Normele canonice sunt regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să

acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea
lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă şi cu normele religioase şi
morale rezultate din ea. Normele canonice nu reprezintă constatarea unei stări de fapt ci
prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune că ele sunt: prospective şi teleologice.
Prospective, întrucât conturează modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare; iar teleologice,
pentru că au la bază un anumit scop, o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni,
care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioşilor.
De-a lungul istoriei, în Biserică s-au constituit diferite rânduieli, obiceiuri, tradiţii, norme
religioase, norme morale, norme canonice, toate elaborate de diferite organisme bisericeşti numite
sinoade.
Normele canonice elaborate de sinoadele ecumenice şi locale urmăresc să stabilească
comportamentul credinciosului în cadrul vieţii sociale religios-morale bisericeşti, să clarifice
problemele fundamentale ale existenţei credincioşilor şi ale raporturilor dintre aceştia. La rândul
lor, relaţiile dintre membrii Bisericii privind anumite valori materiale sau spirituale au stat
permanent în atenţia Bisericii. Prin elaborarea de norme canonice, Biserica urmăreşte ocrotirea şi
promovarea acestor valori. Valorile desemnează ceea ce dorim, căutăm, preţuim, iubim (fericirea,
sfinţenia, binele, frumosul, cinstea, dreptatea, echitatea, etc.). Valorile pot fi de mai multe
categorii: ele pot fi valori ideale şi valori-bunuri, valorile lucrurilor şi valorile persoanelor, valori
fundamentale şi valori derivate. Criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor
Bisericii, de conştiinţa lor religios-morală şi canonică, învăţătura Bisericii. Legiuitorul bisericesc
protejează relaţiile sociale bisericeşti pe care le consideră valori şi îngrădeşte prin norme canonice
acele fapte externe cu caracter social ale membrilor Bisericii pe care le considera non-valori. Între
valorile ocrotite prin norme canonice şi valorile ocrotite prin normele religioase şi morale există o
strânsă legătură. Prin norme canonice se reglementează numai valorile care au caracter social,
vizând comportamentul credincioşilor în cadrul Bisericii, celelalte valori sociale sunt ocrotite prin
normele religioase şi morale.

2. Trasaturile sau caracteristicile normelor canonice

Normele canonice prezintă unele caracteristici în raport cu principiile sau normele religioase şi cu
normele morale rezultate din acestea. Norma canonică, principiul sau regula de drept canonic, are
un rol deosebit în ansamblul normelor religioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o are
dreptul canonic în Biserică şi din forţa de interesare pe care o exercită asupra conduitei
credincioşilor. Norma canonică are în principiu ca orice normă juridică în general, un caracter
imperativ, general şi abstract. Caracterul imperativ al normelor canonice rezultă din faptul că ea
stabileşte o comportare obligatorie de la care nu admite nici o abatere. Ea arată cum trebuie să se
comporte credinciosul în relaţiile sale cu caracter social, indică model de conduită obligatoriu în
cadrul Bisericii. Caracterul general al normei canonice se manifestă în faptul că regula sau
principiul vizează totalitatea împrejurărilor particulare ce cad sub incidenţa formulei sale generale.
În acelaşi timp, norma canonică este formulată în mod impersonal, adresându-se nu individului, ci
unei categorii de persoane sau tuturor credincioşilor.
Ţinând seama de caracteristicile normei canonice, ea poate fi definită în felul următor: norma
canonică este, deci, un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal,
instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele
puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii.
Norma canonică are ca obiect de reglementare conduita credincioşilor în relaţiile lor religios-
morale cu caracter social. Ea se adresează totdeauna credincioşilor, voinţei şi conştiinţei lor, fiind
o normă bisericească cu caracter social, religios-moral. Ea nu se poate aplica la acţiuni care sunt
independente de voinţa şi conştiinţa credincioşilor. De aceea, normele dreptului canonic, ca de
altfel orice norme de drept, nu se adresează persoanelor declarate incapabile.

3. Structura normei canonice

Structura normei canonice are două aspecte – structura internă şi structura externă. Primul aspect
are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea construcţia externă, care este
modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura tehnico-juridică.
Structura logico-juridică – se constată că norma canonică are o organizare logică, indiferent care
ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept. În mod logic o normă canonică are trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Structura externă sau tehnico-juridică a normei canonice este organizarea şi formularea normei
canonice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave, etc. Ea se referă la forma de exprimare a
normei canonice. În formularea exterioară a canoanelor, normele canonice nu sunt exprimate ca
atare cu toate elementele lor structurale. Pentru aplicarea corectă a normei canonice se cere însă a
cunoaşte toate aceste elemente structurale: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ele, dacă nu se găsesc
în acelaşi canon, se pot găsi în canoanele elaborate de acelaşi sinod sau în alte canoane la care se
face referire sau care pot fi subînţelese.

8. Interpretarea normelor canonice

Normele canonice pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate este necesar să fie
respectate de către cei a căror conduită o reglementează. Pentru a putea fi însă respectate sau
aplicate, este necesară, cunoaşterea lor, înţelegerea conţinutului lor, care se dezvăluie în cadrul
procesului de interpretare. Interpretarea normelor canonice, ca parte integrantă a procesului de
aplicare a dreptului canonic, este o operaţie logico-raţională, care se face după anumite reguli şi
cu anumite metode specifice dreptului general, ele constituind un moment necesar al aplicării lor.
Necesitatea interpretării normelor canonice se impune din următoarele motive:
a) norma canonică fiind formulată de o manieră general abstractă, aplicarea sa (a normei canonice)
la un caz concret reclamă un proces logic-raţional de cunoaştere şi înţelegere a conţinutului ei, de
coborâre de la general la particular, în cadrul căreia prin utilizarea metodelor, procedeelor tehnice
de interpretare a dreptului în general, este lămurit sensul general exact şi complet al dispoziţiilor
normative respective.
b) necesitatea interpretării este determinată şi de faptul că norma canonică, aparţinând unui sistem
unitar şi armonios, nu acţionează izolat, ci ţinând seama şi de influenţa altor norme care acţionează
asupra cazului supus spre soluţionare.
c) interpretarea se impune şi pentru faptul că legiuitorul nu poate să prevadă, în formularea
normelor, toate situaţiile ce se pot întâlni la aplicarea acestora.
d) nu poate să exprime, într-o formă care impune anumite lămuriri, anumite temeiuri ale căror sens
diferă de cel obişnuit, sau în perioada când norma este în vigoare, pot apărea fapte noi neprevăzute
în mod direct sau concret.
e) uneori se ridică anumite probleme legate de redactarea gramaticală a textului de lege, de o
anumită ordine a cuvintelor în text, de folosirea semnelor de punctuaţie, precum şi de înţelesul
unor termeni.
f) de multe ori, în textele normelor canonice sunt folosiţi anumiţi termeni al căror sens diferă de
cel obişnuit. De aceea, legiuitorul, atunci când consideră necesar, face chiar în cuprinsul unor
norme canonice, referiri la înţelesul special al termenilor folosiţi în redactare.
g) de multe ori conţinutul voinţei exprimate în normele canonice necesită o completare, o întregire.
Interpretarea este calea care face posibilă punerea la curent a membrilor Bisericii şi a organelor
bisericeşti de aplicare cu o serie de aspecte privind noua normă.
Toate aceste împrejurări impun o acţiune logico-raţională care să permită lămurirea conţinutului
cazului în speţa dată.
Obiectul interpretării normelor canonice îl constituie cele trei elemente ale ei: ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea. Ipoteza normelor canonice este necesar a fi interpretată pentru a se cunoaşte cu
claritate care sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma
canonică poate fi aplicată la cazul concret. Dispoziţia este necesară să fie interpretată pentru a se
preciza drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane fizice sau juridice, stabilite în cadrul
dispoziţiei normei canonice. Interpretarea este necesară şi în privinţa sancţiunii normei canonice,
pentru a se preciza existenţa unei sancţiuni, caracterul acesteia, modul de executare, întinderea ei,
etc. Interpretarea se face în baza unor norme exprese de reglementare şi în conformitate cu
principiile corespunzătoare reglementării.

14. Scopul normelor canonice

În ce priveşte scopul normelor canonice, a canoanelor sau a normelor de drept în Biserică, acesta
se deosebeşte în mod esenţial de scopul legilor de drept în Stat, pentru ca pe lângă scopul lor
comun, de a stabili o stare de ordine în relaţiile dintre credincioşi, legile bisericeşti trebuie să
urmărească în mod principal sprijinirea scopului general al Bisericii, care este mântuirea
credincioşilor.
Ca legi de drept, canoanele sau legile bisericeşti trebuie să îndeplinească, ca orice lege o serie
de condiţii, care sunt următoarele:
 să servească viaţa omenească în general şi scopul Bisericii în special;
 să fie în conformitate cu legile morale şi cu normele de credinţă ale Bisericii;
 să fie conforme cu doctrina canonică sau concepţia despre drept a Bisericii;
 să fie date de autoritatea bisericească competentă şi numai în limitele competenţei ei;
 să se încadreze în sistemul de drept canonic existent;
 să fie clare, fără echivocuri;
 să fie aplicabile.