1.

Biserica Ortodoxă Română înainte și după 1918

Lucrarea de față îsi propune să aducă la suprafață dovezi argumentate prin fapte istorice a
ceea ce a reprezentat pentru poporul român Biserica Ortodoxă Română în timpul Primului Război
Mondial (1914-1918), după 1918 și cum a luat aceasta naștere prin legea promulgată de la 25
februarie 1925.
Secolul XX a fost unul reprezentativ pentru mai multe planuri istorice. Dacă privim din
perspectivă războinică, cele Două Războaie Modiale au adus prin izbucnirea lor pierderea a
numeroase suflete românesști prin simplul fapt că se aflau în serviciul slujirii și jertfei față de țară.
Raportându-ne la planul comunist, acest regim ateu a adus odată cu instalarea sa pe teritoriul
românesc prigonirea Bisericii Române prin teroare, inchidere de biserici, maltratare a clerului
bisericesc și prin necredința în Dumnezeul Cel Adevărat.
Deasemena, un important aspect care a trebuit să fie evidențiat în contextul istoric al
secolului XX a fost acela de prezentare a pașilor premergători împlinirii acestui mare ideal, de
înființare a unei biserici autocefale. Biserica Ortodoxă Română a fost, este și va rămâne un
important simbol și centru cultural-religios al lumii întregi prin care credința ortodoxă să se poată
desfășura în vremuri de pace, neobligând prin diverse moduri aderarea la cultul creștin așa cum
observăm la celelalte religii.
Astfel, dacă privim planul istoric din timpul Primului Razboi Mondial, vom observa
contribuția pe care a avut-o clerul bisericesc în aceste vremuri de grea încercare pentru poporul
român.
În şedinţa din 16 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales ca protoiereu
sau protopop al preoţilor de armată pe preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926), profesor
universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti,
învestindu-l cu răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Române în cel mai scurt
timp posibil 1. În cadrul aceleiași ședințe, mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei
(1909-1934) a făcut o propunere privitoare la organizarea preoţilor de armată, care, aprobată cu
unanimitate de voturi, a devenit decizie sinodală. Episcopilor şi mitropoliților ţării li se cerea să

1
Constantin NAZARIE, “ Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916-1919 ”, ed. Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1921, p. 13 ; Gheorghe NICOLESCU, “ Preoți în lupta pentru Marea Unire 1916 - 1919 ”, ed.
Europa Nova, București 2000, p. 8 ;

1
dea Armatei, după cererea Ministerului de Război, preoţii trebuincioşi în timp de pace şi în timp
de război. Au fost întocmite și aprobate de Sfântul Sinod și unele “Instrucţiuni asupra
atribuţiunilor preoţilor la armată”, aprobate ulterior și de Ministerul de Război 2.
Preotul profesor Constantin Nazarie, care primise responsabilitatea organizării Serviciului
Religios al Armatei Române, a întocmit și zece cuvântări menite a da preoţilor un model despre
felul cum trebuie să vorbească soldaților în diferite ocazii şi situaţii de război. Cele zece teme erau
după cum urmează :
I. Ce înseamnă a fi soldat? ;
II. Drapelul ;
III. De ce trebuie să ascultăm superiorii? ;
IV. La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu? ;
V. Trezvia şi militarul ;
VI. Vorbire la declararea de război ;
VII. Vorbire înainte de a începe lupta ;
VIII. Vorbire la câştigarea de victorie ;
IX. Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă ;
X. Vorbire la înmormântarea unui ostaş în vreme de război - aceste cuvântări au fost aprobate
de Sfântul Sinod 3.
Un ultim aspect esenţial privea întrunirile preoţilor mobilizabili la nivelul eparhiilor în baza
propunerii preotului profesor Constantin Nazarie şi a hotărârii Sfântului Sinod nr. 2216 din 2 iunie
1916. În cei doi ani de război (1916-1918), “o parte a clerului român ortodox din Regatul
României a însoțit trupele române pe câmpurile de luptă, o parte a rămas alături de credincioșii
din teritoriile ocupate de trupele germane și bulgare, iar mulţi monahi și multe monahii din
mănăstiri s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei,…” 4
. Pe toate terenele,
cultural, religios-moral, filantropic, preoțimea noastră acolo unde a fost chemată, și s-a arătat

2
Gheorghe NICOLESCU, “ Preoți în lupta... ”, p. 9 ;

3
Ibidem, p. 8 ;

4
Ibidem, p. 10 ;

2
dorința că i se cere colaborarea, în toate locurile a fost gata de muncă și a colaborat cu dragă inimă,
cu pricepere, și cu real success 5.
Prin activitatea patriotică pe care au desfășurat-o în anii 1916-1918, preoții români și-au
adus o contribuție însemnată la făurirea statului național român unitar, mulți dintre ei suferind până
la jertfa vieții în momentele grele ale războiului.
Dacă ne raportăm la planul unirii și al dobândirii autocefaliei Bisericii, într-un stadiu
progresiv trebuie să avem în vedere următoarele evenimente :
Întemeierea Ţării Româneşti şi asigurarea independenţei sale, sub Nicolae Alexandru
Basarab, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359), după cum, la fel,
întemeierea Moldovei şi asigurarea independenţei sale, sub Alexandru cel Bun, au adus cu sine
organizarea Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei (1401) 6. Biserica Ortodoxă Română, astfel
organizată, a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale statului, sprijinind întărirea puterii
domneşti, căreia îi conferea legitimitatea spirituală.
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă. Ea a
cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859, când Domnitorul Alexandru Ioan Cuza
şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au stăruit şi au acţionat pentru
recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre 7. Primul pas a fost făcut prin Decretul organic pentru
înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, din 3 Decembrie 1864,
care prevedea în primul articol că "Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de
orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina" 8. Era pentru
prima dată în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege prevedea în mod oficial autocefalia
adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică.

5
“Raport general cultural pe anii 1932 – 1935”, ed. Tpografia cărților bisericești, 1935, p. 9 ;

6
Alexandru MORARU, “ B.O.R. între 1885 - 2000 ”, ed. EIBMBOR, București, 2006, p. 39 ; Nicolae CHIFĂR, “
Istoria creștinismului ”, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2008, p. 341 ;

7
Arhim. Fotie BALAMACI, “ Documente… Corespondența între Patriarhia de Constantinopol și Mitropolitul D. Dr.
Nifon, între domnitorul A.I.Cuza și între toate Bisericile Ortodoxe, cu privire la legile aprobate de către Guvernul
României, pentru sinodul din 1864 ”, București, 1913, pp. 66 – 88 ;

8
Ibidem, p. 40 ;

3
 Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca principiu
al viitoarei organizări bisericeşti "neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de orice chiriarhie
streină şi conducerea ei sinodală" 9.
A urmat Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi
a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române din 1872, care prevedeau
autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi an a fost instituit Sfântul Sinod, în relaţie cu Patriarhia
Ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte unitatea dogmelor şi a canoanelor,
iar mitropolitul Ungrovlahiei este declarat Primat al României. După războiul de independenţă, de
la 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de
Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost decretată şi obţinută, la 25 aprilie 1885, autocefalia
Bisericii Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri, dar refuzată până
atunci de aceasta.

1.1.Premise ale înfiinţării Patriarhiei Române

Propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului s-au făcut încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea.
De o însemnătate esenţială în acest sens au fost Propunerile făcute în Parlamentul ţării, la 9 martie
1882, privitor la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române.
În şedinţa Camerei Deputaţilor, întrunite în sesiune ordinară, în data de 9 martie 1882, s-a
dat citire unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se propunea, printre altele, ridicarea
Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie. Documentul consta dintr-o Expunere de
motive şi un Proiect de lege pentru modificarea legii Sinodale din 1872. Dar un pas important și
hotărât în direcția recunoașterii autocefaliei Bisericii noastre a fost făcut de către ierarhii noștri, la
25 martie 1882, cu prilejul sfințirii Sfântului și Marelui Mir, în Joia Mare, în catedrala
mitropolitană din București –act liturgic specific de autocefalie și primul săvârșit de Biserica
Română singură 10.
Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă îndelungată
reluarea propunerii de înfiinţare a Patriarhiei Române. La 10 iulie 1882, Patriarhul Ecumenic din
Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o scrisoare prin care-şi exprima nemulţumirea în

9
Ioan M. BUJOREANU, “ Colecțiune de legiuirile României vechi și noi, câte s-au promulgat până la finele anului
1870 ”, Vol I, București, 1873, p. 14 ;

10
Pr. prof. Niculae ȘERBĂNESCU, “Centenarul autocefaliei” – Autocefalia B.O.R., 1985, p. 100 ;

4
legătură cu discuţiile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Române. Patriarhia ecumenică avea
atunci mai multe nemulţumiri:
 secularizarea averilor mânăstireşti, făcută de Cuza ;
 declararea Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos special de la Constantinopol;
 declararea Bisericii Bulgare ca autocefală ;
 autocefalia Bisericii din Serbia (1879) ;
 ştirile că Biserica Rusiei se va organiza din nou în patriarhat.

1.2.Unificarea bisericească
Actul de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a adus în
viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare, sub conducerea
Sfântului Sinod din Bucureşti 11
. Unificarea organizării bisericeşti se impunea atât în interesul
Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era condusă Biserica într-o parte şi alta a ţării era
cu totul diferit. În urma revenirii, în 1918, la patria mamă, a provinciilor Basarabia, Bucovina şi
Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria organizare bisericească. Existau practic, patru
"regimuri de organizare bisericească" 12: Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă
de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei, Mitropolia
Autonomă a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, situaţie, desigur, greu
acceptabilă 13.
În aceste condiţii la scurt timp după desăvârşirea Unirii din 1918, au început să se
formuleze cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor, referitoare la o
organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi discuţiile referitoare la unificarea
bisericească desfăşurându-se în paralel cu discuţiile pentru întemeierea Patriarhiei Române.
O contribuţie însemnată în direcţia unificării bisericeşti şi a ridicării Bisericii Ortodoxe
Române la rangul de Patriarhie au avut Congresul preoţesc de la Sibiu, (6-8 martie 1919) şi
Consfătuirea bisericească de la Sinaia(12-15 iunie 1919), unde s-a stabilit ca, la baza viitoarei

11
Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, “ Istoria Bisericii Ortodoxe Române ”, Vol III, ed. Trinitas, Iași, 2008, p. 359 ;

12
Idem, ibidem ;

13
Pr. prof. univ. dr. Vasile MUNTEAN, “ Istoria Bisericii Românești ” – curs sintetic, Vol II, ed. Marineasa,
Timișoara, 2010, p. 118 ;

5
organizări a Bisericii, să stea Statutul şagunian şi s-a continuat discutarea ideii de la Sibiu, ca
Biserica noastră să fie încoronată cu treapta de Patriarhie 14.
La 13 decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din ţară s-au
întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. În sesiunea sinodală
de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la baza noii legi de organizare a Bisericii Ortodoxe
Române.
La 18 decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a fost ales în scaunul
de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon-Arămescu Donici
15
.
Un alt eveniment decisiv pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost întrunirea Constituantei
bisericeşti de la Bucureşti, 1920-1921. La 18 septembrie 1920 s-a întrunit la Bucureşti aşa-numita
"Constituantă bisericească", formată din membrii Sfântului Sinod, foştii miniştri de Culte,
profesori de teologie şi preoţi de mir. Aceasta a ales o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de
teologie şi mireni), în frunte cu mitropolitul primat Miron, care să întocmească un proiect de Statut
de organizare şi de funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Astfel s-a ajuns la unificarea, şi din
punct de vedere bisericesc, a neamului nostru, după primul război mondial 16.

1.3.Redeschiderea chestiunii înfiinţării Patriarhiei

Însă în a doua jumătate a anului 1924, când problema înfiinţării Patriarhiei române s-ar fi
crezut uitată, apare din nou la ordinea zilei. În cursul anului 1924, mai ales spre sfârşitul acestuia,
posibilitatea înfiinţării Patriarhiei Române era un zvon care începea să devină realitate.
Personalităţi de seamă ale neamului nostru, printre care se aflau primul ministru, Ionel I. C.
Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin
Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu, ca şi membri ai Sfântului Sinod, erau favorabili
înfiinţării Patriarhiei Române.

14
Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, op. cit., pp. 359 – 360 ;

15
Nicolae CHIFĂR, op. cit, p. 342 ;

16
Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, op. cit., p. 361 ;

6
 Nicolae Iorga şi-a expus opinia în acest sens într-un articol al ziarului "Universul",
invocând în special argumente de ordin istoric-bisericesc în sprijinul înfiinţării patriarhiei:"Suntem
singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome."
Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5 mitropolii
şi 18 eparhii 17, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se impunea, deci, ca
Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca "dominantă" şi ca Biserică "oficială" a
Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.
În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de Teologie (în
1926 a fost creată şi a treia), cinci academii teologice, numeroase Seminarii, în care studiau nu
numai tineri ortodocşi români, ci şi tineri de peste hotare. Teologii români deveneau şi ei tot mai
cunoscuţi în toată lumea creştină, atât prin lucrările lor, cât şi prin participarea lor la diferite
întruniri teologice internaţionale. De asemeni, în 1925 era proiectat un sinod panortodox, la
Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul Sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în
presa românească a vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod, ca
Patriarhie 18.

2. Înființarea Patriarhiei Române

Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi apostolice):
al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei. Cu timpul au
dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate:Biserica Gruziei, apoi Bisericile
din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La începutul secolului al XX-lea, două Biserici ortodoxe îşi
restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor), care
cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile ale anului 1924,
mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului românesc de atunci, a făcut
propunerea ca: "Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul mitropolitan din
Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al

17
Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, op. cit., p. 362 ;

18
Idem, ibidem ;

7
României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH
AL BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE ROMÂNE (cu reşedinţa la Bucureşti)".
Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924,
care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la 4 februarie 1925, zi în care
a şi fost pusă în discuţie.
În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhatului Ortodox
Român pentru Biserica Ortodoxă Română 19.
În urma discuţiilor purtate, a expunerilor de motive prezentate şi a citirii "actului de
înfiinţare", Sfântul Sinod, "în unanimitate şi cu însufleţire" a hotărât în aceeaşi şedinţă
următoarele:
1. "Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română,
demnitatea de Patriarh" (art. 1) ;
2. "Arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al
României, la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române" (art. 2) ;
3. "Înalt Prea Sfinţitul Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei, devine în
calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române" (art. 3) ;
4. "Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de
Sfintele canoane şi legile ţării" (art. 4) .
După toate acestea, urma să aibă loc şi ultimele acte ale unui astfel de eveniment bisericesc:
învestitura şi înscăunarea. Acestea, însă, din cauza bolii Regelui Ferdinand I, n-au putut avea loc
în primăvara anului 1925, cum se planificase, ci s-au amânat în toamnă, pentru data de 1 noiembrie
1925. Înainte de această dată, Sfântul Sinod a trimis scrisori tuturor Bisericilor Ortodoxe surori,
rugându-le să participe la "ceremonia învestiturei". Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele
Ferdinand I, pe baza "legii pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al
Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de scaun patriarhal", prin decret regal, "a întărit"
pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei, Dr. Miron Cristea, Primatul României, în scaunul
de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Odată cu ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al României, în
persoana Dr. Miron Cristea, care au avut loc la Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, se încheia un lung

19
Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, op. cit., p. 364 ;

8
proces de reafirmare şi recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional,
Biserica - fiică a Patriarhiei Ecumenice devenind pentru totdeauna, o Biserică - soră.

Concluzii :

Biserica Ortodoxă Română a avut de întâmpinat numeroase obstacole până să ajungă să fie
recunoscută pe plan internațional și după cum am observat, aceste probleme au început să se
amplifice încă din timpul domnitorului A.I.Cuza și până la Mitropolitul Primat Dr. Miron Cristea.
Este de remarcat faptul că Patriarhia Ecumenică nu a vrut sub nicio formă să aprobe prin
decrete și documente Înființarea Patriarhiei Române, când încă de timpuriu această problemă
ajunsese la un stadiu destul de avansat, ci abia după Primul Război Mondial, din pricina unor
anumite conjucturi a fost nevoită să accepte Biserica Ortodoxă Română ca independentă și
autocefală. Recunoașterea formală a autocefaliei B.O.R. (la 25 aprilie 1885)20 a fost un pas
hotărâtor către o nouă etapă de prestigiu din istoria Bisericii române.
Trebuie avut în vedere și faptul că Întâistătătorul B.O.R. este singurul reprezentant din
cadrul Patriarhiei Ecumenice ce se poartă în alb în totalitate și care oferă un statut aparte ce
sugerează o notă de mândrie și sentiment național a faptului că-i reprezintă pe români.
Cei care au fost responsabili de înfăptuirea acestui ideal au fost personalități importante
din istoria României care nu sunt demne de nimc altceva din partea noastră decât de recunoștință,
mulțumire și pomenire neîntreruptă la Sfântul Altar pentru că i-au oferit Bisericii noastre un nume
și o valoare semnificativă, fiind recunoscută pe plan internațional ca a doua Biserică cu cel mai
mare număr de credincioși după cea a Rusiei.

20
Alexandru MORARU, op. cit., p. 53 .