Magnetosfera

O magnetosferă a unei planete este formată atunci când un flux de particule

încărcate electric, cum ar fi vântul solar, interacționează cu (și este deviat de)
câmpul magnetic al unei planete sau al unui corp ceresc similar.
Limita sa superioară poartă numele de magnetopauză, iar cea inferioară este
ionosfera − stratul ionizat al atmosferei terestre.
Cu toate că magnetosfera joacă rolul unui scut protector, în anumite condiții
particulele de energie mare din vântul solar pot pătrunde în interiorul acesteia
prin regiunile de deasupra polilor magnetici, îndreptându-se către atmosfera
înaltă de-a lungul liniilor de câmp. Acolo, electronii energetici se ciocnesc cu
atomii și moleculele de oxigen și azot care compun atmosfera Pământului. În
urma acestei interacțiuni se produce modificarea structurii interne a acestora
printr-un proces fizic numit excitare. În mod natural, după un timp extrem de
scurt, acesta este urmat de un proces de dezexcitare prin care se emite lumină de
diverse culori și forme. În acest fel se produc aurorele polare: boreală (în
emisfera nordică) și australă (în emisfera sudică).

Câmpul magnetic terestru

Câmpul magnetic terestru este generat de mișcarea de convecție a nucleului
exterior al Pământului compus în mare parte din fier în stare lichidă. Acesta
poate fi aproximat cu un câmp dipolar a cărui axă este înclinată cu un unghi de
~11° față de axa de rotație a Pământului. Intensitatea câmpului geomagnetic la
suprafață variază între aproximativ 25 și 65 𝜇T. De-a lungul timpului, câmpul
magnetic al Pământului a fost folosit pentru orientarea terestră și maritimă. Acul
busolei este el însuși un magnet dipolar care indică direcția către polii
geomagnetici nord și sud.

Inducția campului magnetic

Inductia campului magnetic terestru este cuprinsa intre 0,21x10-4 T la
ecuatorul magnetic si 0.71x10-4 T la polii magnetici.
 Centuri de radiații Van Allen

Centura de radiații Van Allen este un tor dublu format din particule de
energie (plasmă) aflate în jurul Pământului, reținute de către câmpul magnetic al
acestuia.
Descoperirea efectivă a centurilor de radiații i se datorează lui James Van
Allen. Acesta, prelucrând datele transmise de unii dintre primii sateliți artificiali
ai Pământului, Explorer 2 și 4, a stabilit existența a două zone de radiații, situate
la altitudini diferite (1958). Dintre acestea, centura internă de radiații se întinde
între 1.000 și 6.000 km altitudine și este compusă în special din protoni de mare
energie (10—200 megaelectronvolți), iar centura externă de radiații se întinde
între 15.000 și 25.000 km și este compusă în special din electroni de mare
energie (1—200 kiloelectronvolți). Centura exterioară este formată din miliarde
de particule cu energie mare, care provin din Soare și sunt prinse în câmpul
magnetic al Pământului, o zonă cunoscută sub numele de magnetosferă. Centura
interioară rezultă din interacțiunile razelor cosmice cu atmosfera Pământului.
Sateliții care se aventurează în mod involuntar sau intenționat în curele pot fi
deteriorate de radiații, ceea ce ar putea avea și un impact asupra astronauților
neprotejați.
În afară de aceste două centuri, a fost descoperită, în 1963, o a treia centură
de radiații, compusă în special din electroni și situată la altitudini de peste 7.000
km.