Sistemul solar

Sistemul solar este un ansamblu format dintr-o stea – Soarele – în jurul căreia gravitează
opt planete: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. În jurul planetelor
gravitează sateliţi. „Corpurile mici” grupează mii de asteroizi, comete (stele cu coadă), sistemele
de inele ale planetelor gigant şi praful interplanetar, compus din particule silicatice învăluite în
gheaţă. Sistemul solar poate fi asemuit, din punct de vedere structural, cu un disc în centrul
căruia se află Soarele, iar în jurul său, orbitele succesive ale planetelor. Orbita planetei Mercur
are o înclinare mai mare faţă de planul discului1.
Soarele este alcătuit în principal din două gaze:
- Hidrogen 55%
- Heliu 44%
Mișcarea de rotație este neuniformă ca viteză. Se realizează în 25 de zile terestre la
Ecuator și de 35 de zile în zonele polare. Soarele mai este compun din interiorul Soarelui (în
partea centrală) și din atmosfera solară.
a. Interiorul Soarelui: se caracterizează prin:
 Temperaturi foarte ridicate (circa 15 mil. Grade celsius);
 Presiuni uriașe: 10¹¹ atfmosfere;
 Material în stare de plasmă;
 Reacții termonucleare.
b. Atmosfera solară este compusă din trei straturi:
1. Fotosfera, situată în bază, se evidențiază prin:
 Temperaturi de aproximativ 6.000 grade Celsius;
 Porțiuni mai întunecate (pete solare) și mai reci (4.500 grade celsius).
2. Cromosfera înconjoară fotosfera și prezintă:
 Temperaturi de circa 20.0000 grade Celsius;
 Erupții solare (explozii) care determină formarea protuberanțelor solare.
3. Coroana solară este învelișul exterior, vizibil în timpul eclipselor de soare. Caracteristici:
 Gaze ionizate foarte rarefiate;
 Temperaturi de câteva milioane de grate Celsius;
 Emite fluxuri de plasmă (vânt solar)2.
Planetele se grupează după mărime şi compoziţie internă (Mercur, Venus, Terra, Marte)
şi externe (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun). Primele sunt numite şi planete telurice (tellur –
pământ în latină), aici fiind inclusă şi Luna. Deoarece planetele interne sunt formate în principal
din roci, ele sunt planete solide, fiind şi cele mai dense din sistemul solar. Terra este cea mai
mare dintre planetele interne. Planetele externe au, în majoritatea lor, o aparenţă gazoasă, fiind

1
Prof. Dr. Iuliana Armaș, Geografie fizică generală – Sinteze, partea a II-a, p. 1, în
http://www.geodinamic.ro/upload/fck/Partea_II_GFG.pdf .
2
Ioan Mărculeț, Geografie fizică, București, 2017, p. 6,
compuse din hidrogen, heliu, metan, amoniac etc. Între ele, Uranus şi Neptun au mai mult metan,
amoniac şi apă îngheţată, iar Jupiter şi Saturn mai mult hidrogen şi heliu3.

Mercur

Numele său este al zeului comerţului şi al drumurilor din mitologia romană

(corespunzător zeului Hermes la greci), ca urmare a revoluţiei rapide. Deşi urmărită încă din
Antichitate, planeta a fost survolată abia în sec. XX, prin sonda Mariner 10 (care a trecut pe
lângă Mercur în 1974 şi 1975). Mercur este o planetă mică, metalică (densitate 5,4 g/cm3), având
în compoziţie circa 54% fier (spre comparaţie, Pământul deţine doar 31 % fier). Fiind o planetă
predominant metalică, culoarea ei închisă face ca doar 10 % din radiaţia solară primită să fie
reflectată înapoi în spaţiu, deşi Mercur primeşte de 10 ori mai multă radiaţie solară comparativ
cu Luna iar înclinarea pe orbită e 0 grade. Apropierea de Soare şi albedoul redus determină o
încălzire puternică a feţei însorite (cu temperaturi de până la +4300C). Pe faţa umbrită a planetei
temperaturile scad sub -1000C.
Are o strucutră internă cu un nucleul feros ce are încă un mic miez activ. Acesta ocupă
2/3 din volumul planetei și are o rază de 1935km. Conține 60-70% din masa planetei, fiind
compus din fier și elemente grele (uraniu).
Relieful: Bazinul Caloris este un element specific planetei Mercu, prin complexitatea sa
fiind, totodată, unic în sistemul solar. Este o depresiune lungă de 13000 km, , înconjurată de un
lanţ muntos periferic de 2 000 m altitudine. Fundul bazinului este format din câmpuri netede de
lavă, ce prezintă riduri marginale de compresie. Partea centrală a depresiunii este fracturată şi
uşor înălţată, ca efect al extensiei, care a contrabalansat fenomenul de compresie marginală a
lavei bazaltice. Rama periferică este afectată de dislocări în trepte relativ paralele, care cad spre
interiorul bazinului. Antipodul bazinului Caloris prezintă o morfologie cu structură radială,
compusă dintr-o succesiune de văi, late de aproximativ 7 km şi lungi de 100 km, fragmentate
uneori de cratere de impact. Între văi se dispun coline înalte până la 1500 m, având lungimi de 5
– 10 km. Geneza acestei alternanţe de forme este explicată prin dislocări puternice provocate de
undele seismice, propagate în urma impactului dinspre bazinul Caloris spre antipodul său.
Scoarţa, dislocată longitudinal, a avut momentan tendinţa de a migra spre bazinul marelui
impact4.

Venus

Venus are acest nume Este cunoscută ca „luceafărul de dimineață” (observată la răsăritul
Soarelui) sau „luceafărul de seară” (observată la apusul Soarelui) VENUS după zeița romană a

3
Prof. Dr. Iuliana Armaș, Geografie fizică generală – Sinteze, p. 1.
4
Prof. Dr. Iuliana Armaș, Geografie fizică generală – Sinteze, pp. 9-10.
iubirii și frumuseții. Este cel mai strălucitor corp de pe cer după Soare și Lună. Nu are sateliți
naturali și nici câmp magnetic. Este singura planetă cu mișcare de revoluție în jurul Soarelui. Un
an Venusian durează 224 de zile pământene. O zi Venusiană este 24 de zile pământene.
Dimensiunile și structura geologică sunt similare cu ale Pământului. Amestecul de nori
denși de CO și emisiile de dioxid de sulf creează cel mai mare efect de seră din sistemul solar cu
tempera de la 460°C, mai înalte decât temperature de pe Mercur. Presiunea atmosferică este de
100 de ori mai mare decât cea de pe Pământ. Există nori de ploaie dar e acid sulfuric.
Când Venus trece între Pământ și Soare umbra sa cade peste discul solar. Acest
eveniment are loc rar, în pereche, la un interval de timp de 8 ani. Ultimul transit a avut loc în 8
iunie 2004 și în perioada 5-6 iunie 2012. Acest fenomen nu se va repeat până în data de 11
decembrie 21175.
Relieful este preponderant nivelat. 70% ocupă Marea Câmpie Venusiană, fragmentată de
cratere de impact. 10% reprezintă continentele cu altitudini de până la 1,5 km față de nivelul 0.
Au aspect de platouri netede cu margini abrupt. 20% reprezintă grabene cu adâncimi de până la
-3 km.

Marte

Numele îl împrumută de la zeul războiului la romani (Ares la greci). Faptul se datorează

culorii roşii şi apropierii periodice de Terra, asociată cu situaţii de conflicte şi epidemii. La
fiecare 47 ani apropierea este maximă, are loc numai în august, când Marte este la periheliu, iar
Pămîntul la afeliu (pe 26-27 .08.2003, s-a ajuns la o distanţă minimă de 55,7 mil km, situaţie care
se va mai repeta în anul 2287).
Înfatisarea roșsiatică a planetei se datoreaza oxidului de fier de la suprafata. Raza planetei
Marte reprezinta jumatate din cea a Terrei, iar masa sa, doar o zecime; este mai putin densa, dar
aria suprafetei sale este doar cu putin mai mica ca aria suprafetei uscate a Pamantului. A treia si a
patra planeta de la Soare au cam aceeasi varsta, 4,6 miliarde de ani. Ziua martiana dureaza cu o
jumatate de ora mai mult decat ziua terestra si este uneori numita sol iar anul martian dureaza
aproape cat doi echivalenti pamantesti. Satelitii lui Marte sunt in numar de doi, numiti dupa
cainii zeului Marte (Phobos si Deimos). Acestia sunt niste corpuri mici, intunecate si puternic
marcate de cratere, la origine putand fi niste asteroizi captati de gravitatia Planetei Rosii.
Satelitul Phobos, datorita perioadei sale de revolutie siderala mult mai mica decat perioada de
rotatie siderala a planetei, are miscare aparenta de la vest spre est si rasare si apune de cate 2 ori
intr-o zi martiana. Sol sau zi marțiana, este durata echivalenta a unei rotatii in jurul axei proprii a
planetei Marte. Valoarea ei este in jur de 24 ore 39 minute si 35 secunde. Viata Exista dovezi ca
planeta a fost candva mult mai accesibila vietii decat este astazi, dar daca au existat vreodata
organisme vii pe Marte ramane inca o intrebare deschisa. Misiunea Viking de la mijlocul anilor
’70 ce a avut ca scop detectarea de microorganisme in solul martian, a adus unele rezultate

5
Luminița Chicinaș, Astronomie – introducere, în http://www.esero.ro/wp-content/uploads/2016/09/Sistemul-
solar_Cincis_2016_LC.pdf pp. 18-21.
pozitive, mai tarziu combatute de multi cercetatori. In laboratorul Lyndon B. Johnson Space
Center din Houston, Texas s-au gasit componente organice in asteroidul ALH84001, care se
crede ca ar proveni de pe Marte.

Jupiter

Este cea mai mare planetă din sistemul solar. Numele său provine de la conducătorul
zeilor. Aeste cel de al V-lea cel mai strălucitor obiect de pe cer, după Soare, Lună, Venus și
Marte. Descoperire celor 4 luni mari ale sale: Io, Europa, Ganimedeo și Calisto de către Galileo
Galilei și Simon Marius în 1610, a reprezentat prima detectare a unei mișcări aparente care nu
este legată de Pământ. Aceasta a reprezentat un test important pentru teoria heliocentrică6.
Pe Jupiter două elemente predomină: hidrogenul și deuteriul. Inelele planetei sunt mult
mai subțiri decât cele ale lui Saturn sau Uranus. Jupiter are cei mai numeroși sateliți din sistemul
solar. Numai în 2003 astronomii au descoperit încă 23 de sateliți ce orbitează planeta gigant.
Juppiter are în present 63 de sateliți, cei mai numeroși din întregul sistem solar7.
Jupiter are, probabil, un miez de material solid, care se ridică până la de 10-15 ori masa
Pământului. Deasupra acestui miez, este un strat gros de hidrogen metalic lichid. Datorită
temperaturii și presiunii din interiorul Jupiter, hidrogenul este în stare lichidă și nu gazoasă. Este
un conductor electric și constituie sursa câmpului magnetic al lui Jupiter. Acest strat conține
probabil ceva heliu și unele urme de „strat aluvionar de gheață”. Stratul de suprafață este alcătuit
în principal din hidrogen molecular și heliu, lichid în interior și gazos în exterior. Atmosfera pe
care o vedem este doar partea superioară a acestui strat adânc. Apa, dioxidul de carbon, metanul,
precum și alte molecule simple sunt de asemenea prezente în cantități mici8.
Marea Pată Roșie (MPR) a fost observată pentru prima dată de către telescoapele de pe
Pământ, în urmă cu mai mult de 300 de ani. Este un oval de aproximativ 12000 pe 25000 km,
suficient de mare pentru a cuprinde două sau trei Pământuri. Este o regiune de înaltă presiune, ai
cărei nori superiori sunt mult mai mari și mai reci decât zonele înconjurătoare. Structuri similare
au fost observate pe Saturn și Neptun. Modul în care există astfel de structuri pentru o astfel de
perioadă lungă de timp nu a fost încă pe deplin înțeles. Jupiter și celelalte planete gazoase au
vânturi de mare viteză în benzi mari la diferite latitudini. Vânturile suflă în direcții opuse în două
benzi adiacente. Diferențele mici de temperatură sau de compoziție chimică sunt responsabile
pentru colorarea diferită a benzilor, un aspect care domină imaginea planetei. Atmosfera lui
Jupiter este foarte turbulentă. Acest lucru dovedește că vânturile sunt puse în mare măsură în
mișcare, de căldura internă a planetei și nu de cea care vine de la Soare, așa cum este în cazul
Pământului9.

6
Luminița Chicinaș, Astronomie – introducere, pp. 31-32.
7
Prof. Dr. Iuliana Armaș, Geografie fizică generală – Sinteze, p. 16.
8
Magda Stavinschi, Uniunea Astronomică Internațională, Institutul Astronomic al Academiei Române, București, în
http://sac.csic.es/astrosecundaria/ro/cursos/formato/materiales/conferencias/L4_w_ro.pdf , pp. 15-16.
9
Magda Stavinschi, Uniunea Astronomică Internațională…, p. 16.
 Saturn

Este a șasea planetă ca depărtare de Soare, din Sistemul solar. Este gigantă, a doua în
masă și volum după Jupiter. Planeta este cunoscută încă din antichitate cu denumirea de Saturn,
de la zeul secerișului la romani. Este urmărită în 1610, prin lunetă, de către Galilei. El este cel
care atrage atenția asupra „urechilor lui Saturn”, observație care va fi legată de existența unor
inele sau sateliți.
Prezența inelelor se datorează faptului că, în prezența unui câmp gravitațional foarte
puternic, obiectele mai mare se desprind sub influența forțelor mareice într-un nor de sfărâmături
(cu diametre de sub 1m la peste 1km) și praf. Acest nor se rotește în planul ecuatorial al
planetelor. În jurul lui Saturn nu se poate menține nici un obiect mai mare de câțiva km pe o rază
de 140.000 km de la centrul planetei. Limita până la care un obiect este instabil în apropierea
unui alt corp cosmin, poartă denumirea de limita Roche după numele matematicianului francez
Edouar Roche care a calculat-o în 185010.
Saturn este una dintre planetele cu cel mai mare număr de sateliți. Este greu de spus câți
de mulți sunt, orice bucată de gheață din inele poate fi considerată un satelit. În anul 2009 au fost
identificați 62 de sateliți. 53 au fost confirmați și au căpătat nume. Cei mai mulți dintre ei sunt
mici: 31 au diametre de mai puțin de 10km, în timp ce 13 sunt mai mici de 50 km. Numai șapte
sunt suficient de mari pentru a lua o formă sferoidă sub influența gravitației lor. Titan este cel
mai mare, mai mare decât Mercur și Pluto, și singurul satelit din Sistemul solar cu o atmosferă
densă11.

Uranus

În mitologia greacă Zeul Uranus a fost tatăl lui Cronos (Saturn) și bunicul lui Zeus
(Jupiter).
Este cea mai strălucitoare planetă. Ea a fost descoperită întâmplător de către William
Herschel, musician și astronom amator englez, pe 13 martie 1781, care a confundat-o cu o
cometă. Această planetă are ca și specific înclinarea polilor, aflată practice în planul orbital al
planetei, la care se adaugă și o rotație de tip retrograde, de la est la vest. Acest fapt s-ar datora
unei puternice coliziuni care a avut loc în etapa timpurie a formării planetei12.
Distanța sa medie față de Soare este de 3000 de milioane km. Perioada de rotație a
interiorului planetei Uranus este de 17h 14min. Dar în apropierea ecuatorului său, suprafața
efectuează o rotație completă în mai puțin de 14 ore. Interiorul său poate fi contituit dintr-un
miez solid de silicat de fier și înconjurat de o manta de apă Înghețată, He, metan și ammoniac,
urmată de un strat de H și He, mai întâi lichid, apoi gazos în atmosfera exterioară. Culoarea

10
Prof. Dr. Ioliana Armaș, Geografie fizică general – Sinteze, pp. 16-17.
11
Magda Stavinschi, Uniunea Astronomică Internațională…, p. 19.
12
Prof. Dr. Ioliana Armaș, Geografie fizică general – Sinteze, p. 17.
albastră-verzui este datorată prezenței metanului în atmosferă, metan care absoarbe radiațiile
roșii și infraroșii13.

Neptun

Neptun este a opta și cea mai îndepărtată planetă de la Soare din Sistemul solar. De
asemenea, este ultima planetă gigant gazoasă. Aceasta a fost descoperită de către astronomul
german Johann Gottfried Gale la 23 septembrie 1847, în urma previziunilor lui Urban Le Verrier,
care, la fel ca astronomul englez John Couch Adams, a găsit prin calculi matematice o regiune în
spațiu, unde ar fi putut fi găsită. Aceasta poartă numele zeului roman al mărilot Neptun.
Neptun nu este vizibil cu ochiul liber și nu apare ca un disc albastru-verde prin telescop.
Acesta a fost vizitat doar o singură dată de o sondă spațială, Voyager 2, care a trecut pe lângă
acesta, pe 25 august 1989. Cel mai mare satelit al său este Triton. Compoziția sa internă este
similară cu cea a lui Uranus. Se crede că acesta are un nucleu solid din silicați și fier, aproape la
fel de mare ca masa Pământului. Se presupune că nucleul său, la fel ca și al lui Uranus, ar avea o
compoziție destul de uniformă (roci în fuziune, gheață, 15% hidrogen și heliu puțin); dar nu are o
structură în „straturi” , cum au Jupiter și Saturn14.
Culoarea sa albăstruie provine în principal de la metan, care absoarbe lumina în lungimi
de undă de culoare roșie. Se pare că şi o altă component îi dă lui Neptun culoarea albăstruie, dar
care nu a fost definită încă. Ca și celelalte planete gazoase gigant, are un sistem eolian format din
vânturi foarte rapide în benzi paralele la ecuator, de furtuni imense și vortexuri. Cele mai rapide
vânturi de pe Neptun au viteze de peste 2000 kilometri pe oră. În timpul prospecțiunii lui
Voyager 2, cea mai interesantă formațiune descoperită a fost "Marea Pată Neagră", care a fost
aproximativ de dimensiunea "Marii Pete Roşii" de pe Jupiter. Acest loc nu a fost observat cu
câţiva ani în urmă, când telescopul spațial Hubble a făcut observații pe Uranus. Vânturile de pe
Uranus ar putea avea viteze de 300 m/s (1080 km/h, sau chiar până la 2500 km/oră). Acest loc ar
putea fi un uragan gigant întunecat care se presupune că se deplasează cu 1000 km/h. Neptun are
mai puține inele planetare vizibile. Ele sunt de culoare închisă și originea lor este încă
necunoscută. Neptun are cel puțin 13 sateliți naturali, printre care cel mai mare este Triton,
descoperit de William Lassell doar la 17 zile de la descoperirea lui Neptun15.

13
Luminița Chicinaș, Astronomie – introducere, pp. 43-44.
14
Magda Stavinschi, Uniunea Astronomică Internațională…, pp. 22-23.
15
Magda Stavinschi, Uniunea Astronomică Internațională…, pp. 23-24
 Bibliografie

1. Prof. Dr. Iuliana Armaș, Geografie fizică generală – Sinteze, partea a II-a, p.
1, în http://www.geodinamic.ro/upload/fck/Partea_II_GFG.pdf.
2. Ioan Mărculeț, Geografie fizică, București, 2017.
3. Luminița Chicinaș, Astronomie – introducere, în http://www.esero.ro/wp-
content/uploads/2016/09/Sistemul-solar_Cincis_2016_LC.pdf.
4. Magda Stavinschi, Uniunea Astronomică Internațională, Institutul
Astronomic al Academiei Române, București, în
http://sac.csic.es/astrosecundaria/ro/cursos/formato/materiales/conferencias/
L4_w_ro.pdf .