Mediul interplanetar

Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.

Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate
(plasmă) cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre
exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de kilometri pe oră,[60] creând o
atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul solar până la cel puțin
100 UA (vezi heliopauză).[61] Această materie extrem de rarefiată este cunoscută
sub numele de mediu interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi
erupțiile solare și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, generând vremea
cosmică și cauzând furtuni geomagnetice.[62] Cea mai mare structură din cadrul
heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de
acțiunea câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar.[63]
[64]

Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi deposedată de vântul

solar. Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vântul solar face ca
atmosferele lor să se împrăștie treptat în spațiu.[65] Ejecțiile masei coronale și
alte fenomene similare aruncă în spațiu un câmp magnetic și cantități imense de
materie de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a
materialelor cu câmpul magnetic al Pământului provoacă apariția de particule
încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează
aurorele observabile în apropierea polilor magnetici.

Radiațiile cosmice provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile

magnetice planetare (pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de
particulele interstelare cu înaltă energie care formează razele cosmice. Densitatea
razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic al Soarelui se
schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât nivelul de penetrare a radiațiilor
cosmice în sistemul solar variază, deși este necunoscut cât de mult.[66]

Mediul interplanetar conține cel puțin două regiuni în formă de disc alcătuite din
praf cosmic. Prima, norul de praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și
cauzează lumina zodiacală. Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura
de asteroizi provocate de interacțiunea cu planetele.[67] Cea de-a doua se întinde
de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost creată, probabil, de
coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.[68][69]

Sistemul solar interior

Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde
planetele terestre și asteroizii.[70] Obiectele din această regiune sunt compuse în
mare parte din silicați și metale, fiind relativ aproape de Soare; raza întregii
regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.

Planete interioare
Articol principal: Planetă telurică.

Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în

culorile originale, cu dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre
planete).
Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de
roci, cu puțini sau chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse
în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care formează scoarțele
și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează nucleele
planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o
atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și
caracteristici tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de
„planetă interioară” nu trebuie confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care
desemnează planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).
Mercur
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică
planetă din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit
natural, iar singurele caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de
impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai probabil se datorează unei
perioade timpurii de contracție din trecutul său.[71] Atmosfera planetei Mercur
este aproape neobservabilă și este formată din atomi desprinși de pe suprafața sa
de către vântul solar.[72] Apariția nucleului său de fier relativ mare și mantaua
subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ faptul că straturile
exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că
acreția completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.[73][74]
Venus
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815
mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui
nucleu de fier, o atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice
interne. Totuși, planeta este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este
de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai
fierbinte planetă, temperaturile de la suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil
din cauza cantității de gaze cu efect de seră din atmosferă.[75] Nu a fost
detectată nici o dovadă definitivă a unei activități geologice la momentul actual
pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea atmosferei
sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de către
erupțiile vulcanice.[76]
Pământ
Pământul (de asemenea și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai
densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că
este geologic activă și singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște că există
viață.[77] Hidrosfera sa lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra
este singura planetă unde au fost observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului
diferă radical față de cea a altor planete, fiind schimbată de prezența vieții și
conținând aproximativ 21 % de oxigen liber.[78] Planeta Pământ are doar un satelit
natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete telurice din
Sistemul Solar.
Marte
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase
terestre). Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon,
cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6 % din presiunea
atmosferică de la suprafața Pământului).[79] Suprafața sa, brăzdată de vulcani
vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a
activităților geologice care au persistat până relativ recent, cu două milioane de
ani în urmă.[80] Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de fier (rugină) din
sol.[81] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care
se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.[82]