SOARELE

„În centrul a toate se găseşte Soarele. Unii

îl numesc făclia lumii, alţii Raţiunea, alţii
Diriguitorul; Trismegist îl numeşte
Dumnezeul ce văzut...”

Mulţimea corpurilor care gravitează în jurul Soarelui formează Sistemul Solar: 9 planete
mari, 61 sateliţi naturali ai planetelor, peste 100.000 planete mici sau asteroizi, mii de
comete, o mulţime de corpuri meteorice şi materia interplanetară (gaz şi praf), ocupând
un spaţiu în jurul Soarelui pe o rază de 2 milioane ani lumină.

Soarele, una din miliardele de stele ale galaxiei noastre, este situat la 30.000 de
ani lumină de centrul galactic, fiind localizat între două braţe spirale ale galaxiei.
Sistemul nostru solar, împreună cu grupul local de stele, se roteşte în jurul nucleului
galactic cu o viteză de cca 220 km/s, Soarele făcând astfel un tur complet al Galaxiei în
240 de milioane de an (an cosmic). Grupul local de galaxii (20) se mişcă în bloc, cu
aprox. 400 km/s, către un roi enorm de galaxii, ce se află în direcţia constelaţiei Fecioara
la 60 milioane de ani lumină depărtare de noi. Dacă ne referim la mişcarea Soarelui faţă
de grupul local de stele, Soarele împreună cu întregul sistem planetar se deplasează cu
viteza de 20 km/s spre steaua Vega din constalaţia Lyra.
 Date generale despre Soare:
 Diametrul: 1.392.520 km, adică de 109,1 ori diametrul Pământului
 Suprafaţa: 6,0918 ∙ 1018 m2 ; de 11.900 ori mai mare decât a Pământului
 Masa: 1,9891 ∙ 1030 kg, de 333.000 ori mai mare decât a Pământului;
reprezintă 99,9% din materia întregului sistem solar
 Volumul: 1414 ∙ 1030 m3 ; de aprox. 1,3 mil. de ori mai mare decât a
Pământului
 Distanţa medie faţă de Pământ: 149,6 mil. km
 Acceleraţia gravitaţiei la suprafaţă: 274 m/s2 , de 27,9 ori decât cea
terestră
 Temperatura la suprafaţă: media 5.800°C
 Temperatura în centru: aprox 15.700.000°C
 Presiunea în centru: cca 1011 at.

Datorită temperaturii şi a presiunii extrem de ridicate, toată materia este în stare

gazoasă, fiind compusă 99% din hidrogen şi heliu, alături de alte elemente în cantităţi mai
mici: carbon, fier, calciu etc.
Soarele, un uriaş reactor termonuclear, transformă hidrogenul în heliu, eliberându-
se cantităţi uriaşe de energie (39∙1022 kw∙s), transferată din exterior, sub formă de radiaţie
electromagnetică, prin zona radiativă a Soarelui. Deasupra acestui strat se află zona
convectivă, unde transferul de energie spre suprafaţa Soarelui se face prin convecţie.
 FOTOSFERA, stratul principal al atmosferei solare, situat la baza acesteia, este
sursa principală a radiaţiei optice cu spectru continuu. Deşi subţire (având grosimea de
doar 300-400 km), fotosferei îi revine cea mai mare parte din masa atmosferei solare.
Materia care se ridică în stratul convectivse deplasează sub formă de jeturi care, atinzând
fotosfera, se răcesc şi coboară. Partea superioară a cestor jeturi (cu diametre de cca 600
km) se observă sub forma unor granule situate în fotosferă. De aceea Soarele, privit cu un
telescop, se prezintă ca o reţea de boabe de orez care îşi schimbă forma şi locul în decurs
de câteva minute. În fotosferă apar la început zone faculare legate de intensificarea
câmpului magnetic, mai strălucitoare decât fotosfera, urmate apoi de apariţia petelor,
zone fotosferice întunecate, cu temperatură mai scăzută (4500°K). De forme şi
dimensiuni diferite (zeci de mii de km), cu o durată de existenţă de la câteva săptămâni la
câteva luni, petele solare apar în perechi, cu polaritate magnetică opusă.
Descoperite de Galileo Galilei şi J. Fabricius în anul 1610, petele solare au permis
punerea în evidenţă a rotaţiei Soarelui ca un fluid (nu ca rigid), cu o perioadă de 25 de
zile la ecuator şi de peste 30 de zile la poli.

Deasupra Fotosferei, la cca 10.000 km, se extinde CROMOSFERA, care devine

vizibilă cu ochiul liber doar în timpul eclipselor totale de Soare, apărând ca un cerc roşu
în jurul acestuia. Fenomenele nestaţionare ce se produc în cromosferă sunt spiculele,
floculuii şi erupţiile.
Spiculele constau din jeturi de gaze relativ reci şi dense, ci diametre de ordinul a
600 km. Altitudinea maximă pe care o ating, cu viteze de 20-25 km/s, este uneori de
12.000 km. Floculuii, formaţiuni strălucitoare alcătuite din vapori de claciu sau de
hidrogen, ocupă regiuni mult mai întinse decât faculele din fotosferă. Erupţiile solare se
manifestă prin creşterea bruscă a strălucirii unei mici porţiuni a cromosferei, fiind o sursă
intensă de particule încărcate electric şi de diferite radiaţii (X, UV etc).
 Din cromosferă se ridică uneori flăcări uriaşe, cu lungimi de sute de mii de
kilometri, numite protuberanţe, observabile în COROANA SOLARĂ (pătura externă a
atmosferei solare). Acestea sunt caracteristice perioadei de maxim a activităţii, fiind
strâns legate de erupţiile cromosferice. De fapt, activitatea solară cuprinde totalitatea
fenomenelor nestaţionare care au loc la suprafaţa şi în atmosfera Soarelui. Astfel,
apariţia, deplasarea şi repartiţia petelor solare, care urmează un ciculu de 11,2 ani,
constituie unul din indicatorii de bază ai activităţii solare. Alte cicluri ale aactivităţii
solare au durata de 80 de ani, de 400 de ani etc. Ciclul de 11 ani a primit o numerotate
arbitrară, după care ciclul 1 începe în anul 1775 şi al cărui maxim s-a înregistrat în 1991.
În perioada de maxim, coroana optică este foarte strălucitoare şi uniform repartizată în
jurul Soarelui, iar emisia de raze X, UV şi radio prezintă intensificări deosebite.

Influenţele activităţii solare asupra planetei noastre se manifestă sub forme

precum aureole polare, furtuni magnetice, inonosferice etc., care au drept consecinţă
perturbaţii grave ale comunicaţiilor pe Terra sau chiar influenţe negative asupra
bolnavilor cardiovasculari.