Mediul interplanetar

Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.

Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute
ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5
milioane de kilometri pe oră,[60] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul
solar până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).[61] Această materie extrem de rarefiată este
cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar
fi erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și
cauzând furtuni geomagnetice.[62] Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent
heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra
mediului interplanetar.[63][64]
Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și
Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat
în spațiu.[65] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și
cantități imense de materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a
materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în atmosfera
superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele observabile în apropierea polilor
magnetici.
Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice planetare
(pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de particulele interstelare cu înaltă energie
care formează razele cosmice. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului
magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de penetrare a
radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.[66]