Expresionismul îşi are originea în Germania, fiind reprezentat de către Ernst-Ludwig

Kirchner, Erich Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein - grupul Die Brücke
("Puntea") din Dresda - şi Franz Marc, August Macke - din jurul Almanahului Der Blaue
Reiter ("Călăreţul albastru") din München - acoperind perioada 1905 - 1918. Vor adera
mai târziu Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily Kandinsky.

Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi

convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta
artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei.
Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică
revoluţionară.

În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în

adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se
impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel
repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica, cu
compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta expresionistă propune o
formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau
sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de
linii frânte şi curbe, de un ritm discontinu.

August Macke - Reflexia în vitrină, acuarelă, 1913

Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se
organizează expoziţia "Arta degenerată": expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai
regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire,
în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri, chiar dacă
unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal şi iubitorilor de artă,
ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul.
În afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt norvegianul Edvard
Munch, cu celebrul său tablou Ţipătul, elveţianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl
şi Kees van Dongen, finlandezul Akseli Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.

[modifică]

Tablouri reprezentative

 "Femei pe stradă", Kirchner (1914)

 "Răstignirea", Nolde (1912)
 "Peisaj din Dresda", Heckel (1910)
 "Caii galbeni", Marc (1912)
 "Reflexia în vitrină", Macke (1913).
 "Saleh Chaudhry", Pakistani hunger stike (1987).

Emil Nolde - Răstignirea, 1912 Fundaţia Seebüll, Neukirchen

[modifică]

Expresioniştii în muzeele lumii

 Germania: Brücke Museum şi Nationalgalerie,Berlin; Städtisches Kunstmuseum,

Bonn; Museum Folkwang, Essen; Kunstsammlung Nordrhein-Westfalen,
Düsseldorf; Museum Ludwig, Köln; Staatgalerie, Stuttgart
 Franţa: Musée d'Orsay, Paris
 Suedia: Moderna Museet, Stockholm
 Statele Unite: Museum of Modern Art, New York

[modifică]

Expresionismul în literatură
 Acest articol face parte din
seria Literatură

Literatură română

Scriitori - Cărţi
Istoria literaturii

Antichitate - Evul Mediu

s. XVI - s. XVII
s. XVIII - s. XIX
s. XX - s. XXI
Specii literare

BD - Basm - Literatură pentru copii

Nuvelă - Teatru
Poezie - Roman
Genuri literare

Genul epic - Genul liric

Genul dramatic
Biografie - Fantastic
Roman negru
Roman poliţist
Science-fiction
Vezi şi
 Curente literare
Premii literare
Literatură străină

În literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă impotriva realismului sau

naturalismului, o căutare a unei realităţi psihologice sau spirituale, iar nu o înregistrare a
unor evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică. În roman, termenul este
leagat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce (vezi: tehnica fluxului conştiinţei,
stream of consciousness). În teatru, August Strindberg este considerat un precursor al
mişcării expresioniste, deşi termenul poate fi aplicat unui grup de dramaturgi germani din
primele decenii ale secolului al XX-lea, incluzând pe Georg Kaiser, Ernst Toller şi Frank
Wedekind. Opera lor este caracterizată de o bizară distorsionare a realului. Alţi
dramaturgi, deşi nu erau afiliaţi curentului, au scris opere cu tentă expresionistă, de
exemplu Karel Čapek în R.U.R. (1921) şi Eugene O'Neill în Împăratul Jones (1921).
Mişcarea, deşi a durat puţin timp, a dat un avânt substanţial modernizării teatrului
european.

Numeroase opere literare româneşti au intrat în atingere cu expresionismul. Astfel,

majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale lui Lucian Blaga pot fi afiliate acestui
curent. Un alt exemplu ar putea fi piesa lui Mihai Săulescu, Săptămâna luminată.