Dreptul canonic şi izvoarele sale materiale şi formale

I. Definiţia Dreptului canonic

În chipul cel mai general prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin sau
dreptul Bisericii creştine, adică suma principiilor şi normelor de drept după care se
organizează şi conduce înteraga Biserică creştină, adică toate confensiunile creştine.
Dreptul canonic ortodox, ca ramură a dreptului religios creştin se ocupă cu principiile şi
normele de drept după care se organizează şi conduce Biserica Ortodoxă, sub aspectul ei
văzut de societate religioasă creştină şi nu de aceea de Biserică sub aspectul nevăzut.
Dreptul canonic poate fi numit fie disciplină canonică, fie studiul de drept canonic, fie
ştiinţa dreptului canonic.
Ca disciplină sau studiu, dreptul canonic ortodox face posibilă învăţărea sau însuşirea
intelectuală a unor anumite adevăruri, rânduieli, principii, norme sau legi după care se
organizează sau se conduce Biserica Ortodoxă. Ca ştiinţă juridică, dreptul canonic ortodox se
ocupă cu cercetarea, studierea şi analizarea metodică şi cu expunerea sistematică, adică cu
închegarea într-un sistem logic a rânduielilor, principiilor şi normelor de drept după care se
conduce Biserica Ortodoxă.
Dreptul canonic ortodox poate fi definit ca diaciplină teologică-juridică, în cadrul căreia
se expune principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica
Ortodoxă, sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină; sau ca ştiinţă teologică-
juridică, studiind metodic şi expuând sistematic principiile şi normele de drept după care se
organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de asocietate creştină.
Specificul dreptului canonic ortodox constă în faptul că principiile sau rânduieli care
constituie temeiuri doctrinare ale legilor bisericeşti, ca aplicari concrete ale acestora, derivă
axiomatic din învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe.
Denumirea dreptului Bisericii Ortodoxe de drept canonic vine de la faptul că legilor
bisericeşti li se spun canoane, îndrumare, şi nu simplu legi (nomii), termen rezervat pentru
legile statului.
Dreptul canonic i se mai zice şi Drept bisericesc întru-cât canoanele sunt legi ale
Bisericii, legi bisericeşti stabilite de către un Sinod Ecumenic, ele fiind formalate de alte
sinosde sau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, din care îşi exatrage
materialul dreptul Bisericii creştine ortodoxe răsăritene.
Unii cercetătrii rezervând, pe cale de obişnuinţă, denumirea de canoane numai pe seama
legilor bisericeşti cuprinse în colecţia fundamentală de canoane, - alcătuită la anul 883 şi
deplin încheiată la anul 920 - ,fac distincţie între dreptul canonic şi cel bisericesc, în sensul că
dreptul canonic ar exprima numai o parte a dreptului bisericesc, aceea parte de principii şi de
legi juridicec bisericeşti, care sunt cuprinse doar în colecţia fundamentală de canoane; pe
când dreptul bisericesc ar cuprinde, pe lângă normele juridice care se află în canoane, adică
legile scrise bisericeşti, încă şi obiceiul de drept şi toate celelalte principii şi legi, după care se
 conduce Biserica. Între toate acestea care au existat anterior schimbării lor raţionale în
canoane, păstrate de tradiţia bisericească, sau care s-au impus paralel cu legislaţia canonică
ori au fost elaborate după închegarea colecţiei de canoane şi nu sunt cuprinse în aceasta, se
află şi mulţimea de legi cu caracter politic bisericesc, legi mai vechi emise de împăraţii romani
şi bizantini, ca toate trebuie avute în vedere, trebuie cercetate şi bine cunoscute, pentru a
cunoaşte bine organizarea şi funcţionarea Bisericii.
Având în vedere faptul că atât simple canoane, hotărârile Sinoadelor Ecumenice, cât şi
obiceiurile de drept, părţi ale tradiţiei bisericeşti, cuprind principii şi norme, care toate îşi au
izvorul în doctrina canonică, parte integrată a doctrinei dogmatice a Bisericii Ortodoxe, şi că
legilor Bisericii Ortodoxe, care sunt aplicări concrete ale principiilor, li s-au spus în general
canoanic, în sens mult cuprinzător şi larg, înţelegând din obiceiurile de drept bisericesc şi ţine
seama atât de legile de stat cu aplicare în Biserică, acesta pentru că Bisericile Ortodoxe
autocefale şi autonome se organizează în cadrul statelor naţionale, şi nu pot face abstracţie de
această realitate.

II.Izvoarele Dreptului canonic

În sens comun, obişnuit, expresia de izvor al dreptului desemnează factorii de

determinare a dreptului, condiţiile obiectiv-materiale, social-economice şi ideologice, specifice
ale societăţii în cadrul căreia se desfăşuară activitatea comunităţii umane, organizată pe
bazele normei juridice şi societatea astfel organizată, de unde şi denumirea „izvor material”
dat acestor factori determinanţi ai dreptului.
În limbaj strict juridic, expresia de izvor al dreptului este folosită într-un sens specific,
de „formă de exprimare a dreptului” de unde şi denumirea de izvor formal, dat – într-un sens
abstract – modalităţilor de exprimare a derptului.

II.1 Izvoarele materiale sau factorii de determinare a Dreptului canonic

Factorii de determinare a Dreptului canonic, sau izvoarele lui materiale se consideră a

fi următoarele:
a) Condiţiile obiective specifice ale societăţii omeneşti organizate, sub formă de Stat, în
cadrul căreia se desfăşuară activitatea Bisericii; şi sub formă de Stat, în cadrul
căreia se desfăşuară activitatea Bisericii;
b) Biserica însăşi sau viaţa bisericească.
În general, condiţiile obiective ale societţii umane constituie primul izvor material al
Dreptului canonic prin faptul că Biserica s-a constituit sub forma ei de instituţie religioasă, în
condiţiile existenţei societăţiii umane organizate pe bază de norme juridice, sub formă de Stat.
Astfel Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, ci şi l-a însuşit ca pe un simplu instrument pe
care socetatea civilă organizată sub formă de Stat şi-l făurise deja, cu mult înainte de apariţia ei.
Biserica şi-a însuşit dreptul numai din necesitate, iniţial determinată de faptul că relaţiile
comune dintre memebrii ei, ca membrii şi ai unei societăţi (laice-civile) organizată în forma de
Stat, erau şi au rămas până astăzi cele determinate de condiţiile vieţii de stat, reglementate de legi
de drept. Apoi, datorită faptului că prin legile de stat, prin care se reglementează relaţiile şi
activitatea ce se desfăşuară în cadrul Statului, se fixează sau se creează un cadrul legal şi pentru
activitatea religioasă de orice fel, dacă aceasta este admisă. În acest chip, Statul creează un cadrul
legal şi pentru activitatea Bisericii, în baza suzeranităţii sale – recunoscută ca legitimă şi din
partea Bisericii – ,fiind îndreptăţit să creeze regimuri legale pentru orice activităţi care se
desfăşuară public pe teritoriul său. Astfel, Statului constituie un izvor material al Dreptului
canonic, ca factori determinanţi ai acestuia.
Cum însă dreptul în general şi orice lege este expresia unor relaţii dintre oameni, posibile în
cadrul anumitor condiţii sociale-economice, este limpede că în noţiunea de condiţii obiective a
societăţii seculare, ca izvor material al Dreptului canonic, intră şi orânduirea socială specifică
vremii, ca şi Statul şi legislaţia de stat determină de respectiva orânduire socială.
Legile Statului, constituie izvoare materiale pentru Dreptul canonic şi pentru faptul că ele
au fost emise de Stat, fie la cererea Bisericii, fie pentru că reglementau chestiuni bisericeşti, în
care Biserica, în baza strânsei colaborări cu Statul, i-a recunoscut acestuia competenţa, pentru că
reglementau relaţii sociale noi, ce nu constituiau obiectul legiferării din partea Bisericii.
Printre factorii de determinare ai Dreptului canonic, sau ca izvor material al acestuia,
trebuie privită şi Biserica însăşi, sau condiţiile obective ale vieţii bisericeşti.
Înter condiţiile sau factorii bisericeşti care determină apariţia şi dezvoltarea dreptului
canonic, este în primul rând învăţătura de credinţă, sau altfel spus, concepţia despre lume şi
viaţă a Bisericii, cuprinsă în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, ca depozitare a Revelaţieie divine. În al
doilea rând, ca factor determinaant, tebuie privită Biserica însăşi, organizată în chipul ei de
instituţie religios-morală, a cărei structură şi activitate, întemeiată pe principii sau norme
religioase şi mirale, desprinse din revelaţia supranaturală, fac să apară şi să dispară diversele
principii, legi şi instituţii juridice bisericeşti, la pas cu viaţa omenească, mereu în continuă
devenire, transformareşi dezvoltare şi cu necesităţile pe care ea le scoate la iveală.

II.2 Izvoarele formale sau formele de exprimare a Dreptului canonic

Formele sau modalităţile de exprimare a Dreptului canonic sau izvoarele lui formale sunt
foarte variate. Unele sunt generale, recunoscute ca având valoare în întreaga Biserică Ortodoxă,
iar altele sunt specifice diferitelor Biserici Ortodoxe autocefale sau autonome, particulare sau
locale.

II.2.A Izvoarele formale generale ale întregii Biserici

Dintre izvoarele generale unele sunt considerate izvoare fundamentale sau principale, iar
altele izvoare întregitoare.
II.2.Aa Izvoarele fundamentale sau principale. Ele se numesc astfel pentru că prin temelia sau
baza Dreptului canonic, îi dau acestuia un conţinut propiu, specific. Izvoarele fundamentalese
numesc şi izvoare principale în sensul că de ele nu se poate dispersa Dreptul canonic fără a-i
păgubi substanţa, fără a-i altera natura jurdică.
Izvoarele fundamentale ale Dreptului canonic sunt:
1) Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt
cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a Revelaţiei divine;
2) Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane sau
canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane;
3) Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al
Bisericilor;
4) Legile fundamentale ale statelor.
 1) Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt
cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a Revelaţiei divine. Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a Revelaţiei divine, conţin o sumă de adevăruri de
credinţă revelate şi de norme religios-morale, derivate din acestea, care privesc direct
conduita credincioşilor, norme derivate direct din adevărurile de credinţă revelate şi
formând cu acelea un corp unitar.
Toate aceste adevăruri de credinţă şi norme de conduită constituie un îndreptar
principal pentru conduita credincioşilor. Ele nu se înfăţişează sub chipul legilor juridice
propiu-zise, ci sub chipul legilor religioase şi morale.
Cu privire la viaţa ceştină, adică la comportarea creştinilor şi la măsurile care trebuiesc
luate în scopul îndreptării celor care se abat de la normele de conviţuire creştină, sunt
cunoscute îndrumările pe care le-au dat Sfinţii Apostoli1.
Dintre îndrumările Mântuitorului, cele mai grăitoare sunt cele privitoare la îndatorirea
creştinilor de a aplica, în raporturile dinte ei precum şi în raporturile cu toţi oamenii, legea
dragostei creştine, lege pe care Mântitorul o aminteşte în mod expres de mai multe ori,
numind-o „legea nouă” şi zicând: „Legea nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţi precum şi
eu v-am iubit pe voi...”2.
Pentru comportarea ceştinilor faţă de autoritatea de stat, Mântuitorul a dat legea
cunoscută din formularea devenită clasică: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”3.
Aceste îndrumări sau porunci au caracter religios şi moral, nu au însă caracter juridic
şi datorită acestui fapt Noul Testament nu apare nicidecum ca având caracterul unui cod de
drept.
Nici Sfânta Tradiţie nu păstrează în conţinutul ei legi cu caracter juridic, ci numai legi
religioase şi morale, aşa încât întreaga Revelaţie supranaturală neotestamentară nu a
descoperit oamenilor legi de drept, ci făurirea acestora a fost lăsată la latitudinea oamenilor
care dacă sunt memebri ai Bisericii, au îndatorirea de aţine la elaborarea legilor de drept ale
Bisericii, ca acestea să nu fie contrare legilor religios-moral ale Bisericii şi să fie de acord cu
ele.
Revelaţia supranaturală şi Revelaţia naturală, constituie fiecare în felul ei izvoare
fundamentale ale Dreptului bisericesc prin adevărurile de cerdinţă şi prin normele religioase
şi morale pe care le conţine Revelaţia supranaturală, depozitată în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, precum şi prin îndreptăţirile naturale pe care le cuprinde Revelaţia naturală, dar
nici una dintre acestea nu conţine vreo lege cu caracter juridic propiu-zis.

2) Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane sau

canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane. Sub numele de canoane se înţeleg legile
de drept ale Bisericii sau legile bisericeşti scise. Termenul canon a fost adoptat şi este folosit în
acest înţeles specific, în viaţa bisericească, sau – în mod deosebit – în Dreptul bisericesc, căruia i
se spune pentru aceasta Drept canonic.
Canoanele propiu-zise adică legile de drept scrise, acelea care intră în cuprinsul codului
canonic al Bisericii, sunt expresia voinţei autorităţii supreme de conducere a Bisericii, care, fie că
le-a alcătuit pe cale de legiferare în cadrul Sinoadelor ecumenice, fie că şi le-a însuşit după ce ele

1
Matei (19,16-2); Luca (18, 18); Marcu (10, 17-22)
2
Ioan (13, 34)
3
Matei (22, 21); Luca (20, 25)
fuseseră alcătuite şi păstrate în viaţa bisericească, pentru folosul sau utilitarea lor practică, dar şi
această însuşire s-a făcut tot prin Sinoadele ecumenice.
Sfinţii Apostoli, cu alte cuvinte alcătuitorii canoanelor au fost îndemnaţi să fixese canoanele
în scris pentru a fi de folos în rezolvarea diverselor probleme ce se puneau vieţii bisericeşti şi pe
măsură ce acestea se puneau în mod practic. Determinate de nevoi sporadice şi foarte variate, ele
şi apar aşa cum le-au reclamat aceste nevoi, în grupuri mici de către trei până la cinci şase
canoane, care sunt aşezate unele lângă altele fără nici o legătură. Cei ce le-au adunat ulterior
într-o singură colecţie sau mai multe colecţii parţiale, din care a rezultat colecţia generală în 85
de canoane, se vede că nu şi-au pus problema organizării sistematice a colecţiei, ci au aşezat unele
lângă altele grupurile de canoane care li s-au părut a fi de folos pentru viaţa Bisericii.
Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emise de numai şase din cele şapte Sinoade ecumenice
şi anume, de Sinodul I ecumenic, întrunit la Niceea în anul 325, sinod care a dat 20 de canoane;
de Sinodul II ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381, şi care a dat 7 canoane; de
Sinodul III ecumenic întrunit la Efes în anul 431, şi care a dat 8 canoane; de Sinodul IV ecumenic
întrunit la Calcedon în anul 451, şi care a dat 30 de canoane; de Sinodul VI ecumenic, adică de
sesiunea a doua a acestui sinod, cunoscută şi sub numele de Sinodul Trulan, care s-a întrunit la
anul 691-692 şi care a dat 102 canoane; şi de Sinodul VII ecumenic, care s-a întrunit la anul 787
în Niceea şi care a dat 22 de canoane.
Canoanele sinoadelor locale au intrat mai târziu în codul canonic al Bisericii şi anume abia
de la anul 692, când Sinodul Trulan le-a selecţionat şi a procedat la codificarea tuturor normelor
canonice de până aici, arătând care sunt canoanele care trebuie să intre în codul Bisericii şi ce
alte rânduieli nu trebui să intre în acest cod.
În cele din urmă, canoanele Sfinţilor Părinţi, nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui
cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sfinţi Părinţi, în legătură cu
diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti, fără a fi redactate în chipul obişnuit al canoanelor
propiu-zise. Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau enunţări de păreri ale Sfinţilor Părinţi,
pe când altele sunt extrase târzii din unele scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor.

3) Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al

Bisericilor. Cele dintâi legi de drept au fost creste verbal ca porunci, căror îndeplinirea era
exigibilă prin forţă. Numai o parte din aceste legi s-a fixat de la o vreme în scris, pe când restul,
cea mai mare parte a rămas nescrisă şi s-a păstrat transmiţându-se oral şi prin practica vieţii.
Legile nescrise, păstrate în acest chip şi transmise din generaţie în generaţie, se numesc obiceiuri
de drept. Ele au pretutindeni puterea legilor scrise şi în general trebuie să fie de acord cu
acestea, sau să nu fie contrare celor scrise.
În Drept bisericesc, obiceiul este socotit sau este înţeles în acelaşi fel. El are însă trei
elemente caracteristice şi anume:
a) Trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă şi cu normele religios-morale ale
Bisericii, iar nicidecum împotriva acestora, adică să nu prevadă nimic contrar
adevărului de credinţă sau normelor religios-morale de conduită a credincioşilor;
b) Trebuie să fie admis prin consensul Bisericii întrgi;
c) Spre deosebire de obiceiul din viaţa de stat, obiceiul de drept bisericesc poate să fie şi
contrar legii scrise, în cazul când nu aventează învăţătura de credinţă sau normele
religios-morale ale Bisericii.
Cu aceste caracteristici, obiceiul de drept biserices s-a practicat întotdeauna în viaţa
bisericească, adică a fost socotit ca având cel puţin puterea legii scrise, câteodată chiar prevalând
faţă de aceasta şi ajungând să o abroge.
În primele timpuri ale Bisericii, uzul avea un caracter juridic decisiv şi trecea drept întărire
a învăţăturii bisericeşti predate oral. În privinţa aceasta, există o mărturie clasică a lui Tertulian,
scriitor de la finele veacului II şi începutul veacului III; el zicea „ Dacă ceva nescris se păstrează
pretutindeni, înseamnă că acel ceva s-a întărit prin uz, bazându-se pe tradiţie. Dacă se obiectează
că şi petru tradiţie e nevoie de o tradiţie scrisă, împotriva acestui lucru se pot cita multe hotărâri
care, deşi nu sunt scrise, totuşi există în virtutea tradiţiei şi a obiceiului”. Pentru întărirea acestei
păpreri, Tertulian aducea câteva exemple şi încheie astfel: „Dacă s-ar căuta o lege scrisă,
privitoare la aceste hotărâri şi la multe altele, nu s-ar găsi, aici avem trdiţia ca temelie, uzul ca
întărire şi credinţă ca păzitoare”.
Sfântul Vasile cel Mare, în epistola lui către episcopul Diodor din Tars, privitoare la cel care
se căsătoreşte cu două surori, accetuează cu foarte multă putere importanţa uzului şi spune
lămurit, că obiceiul predominant în privinţa aceast are putere de lege4.
Pe câtă vreme în socetatea civilă, uzul de drept a dispărut aproape cu desăvârşire, legile pozitive
luându-i aproape pretutindeni locul, în Biserică, el se menţine şi dacă nu mai este dată
posibilitatea formării unor obiceiuri de drept cu caracter general în Biserică, ele continuă să
apară în cadrul Bisericilor locale.

4) Legile fundamentale ale statelor. S-ar părea că legile de stat, oricât de mportante ar fi
ele, n-ar putea să cuprindă material care să constituie izvor fundamental al Dreptului bisericesc,
dată fiind natura şi rostul deosebit al Statului, faţă de natura şi de scopul Bisericii. Cu toate
acestea, istoria formării şi dezvoltării Dreptului bisericesc, ca şi istoria dreptului de stat, arată că
elementele dreptului de stat au fost cele dintâi de care s-a servit Bisrica, fie însuşindu-şi-le aşa
cum le-a găsit, fie îmbisericindu-le ca redactare sau limbaj, fie perlucrându-le sau reelaborându-
le pentru trebuinţe propii. În felul acesta, Dreptul bisericesc şi-a tras substanţa sa juridică
original din dreptul de stat, care i-a pus la dispoziţie principii şi norme generale valabile pentru
convieţuirea socială, ca şi pentru organizarea şi conducerea oricărei societăţi oeneşti, deci
inclusiv şi pentru cea bisericească.
Pentru timpurile de mai târziu, dinspre sfârşitul epocii bizantine, şi până în zilele noastre,
legiurile fundamentale ale diferitelor state cuprinse în colecţii aparte, oricum sar numi ele,
inclusiv vecvile pravile apoi cele mai noi cunoscute sub numele de constituţii, legi organice, etc;
toate împreună cuprind elemete care constituie pentru orice Biserică din anumite teritorii izvor
fundamental la dreptului ei, uneori atât prin cuprinsul juridic propiu-zis al acelor rlegiuni, iar
alte ori prin ne putinţa Bisericii de ale evita sau ale nesocoti dispoziţiile din datoria pe care o are
de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului.
Reflectând tocmai asupra acestei îndatoriri, poate înţelege cu uşurinţă oricine modul mai
precis în care legiunile fundamentale ale statelor nu numai că pot ci chiar trebuie să constituie
izvoare fundamentale ale dreptului bisericesc. Acest lucru este inevitabil.
Prin toate aceste se creează un regim juridic internaţional ale cărui principii şi norme sunt
obligatorii şi pentru activitatea Biasericii Ecumenice, în cadrul internaţional în tocmai precum în
cadrul unui stat este obligatoriu regiul legal al statului respectiv pentru activitatea oricărei
Bisericii de pe teritoriul său.
II.2.Ab) Izvoarele generale întregitoare.După cum le arată izvoarele din acestă categorie nu
fac decât să întregească, adică să completeze izvoarele fundamentale ale Dreptului bisericesc.
Întregirea respectivă nu este însă de importanţă deosebită, adică nu se referă la chestiuni a căror
nereglementare ar afecta sau ar primejdui existenţa Dreptului bisericesc. De aceea se poate spune
că izvoarele întregitoare au caracteristica, soctită în raport cu cele fundamentale, de a putea
exista sau de a putea să nu existe fără ca inexistenţa lor primejduiască dreptul bisericesc. Cu alte
cuvinte, izvoarele întregitoare ale Dreptului bisericesc sunt acelea fără de care Dreptul bisericesc
poate să existe.

4
Can. 87, Sf Vasile cel Mare
 După cuprinsul şi după importanţa care s-a dat în elaborarea Dreptului bisericesc acestor
izvoare, ele pot fi împărţite în următoarele categorii:
1) Hotărârile sinoadelor edemice, ale altor sinoade locale, ale unor sinaode zise patrialhale,
ale sinoadelor zise panortodoxe, ale comisiilor şi conferinţelor sau consfătuirilor
interortodoxe sau paortadoxe;
2) Pravilele călugăreşti, adică regulile monastice;
3) Canoanele cuprinse în oarecare scrieri ale unor Sfinţi Părinţi sau altor scrieri bisericeşti,
precum şi tipicele sau rânduielile sfintelor slujbe şi în fine aşa zisele canonarii;
4) Părerile canoniştilor
5) Jurispudenţa bisercească, elaborată pe bază de obicei, de hotărâri ale instanţelor
bisericeşti superioare sau elaborate de către canoniştii a căror autoritate este recunoscută în
Biserică şi fixată în scrierile rămase de la aceştia.
Înşirând până aici izvoarele generale, fundamentale şi cele întregitoare ale Dreptului
canonic nu excludem din rândul izvoarelor întregitoare sau auxiliare, în cel mai general sens, şi
toate celelalte izvoare în care se cuprinde material istoric pentru studiul dreptului în general ca şi
pentru ştiinţele sociale în general. Se înţelege apoi că între izvoarele Dreptului canonic – cu o
contribuţie specială – intră şi toate disciplinele teologice, precum şi scrierile istorice care oferă un
imens material documentar.

II.2.B ) Izvoarele particulare, privind Bisericile locale

Pe lângă iizvoarele genrale, în care se cuprind elementele de bază şi cele întregitoare

pentru dreptul întregii Biserici, mai există izvoare particulare, aparte, şi pentru derptul fiecărui
Bisericii locale. Şi aceste izvoare pot fi împărţite în izvoare fundamentale şi întregitoaeri,
diferind fiecare prin conţinutul lor ca şi numărul lor de la biserică la biserică.
În mod firesc, în cadrul vieţii fiecărei Bisericiapar diferite particularităţi determinate de
evenimente sau împrejurări istorice, de influienţele pe care le exercită condiţia geografică a
teritoriului pe care se află Biserica, de starea culturală, politică, economică a populaţiei, de
apartenenţe etnică sau naţională şi de tradiţiile specifice fiecărei etnii, fiecărui poporau naţiuni şi
de alte motive obiective cu care se împleteşte dezvoltarea istorică a oricărei forme de viaţă, deci şi
aBisericii.
Ţesute în structura vieţii bisericeşti, toate condiţiile naturale sau sociale ale vieţii
credincioşilor, fac să apară în cadrul diferitelor Biserici, norme, instituţii, sau chiar principii
juridice noi, care dau fiecărei Biserici o individualitate aparte.
Pe măsura ce apar şi se dezvoltă particularităţile canonice ale unei Biserici, ea îşi afirmă tot
mai mult individualitatea, acărei expresie, restrânsă sau mai deplină, se cheamă autonomie sau
autocefalie.
Bisericile autonome sau autocefale, şi-a extras normele, instituţiile sau principiile noi
juridice, pe care le-a reclamat dezvoltarea individualităţii fiecăreia, din condiţiile obiective noi
ale societăţii şi din izvoarele generale ale Dreptului bosericesc.
Potrivit importanţei şi sursei din care se trag aceste izvoaer, ele se pot împărţi în : izvoare
fundamentale şi izvoare întregitoare.

- Izvoare fundametale:
a) Legislaţia bisericească propie.
b) Uzul particular de Drept Bisericesc.
 c) Legislaţia de stat.
d) Acordurile dintre Biserică şi Stat

- Izvoare întergitoare:
a) Hotărâri, regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni sau orice alte acte normative ale
sinaodelor particulare, arhiereşti şi mixte.
b) Hotărâri sau decizii, circulare etc.,ale ierarhilor.
c) Jurispudenţa.
d) Părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.

III. Bibliografie :

1. Arhid. Pr.Dr. Floca, Ioan ,Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericescă,
Vol.I,II, Bucureşti, 1990;
2. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993;
3. Dr. Milaş, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol.I, I, Arad, 1934;
4. Dr. Sesan, Valerian, Curs de Drept Bisericesc Universital, Cernăuţi, 1942