Max Ernst

Salt la: Navigare, căutare

Max Ernst - Autoportret
Max Ernst (n. 2 aprilie1891, Brühl - d. 1 aprilie 1976, Paris) a fost un pictor şi sculptor modernist german,
care a aderat în 1919 la curentul dadaist, pentru ca, în anul 1924 - o dată cu apariţia oficială a
suprarealismului - să se încadreze în această mişcare.
Cuprins
[ascunde]
1 Viaţa şi Opera
1.1 Perioada dadaistă
1.2 Perioada suprarealistă
2 Bibliografie
3 Legături externe
Viaţa şi Opera
Max Ernst, fiul unui pictor care lucra la o şcoală de surdo-muţi, s-a născut la 2 aprilie 1891 în orăşelul
Brühl, lângă Köln. În anul 1908 începe să studieze Filosofia, Psihologia şi Istoria Artelor la Universitatea
din Bonn, unde îi va cunoaşte pe pictorul August Macke - care îl introduce în grupul "Der Blaue Reiter"
("Călăreţul albastru") - şi pe sculptorul Hans Arp, cu care va deveni prieten foarte apropiat. Începuturile
sale artistice stau sub influenţa pronunţată a expresionismului german pe de o parte, şi a operelor lui
Giorgio De Chirico pe de altă parte. Citeşte de asemenea foarte mult, cunoaşte operele lui Sigmund Freud,
Guillaume Apollinaire şi Arthur Rimbaud. În timpul primului război mondial este rănit şi demobilizat. În
anul 1918 se căsătoreşte cu Lou Strauss, dar, în 1922, după naşterea unui fiu, căsnicia lor se destramă.
[modifică] Perioada dadaistă
După ce se întoarce la Köln se împrieteneşte cu pictorul Johannes Theodor Baargeld şi - împreună - aderă
în 1919 la mişcarea dadaistă, cu care îi familiarizase Hans Arp. Baargeld, Arp şi Ernst vor crea aşa-
numitele "Fatagaga" (prescurtare de la Fabrication de Tableaux Garantis Gazométriques: "Fabricare de
tablouri garantat gazometrice"), lucrări comune apărute din experimente legate de legea hazardului.

Max Ernst lucrând la un model în gips

von minimax dadamax selbst konstruiertes machinchen, 1919-20

Sfânta Cecilia: pianul invizibil, 1923
Ubu Imperator, 1923
Îşi prezintă colajele la Târgul Internaţional "Dada" de la Berlin, din anul 1920. În anul 1921, André Breton
prezintă publicului parizian o selecţie a operelor lui Max Ernst. Un an mai târziu, artistul soseşte la Paris,
unde va rămâne cea mai parte a vieţii.
Max Ernst este una dintre personalităţile marcante ale dadaismului. Din această perioadă păstrează - printre
altele - plăcerea pentru experimente. În decursul întregii sale cariere nu va înceta să elaboreze noi mijloace
de expresie şi creaţie. Se serveşte în manieră originală de metoda colajului, în 1925 imaginează tehnica
frotajului, care constă în frecarea creionului pe hârtia fixată în crăpăturile din parchet şi, ulterior, în
completarea imaginilor astfel obţinute cu motive personale. Colajele lui Ernst - spre deosebire de acele
hârtii lipite ale cubiştilor sau de asamblajele "Merz" ake lui Kurt Schwitters - sunt fragmente de poezii
dadaiste, transcripţii extravagante sau descrieri banale, adeseori redactate în mai multe limbi. Max Ernst
dezvoltă şi alte tehnici semiautomate: amprente, zgârieturi (grattage), decalcomanii, fotomontaje sau
dripping-uri (metodă constând în împrăştierea vopselei cu ajutorul unui beţişor pe pânza întinsă jos pe
podea).
[modifică] Perioada suprarealistă
Max Ernst nu a primit viză pentru a participa în 1921 la expoziţia sa de la Paris organizată de André
Breton, Franţa fiind încă dominată după primul război mondial de sentimente antigermane. Câteva luni mai
târziu, André Breton şi Max Ernst se întâlnesc în Tirol, apoi Breton şi Paul Éluard cu soţia lui Gala pleacă
la Köln. Max Ernst se împrieteneşte cu Éluard şi devine amantul soţiei acestuia. Éluard, adept al iubirii
libere, nu protestează, o va ceda de fapt mai târziu definitiv pe Gala lui Salvador Dalí. În anul 1925, după
apariţia oficială a suprarealismului, Ernst aderă la această mişcare, din care va fi mai târziu de două ori
exclus, în 1938 şi 1954. Din 1922 se stabileşte la Paris şi este cosemnatar al revistei "Manifestul
Suprarealismului", participă la toate expoziţiile mişcării şi se îndrăgosteşte de Marie-Berthe Aurenche, care
în ochii lui posedă "frumuseţea personajelor lui Botticelli". O va părăsi totuşi pentru o tânără irlandeză,
Leonora Carrington, pictoriţă ca şi el. Amândoi pleacă în 1941 în America, Leonora se îmbolnăveşte însă
de o afecţiune psihică, iar Ernst îşi găseşte scăparea cu o altă amantă, Peggy Guggenheim, din familia
cunoscuţilor colecţionari de artă, cu care se şi căsătoreşte, dar căsnicia lor nu va dura nici măcar un an. În
1942, pleacă în Arizona cu pictoriţa Dorothea Tanningg, cu care se va căsători în anul 1946. Va reveni în
Franţa în 1953, iar un an mai târziu primeşte Marele Premiu la Bienala de la Veneţia, fapt pentru care
grupul suprarealist îl renegă. Max Ernst moare la 1 aprilie 1976 în Paris.

Triumful suprarealismului, Grădina Franţei,

Maica Domnului pedepsind pe Vox Angelica, 1945 1962
1937
Pruncul Iisus, 1926
Din anul 1924 până în 1938, Max Ernst este unul din reprezentanţii de frunte ai picturii suprarealiste, în
mod evident sub influenţa lui Giorgio De Chirico. Totuşi Ernst se deosebeşte de predecesorul său prin
dimensiunea uneori blasfemică ("Maica Domnului pedepsind pe Pruncul Iisus", 1926, "Pietà sau revoluţia
nocturnă", 1923) a operei sale, moştenire a spiritului anarhic specific revoltei dadaiste. În 1929, se
întâlneşte cu Alberto Giacometti şi publică romanul-colaj "Femeia cu o sută de capete", colaborează cu
Salvador Dalí la filmul suprarealist "Vârsta de aur". Cultul pentru insolit se păstrează şi în sculpturile sale,
unde - concrete şi pregnante - volumele au totuşi capacitatea de a instaura convenţiile visului.
Creaţia lui Max Ernst, localizată "în afara picturii" - după cum singur obşnuia să spună -, va influenţa în
mod considerabil numeroase generaţii de artişti, mai ales în Statele Unite, ca Jackson Pollock sau Robert
Motherwell.
Suprarealismul în artele plastice
[modifică] Pictură
Suprarealismul în pictură. Fondatorii suprarealismului au fost poeţii. Termenul "Surréalisme" a luat naştere
în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias",
îi schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă". Scriitorul André
Breton preia acest termen şi-l foloseşte într-un articol intitulat "Pentru Dada" (1920), pentru ca în 1922 să
publice "Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul
îi va atrage pe artiştii care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepţia asupra
lumii care devine "albastră ca o portocală" (Paul Eluard).
În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zăreşte la expoziţia organizată de o
galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează.
După război Breton îi va cunoaşte pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri şi îşi formează o
bogată colecţie. În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură
suprarealistă?" La ceastă întrebare vor răspunde - fiecare în stil propriu - Max Ernst, Joan Miró, André
Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte şi Paul Delvaux.
Aceste personalităţi sunt întregite de alţi artişti la fel de talentaţi, deşi mai puţin cunoscuţi, cum ar fi

Victor Brauner - "Suprarealistul"

Joan Miró - Interior olandez, 1928

artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.
Suprarealiştii îşi expun lucrările în timpul unor expoziţii ce vor deveni un loc şi o ocazie potrivite pentru
orice fel de provocare care marchează caracterul revoluţionar al mişcării. "Când se spune despre
suprarealişti că sunt pictori ai schimbării veşnice - explică în anul 1934 Max Ernst - nu trebuie să nr
aşteptăm de la ei să-şi copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv şi descriptiv), şi
nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care să se simtă bine
sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).
Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se mişte cu îndrăzneală şi absolută dezinvoltură
într-o zonă care se află la graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară care, deşi nu este foarte precisă,
posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică şi psihică."
Operele pictorilor suprarealişti sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi niciodată
reprezentate până atunci, pe care suprarealismul doreşte să o descopere prin revoluţiua mentală ai cărei
moştenitori mai suntem încă şi astăzi.
Pictorii expresionişti abstracţi americani, Jackson Pollock, Mark Rothko şi Arshile Gorky s-au inspirat
enorm din suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor Louise Bourgeois şi
Alberto Giacometti.

René Magritte - Marea familie, 1963

[modifică] Citate
"Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în
omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii." (André Breton, 1924)
"Ce ar fi putut să-mi placă dacă nu enigmele?" (Giorgio De Chirico, 1912)
"Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este
serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb - nu sunt nebun." (Salvador Dalí)
"Un tablou ar trebui să fie fertil. Din el ar trebui să se nască lumea. Nu are importanţă dacă vedem în el
flori, oameni sau cai pentru a descoperi această lume, adică ceva viu." (Joan Miró, 1959)
"Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spirituale."
(René Magritte)
Dintre principalii pictori suprarealişti se menţionează
Victor Brauner (1903-1966)
Salvador Dalí (1904-1989)
Giorgio de Chirico (1888-1978)
Paul Delvaux (1897-1994)
Max Ernst (1891-1976)
René Magritte (1898-1967)
Joan Miró (1893-1983)
Yves Tanguy (1900-1955)
[modifică] Sculptură
Alberto Giacometti (1901-1966)
Henry Moore (1898-1986)