SCURTĂ EXPLICAȚIE DESPRE LINGURIȚA COMUNĂ DE ÎMPĂRTĂȘIRE

de Preot Dr. Alkiviadis C. Calivas, Profesor Emerit de Liturgică la Facultatea de Teologie Ortodoxă
Sfânta Cruce, Brookline, Massachusetts.

Lingurițele liturgice au existat cel puțin din secolul al șaselea și al șaptelea. [1] Dar nu înseamnă că au
fost folosite pentru Împărtășire. De fapt, canonul 101 al Sinodului Quinisext (691-692) interzice utilizarea
oricărui recipient pentru primirea Pâinii sfințite, altul decât mâna umană. [2] Canonul scrie: „Astfel încât,
dacă cineva dorește să se împărtășească cu Preacuratul Trup în timpul adunării (Liturghiei), să-și așeze
mâinile sub forma unei cruci și, astfel, să se apropie ca să primească împărtășirea harului… Căci nu-i
aprobăm pe acei oameni care fac anumite recipiente din aur sau din orice alt material ca să servească în
locul mâinilor lor pentru primirea dumnezeiescului dar.”[3]
Înainte de secolele al XI-lea și al XII-lea, toți, clericii și mirenii deopotrivă, primeau Sfintele Daruri
separat, așa cum face clerul până în zilele noastre. Când creștinii se apropiau să se împărtăsească,
întindeau mâinile, dreapta peste stânga, cu palmele deschise, în care preotul punea o părticică din Sfântul
Trup. După consumarea Trupului lui Hristos, li se oferea de către diacon Potirul din care beau Sfântul
Sânge. [4]
Primele dovezi clare pentru utilizarea lingurițelor de împărtășire au apărut în secolele al XI-lea și al XII-
lea. După cum aflăm de la renumitul canonist Teodor Balsamon (+ cca. 1195), lingurița comună a devenit
norma stabilită în multe locuri până la jumătatea secolului al XII-lea. Comentând canonul 101 al
Sinodului Quinisext de la Trullo, Balsamon deplângea faptul că modul tradițional de distribuire a
Împărtășaniei fusese abandonat în unele regiuni. [5]
Secole mai târziu, într-un comentariu la același canon, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1809) sugerează că
introducerea linguriței de împărtășire a avut loc ca urmare a lipsei diaconilor. Până la sfârșitul secolului al
XII-lea multe biserici erau slujite de un singur preot, ceea ce făcea ca administrarea elementelor
euharistice separat să fie dificilă. Problema a fost rezolvată cu introducerea linguriței. Preotul putea acum
să ofere împreună elementele euharistice într-o linguriță. În plus, Sfântul Nicodim ne spune că punerea
Sfintelor Daruri direct în gura creștinilor care se împărtășeau a ajutat la reducerea abuzurilor și la evitarea
vărsării Sfântului Sânge atunci când era băut din Potir. În mod evident, unii oameni erau nepăsători și
scăpau pe jos părticele din Sfântul Trup. Alții Îl ascundeau și „Îl foloseau în scopuri rele” [6].
Folosirea linguriței de împărtășire nu a fost adoptată de un sinod, ecumenic sau local. Utilizarea ei s-a
stabilit treptat. Inițial, lingurița ar fi fost folosită pentru a împărtăși bolnavii și muribunzii. La început, așa
cum era de așteptat, utilizarea ei în Liturghie a fost primită cu o oarecare împotrivire, așa cum s-ar face cu
orice inovație liturgică semnificativă. Înlocuirea modalității vechi de secole de a primi separat Trupul și
Sângele lui Hristos, bazată pe modelul biblic, nu a fost ușoară. Cu toate acestea, noile nevoi pastorale au
făcut inevitabilă utilizarea linguriței. În ultima analiză, lingurița a fost acceptată, chiar dacă cu reticență,
pentru că nu încălca, contrazicea sau compromitea nicio învățătură doctrinară.
Modalitatea prin care se administrează Împărtășania este pur funcțională. Aceasta servește un scop
practic. Astfel, după cum se justifică de nevoi și de circumstanțe, o Biserică locală în înțelepciunea și
autoritatea ei colectivă este liberă să adapteze, să modifice și să gestioneze modalitatea prin care este
distribuită Sfânta Împărtășanie. Indiferent de modalitatea pe care o alege o Biserică, cea mai importantă
preocupare este ca modalitatea să nu încalce nicio dogmă și să fie adecvată; să susțină și să mențină
demnitatea actului sfânt al împărtășirii.
Aflăm de la Sf. Nicodim că, în timpul ciumelor, se știa că preoții foloseau modalități arbitrare de a
administra împărtășirea bolnavilor și muribunzilor. [7] Într-un comentariu la canonul 28 al Sinodului
Quinisext, el mustra clerul pentru că folosea modalități necorespunzătoare pentru a oferi Împărtășania
bolnavilor. El recomanda o modalitate mai potrivită. Sf. Nicodim scria: „Prin urmare, atât preoții cât și
episcopii trebuie să facă o anumită schimbare în vreme de ciumă ca să le permită să administreze
împărtășirea bolnavilor fără să încalce acest canon; însă nu prin punerea Sfântului Trup în stafide, ci într-
un vas sfințit, astfel încât muribundul și bolnavul să-l poată lua de acolo cu cleștele sau cu ceva
asemănător. Vasul și cleștele trebuie să fie introduse în oțet, iar oțetul trebuie turnat într-o pâlnie sau în
orice alt mod pot în care acestea să fie mai sigure și canonice. ”[8]
Nota scurtă a Sfântului Nicodim este importantă în două feluri. În primul rând, el insistă ca vasele folosite
pentru Împărtășanie să fie sterilizate cu oțet, un dezinfectant popular din cele mai vechi timpuri. Aceasta
este o recunoaștere a faptului că vasele sau instrumentele utilizate pentru împărtășire ar putea fi
contaminate de microbi paraziți periculoși. În al doilea rând, el insistă ca instrumentul să fie potrivit
pentru acest scop.
În ultimii patruzeci de ani, mai multe epidemii mortale la nivel mondial, SIDA, SARS, Ebola și MERS au
provocat frică în rândul oamenilor. În prezent, lumea se confruntă cu o altă amenințare globală mai
înfricoșătoare: coronavirusul pandemic sau COVID-19, o boală contagioasă cu forță letală care a
influențat radical toate normele sociale, economice, politice, culturale și religioase. Oamenii sunt pe bună
dreptate îngrijorați și speriați. Boala a infectat deja milioane de oameni și a revendicat viețile a mii de
oameni la nivel global. Ca și în cazul epidemiilor precedente, coronavirusul extrem de contagios a făcut
pe mulți oameni să se întrebe și să pună la îndoială utilizarea în continuare a unei singure lingurițe
comune pentru împărtășire.
Temerile și rezervele reale ale oamenilor n-ar trebui respinse cu un aer de superioritate sau cu o chemare
la o credință mai mare, ca și cum actul împărtășirii ar fi gol de considerente umane și de limitări ale
ordinii create. Oamenii vor să se simtă în siguranță, ascultați și protejați de Biserica lor. Ei nu doresc să
fie expuși la riscuri inutile și nici n-ar trebui să fie.
Afirmații precum: „Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos și medicamentul nemuririi” sau
„Euharistia este un leac dumnezeiesc, un medicament dumnezeiesc”, sunt adevărate. Dar nu sunt
suficiente pentru a calma temerile și îngrijorările credincioșilor. Oamenii nu pun la îndoială caracterul
sfânt și sfânta identitate a Trupului și Sângelui lui Hristos, ci siguranța instrumentului prin care le sunt
oferite.
În cei șaizeci și patru de ani de preoție, am consumat Tainele din potir de mii de ori după nenumărate
Liturghii Dumnezeiești fără teamă sau ezitare, așa cum face orice preot. Nu sunt sigur însă că orice
enoriaș credincios ar face același lucru, dacă ar fi întrebat. Punctul meu de vedere este acesta. Sfânta
Împărtășanie ar trebui să fie o sursă de bucurie, de speranță și de putere pentru toți, iar nu un test sau o
măsură a credinței cuiva în grija providențială a lui Dumnezeu (Matei 4, 5-7). Sfântul Pavel ne amintește
că dragostea lui Hristos cere ca noi să avem grijă de toate persoanele, indiferent de situația lor, și să fim
sensibili și răspunzători la nevoile și la preocupările lor justificate, de dragul Evangheliei (1 Cor. 9, 19-
23).
Teologia sacramentală ortodoxă distinge între ceea ce este mistic și ceea ce este fizic. Realitățile
dumnezeiești din fiecare Taină sunt distincte de elementele materiale prin care sunt mijlocite. Credem și
mărturisim că Darurile euharistice - pâinea și vinul – se preschimbă în Trupul și Sângele lui Hristos prin
rugăciunea Bisericii și prin puterea și lucrarea Duhului Sfânt. Schimbarea este însă mistică și nu fizică.
Pâinea și vinul își păstrează proprietățile și calitățile lor naturale și sunt legate de legile lor naturale. [9]
Modul în care are loc transformarea Darurilor rămâne o taină profundă. Dar știm prin credință că
schimbarea are loc, ca Hristos să devină hrana noastră pentru a ne împărtăși nouă viața Lui (Ioan 6, 56).
Lingurița de împărtășire este un obiect material imperfect. Ea nu se împărtășește de nestricăciunea
Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este cu adevărat present nouă prin elementele
euharistice. Lingurița însăși este doar o linguriță, o ustensilă. Demnitatea linguriței este derivată din
utilizarea ei ca instrument prin care Trupul și Sângele lui Hristos sunt oferite poporului Său. Cu mult timp
în urmă, a înlocuit o cinstită formă mai veche de împărtășire. Folosirea unei lingurițe pentru a împărtăși
oamenii a fost o inovație.
Astăzi, însuși gândul de a înlocui lingurița comună a provocat o mare anxietate în unele cercuri. Unii
clerici și mireni văd înlocuirea linguriței comune sau orice alt fel de deviere de la practica actuală ca o
respingere a doctrinei prezenței reale a lui Hristos în Euharistie. Bineînțeles, acest lucru nu este adevărat.
Ca răspuns la actuala pandemie mortală, trei Biserici locale au instituit deja schimbări în modul în care
este distribuită Sfânta Împărtășanie. [10] Circumstanțele impun ca fiecare Biserică locală să studieze
problema cu atenție, luând în considerare sensibilitățile culturale și igienice ale oamenilor, precum și
măsurile sanitare și protocoalele din țările respective.
Biserica Rusiei a introdus o mică schimbare semnificativă în modul tradițional de administrare a
Împărtășaniei, care pare să se bazeze pe modelul sugerat de Sf. Nicodim. Lingurița comună de împărtășire
este înmuiată în alcool și curățată după fiecare credincios care se împărtășește. În Ucraina Împărtășania
este distribuită prin înmuiere - o părticică din Sfântul Trup este înmuiată în potir și pusă de preot în mâna
credinciosului.
Pe lângă acestea, au fost propuse câteva alte modalități de împărtășire. Unii care doresc să păstreze
lingurița comună cred că este suficient să îi învețe pe cei ce se împărtășesc să își încline capul pe spate și
să deschidă larg gura, astfel încât preotul să poată pune sau turna elementele sfinte în gura primitorului.
Scopul acestei modalități este de a evita atingerea gurii și a buzelor credinciosului. Însă această
modalitate nu este sigură; nu garantează rezultatul dorit. O altă sugestie, apropiată de modelul anterior
românesc, permite fiecărei familii să-și aducă propria „linguriță de împărtășire”, care va fi folosită doar
pentru membrii familiei respective. Totuși, această modalitate contravine spiritului canonului 101 al
Sinodului Quinisext, care interzice utilizarea vaselor personale de teama că acestea ar duce la distincții
sociale și altele asemenea. Împărtășirea, după cum bine se știe, este atât un act personal, cât și un act
colectiv. „ Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul”
(Anaforaua Sf. Vasile). Modelul ucrainean, împărtășirea prin înmuiere, a găsit sprijin în unele cartiere.
Este o versiune a practicii străvechi. Cu toate acestea, este dificil de gestionat în mai multe cazuri, cele
mai evidente fiind persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilități și copiii.
Un alt model solicită înlocuirea linguriței comune cu mai multe lingurițe individuale; lingurițe din același
material și care au o valoare egală, pe care le oferă fiecare parohie locală. Conform acestui model, fiecare
parohie va obține (poate dintr-o sursă comună) un număr suficient de lingurițe de unică folosință din
plastic sau lemn. Odată folosită, fiecare linguriță va fi colectată și tratată corespunzător (arsă sau
îngropată) după fiecare Liturghie.
Sau, fiecare parohie va procura un număr suficient de lingurițe de metal reutilizabile, toate de același tip
și din același material. Lingurițele folosite vor fi colectate și sterilizate corespunzător după fiecare
Liturghie, iar apoi vor fi refolosite de mai multe ori.
Fiecare dintre aceste modalități are un scop comun: administrarea Împărtășaniei în cel mai sigur, practic
și mai demn mod posibil. Indiferent de modalitate, intenția fundamentală este aceeași: atenuarea
transmiterii microbilor paraziți periculoși.
Dintre modalitățile menționate, utilizarea mai multor lingurițe reutilizabile din metal pare a fi cea mai
sigură și mai practică și cea mai apropiată de tradiția pe care am primit-o. Oamenii sunt obișnuiți cu
lingurița.
Un alt lucru de interes este pânza comună de împărtășire, pe care mulți o folosesc pentru a-și șterge gura
după ce s-au împărtășit. Această practică este problematică și trebuie să se încheie. Pânza comună nu
trebuie să servească decât unui singur scop, acela de a prinde orice picătură accidentală atunci când este
administrată Împărtășania. Un grup de oameni, paraclisieri și / sau credincioși care vin regulat la biserică,
ar trebui să fie instruiți să țină pânza în mod corespunzător când se apropie creștinul să se împărtășească.
De asemenea, a fost sugerată utilizarea de șervețele de hârtie de unică folosință. Șervețelul este pus într-
un coș special după fiecare utilizare. Pentru a evita dificultățile, oamenii trebuie învățați cu privire la
utilizarea corectă a șervețelului personal.
O schimbare a modului în care Împărtășania este distribuită oamenilor este inevitabilă. Se întâmplă deja.
Întrebarea este dacă toate Bisericile vor ajunge la un acord în viitorul apropiat, dacă se vor aplica variații
locale până când utilizarea mai multor lingurițe metalice individuale sau a unei alte forme de împărtășire
devine normativă? În orice caz, schimbarea se apropie. Prin urmare, este important ca toți - clericii și
mirenii deopotrivă - să fie pregătiți corespunzător.