagarea lor, undele electromagnetice sunt supuse fenomenelor de reflexie, refracţie,
difracţie, schimbarea planului de polarizare, etc. Particularităţile propagării depind în primul rând
de frecvenţă. Întâlnind diverse obstacole în propagarea lor, undele electromagnetice induc în
acestea curenţi electrici; la rândul lor, aceştia generează câmpuri electromagnetice proprii, adică
undele reflectate. Reflexia undelor electromagnetice se supune aceloraşi legi ca şi reflexia optică.
Corpurile conductoare reflectă undele electromagnetice mai bine decât cele izolatoare.
Reflexia poate avea loc şi la incidenţa undei cu neuniformităţile din troposferă sau cu
straturile ionizate din ionosferă.
Într-un mediu omogen, undele electromagnetice se propagă în linie dreaptă. Întâlnind
straturi neomogene în atmosferă, traiectoria undelor se curbează, adică apare reflexia. În anumite
condiţii meteorologice, este posibil ca, datorită reflexiei, undele radiate în sus să se întoarcă pe
Pământ. Pe suprafaţa solului are loc o nouă reflexie, generându-se astfel o (altă) undă care se
poate propaga la distanţe mari.
Anumite obstacole întâlnite pe direcţia de propagare pot fi “ocolite” de undele
electromagnetice, fenomen ce se numeşte difracţie. Explicaţia fenomenului constă în aceea că
suprafaţa obiectului devine un (nou) generator de unde în toate direcţiile. Difracţia este cu atât
mai evidentă cu cât obiectul are dimensiunile mai apropiate de lungimea de undă. De exemplu,
undele de difracţie se pot obţine la suprafaţa (sferică) a Pământului – pentru undele lungi, sau pe
culmile munţilor, în cazul undelor ultrascurte.
La propagarea undelor electromagnetice, o mare influenţă o au starea şi structura
atmosferei.
Din punctul de vedere al structurii sale, atmosfera este
împărţită în trei grupe:
• Troposfera, a cărei limită superioară este de cca. 10 –
12km;
• Stratosfera, a cărei limită superioară este de cca. 60 –
80km;
• Ionosfera.
Ceea ce caracterizează ionosfera este o cantitate
(densitate) mică a gazelor şi una mare de ioni şi electroni liberi,
ce se formează în urma acţiunii razelor solare ultraviolete asupra moleculelor de gaz.
Ionosfera este compusă din câteva straturi cu concentraţii mari de ioni, deci cu
proprietăţi bune în privinţa conductivităţii electrice, astfel că undele electromagnetice ce ajung
acolo vor fi reflectate. Aceste straturi notate D, E şi F pot fi observate în figura alăturată.
Gradul de ionizare al acestor straturi depinde de radiaţia solară, modificându-se în
consecinţă de la un anotimp la altul, de la noapte la zi, sau chiar de la o oră la alta.
Mărimea energiei electromagnetice reflectată de la straturile ionizate depinde de
frecvenţa undelor, de starea atmosferei şi de unghiul de incidenţă. Undele electromagnetice se
pot clasifica după traseele de propagare, astfel:
• undele de suprafaţă, care ajung la punctul de recepţie propagându-se la suprafaţa
Pământului;
• undele spaţiale, care ajung la punctul de
recepţie după ce sunt reflectate de troposferă sau
ionosferă.