Impresionism

Claude Monet , Impression, soleil levant , 1872, Paris, Musée d'Orsay.

Impresionismul este o mișcare pictorial apărut în Franța , în 1860 , în reacție la arta academică .

Grupul s-a format în jurul lui Édouard Manet , lider al avangardei artistice din anii 1860, care
însă nu a participat la nicio expoziție impresionistă. După mai multe scandaluri și refuzuri la
Salon , tinerii artiști decid să-și unească forțele pentru a organiza expoziții independente. Această
idee s-a concretizat în 1874, într-o expoziție care a reunit treizeci de artiști, printre care Paul
Cézanne , Edgar Degas , Claude Monet , Berthe Morisot , Camille Pissarro , Auguste Renoir și
Alfred Sisley . Jurnalistul satiric Louis Leroy a inventat apoi termenul „impresionism” din
tabloul Impression, soleil levant de Monet, care a devenit de atunci numele mișcării. Artiștii au
suferit mai întâi critici violente din partea presei și a publicului, dar au fost susținuți de
colecționari care au permis organizarea primelor expoziții, în special Gustave Caillebotte .

Impresionismul a început să fie acceptat în 1880, grație sprijinului noului guvern al lui Léon
Gambetta și al criticilor precum Émile Zola . Lucrările intră treptat în muzee, în salon și pe piața
de artă. Dealerul Paul Durand-Ruel a jucat un rol crucial în susținerea și diseminarea
impresionismului, care a fost exportat în Statele Unite din 1886, datorită pictorului Mary
Cassatt . Mișcarea a obținut un mare succes acolo, care a luat parte la consacrarea lui Monet și la
dezvoltarea școlilor impresioniste în afara Franței în anii 1890. În acest deceniu s-a văzut
moartea lui Morisot, Caillebotte și Sisley și dispersarea grupului, în timp ce noi avantaje s-au
dezvoltat grădini la care aderă anumiți impresioniști, precum Cézanne și Pissarro.

Artiștii impresionisti creează o nouă estetică opusă artei academice. Acestea subliniază culoarea
decât designul, utilizează compoziții neobișnuite și o atingere rapidă și, în general, compun în aer
liber . Concentrate pe subiecte moderne, ele reprezintă în principal peisaje, scene din viața intimă
și hobby-urile timpului lor.

Istoric
1859-1874: primele roade

1
Preimpresionismul

William Turner , Arderea Parlamentului , 1835, Cleveland, Muzeul de Artă.

Pentru istoricul de artă Sophie Monneret, termenul preimpresionism „se aplică modului,
sugestiv, schițat, care în mulți artiști preludează mai mult sau mai puțin direct la tehnica
impresionistă” . O primă pauză semnificativă în pictura peisajului datează de la John Constable
și William Turner , care renunță la peisajele romantice și îmbrățișează simplitatea pentru
Constable și instantaneitatea pentru Turner, de care sunt atașați impresioniștii. Dispariția
desenului în favoarea culorii care caracterizează unele dintre pânzele lui Turner poate fi găsită în
Monet în special. În a doua jumătate a XIX - lea  secol artiști moderni europeni caută în general să
reprezinte lumina și a face față în aer liber , așa cum este prezentat de grupul italian de
Macchiaioli , contemporan impresioniștilor cu care sunt adesea în contact prin intermediul
Degas. În Franța, peisajele lui Camille Corot au rupt de asemenea tradiția și a fost refuzat la
Salonul din 1843. A fost direct legat de impresionisti, dând lecții surorilor Morisot și lui Pissarro
în anii 1860, iar influența sa a fost resimțită peste tot grup. Stilul inovator al lui Delacroix poate
fi urmărit până la preimpresionism, prin modul său de a crea atmosferele picturilor sale și prin
atingerea sa divizată. Impresioniștii se referă, de asemenea, la o serie de pictori de peisaj din
generația anterioară, printre care Théodore Rousseau și Jean-François Millet , pictori ai Școlii
Barbizon cu culori strălucitoare și atingere rapidă, a căror influență este vizibilă în primele
picturi pe care vi le prezintă viitorii impresioniști. la Salon.

Trei pictori, prin legăturile lor directe cu acești tineri artiști, duc preimpresionismul la sfârșitul
dezvoltării sale: Eugène Boudin , Johan Jongkind și François Daubigny . Primii doi l-au învățat
în special pe Monet, ultimul este un prieten apropiat și un viitor apărător al impresionismului.

Viitorii impresioniști și Salonul

Édouard Manet , Prânzul pe iarbă , 1863, Paris, Musée d'Orsay.

În deceniul 1860-1870, diferiții artiști care alcătuiau grupul impresionist au dorit mai ales să
expună la Salon , singura modalitate de a se face cunoscuți. Anul 1859 poate fi păstrat ca o dată
cheie, odată cu sosirea la Paris a lui Monet și întoarcerea lui Degas , primele expedieri la Salonul
din Pissarro , care sunt acceptate acolo, și ale lui Manet , Fantin-Latour și Whistler , refuzate.
Courbet , influentul maestru al realiștilor și entuziastul în aer liber, nu expune acolo. Cu toate
acestea, el este citat pe scară largă de critici care îl văd fie ca persoana responsabilă de
mediocritatea contemporană, fie ca un artist inovator, mai ales sub penitenciarul criticilor care

2
ulterior au susținut impresioniștii, precum Émile Zola și Zacharie Astruc . În general, criticii
consideră că Salonul din 1859 marchează declinul picturii istorice, înlocuit de peisajul și scena
genului  ; iar dacă cunoștințele pictorilor sunt recunoscute, le lipsește ambiția necesară apariției
unui stil nou. Pentru criticul Jules-Antoine Castagnary , viitor apărător al impresioniștilor, pe
latura peisajului trebuie să vedem semnele unei „noi revoluții” care va succeda romantismului.
Camille Corot, François Daubigny și Théodore Rousseau se numără printre peisagistii de succes.
Degas și Monet, care ambii vizitează salonul, își împărtășesc impresiile cu mentorii lor - Gustave
Moreau pentru unul, Eugène Boudin pentru celălalt. Degas își exprimă noua admirație pentru
Delacroix, care nu este împărtășită de Monet, mai interesat de Constant Troyon și mai ales de
Daubigny.

În 1859, cei care aveau să devină impresioniști nu se cunoșteau, cu excepția lui Fantin-Latour și
Whistler. Grupul a fost format din 1860: Degas , Manet , Fantin-Latour și surorile Morisot s- au
întâlnit la Luvru; Pissarro , Guillaumin și Cézanne s-au întâlnit la Academia Elvețiană în 1861;
din 1862, Monet , Bazille , Renoir și Sisley au studiat împreună în studioul lui Gleyre , fost
maestru al Whistler .

În 1863, anul morții lui Delacroix, Manet a avut prima sa expoziție solo la galeria Martinet din
Paris, în timp ce Bain-ul său (intitulat Le Déjeuner surherbe din 1867) a provocat un scandal la
Salon des Refusés  : referință implicită la prostituție, nud realist în opoziție cu nudurile
mitologice, o pictură considerată „murdară” de critici și public. În anii 1860, scandalurile sale
repetate la Salon l-au făcut lider al modernismului și s-a impus în acest rol în cadrul grupului
Batignolles.

Grupul Batignolles

Henri Fantin-Latour , L'Atelier des Batignolles, 1870, Paris, Musée d'Orsay. Manet, pictând în
centru, este înconjurat printre altele de Bazille, Renoir și Monet.
Articol principal: Groupe des Batignolles .

Din 1866, mai mulți artiști și personalități legate de lumea artei s-au întâlnit în mod regulat la
cafeneaua Guerbois, Grande-Rue-des-Batignolles. Cafeneaua este aproape de studioul lui Manet,
iar el este cea mai puternică personalitate a acestor întâlniri, unde viitorii impresioniști, critici și
scriitori ( Zola , Zacharie Astruc , Louis Edmond Duranty , Armand Silvestre ), schimb de pictori
( Constantin Guys , Adolphe Monticelli , Alfred Stevens , Carolus-Duran ) și alte personalități
(în special Nadar , unde va avea loc prima expoziție impresionistă, sau colecționarul Ernest
Hoschedé ). Tinerii artiști se îmbogățesc reciproc din diversele lor origini și din modelele lor

3
respective, susținând influențele lor internaționale în opoziție cu pictura „națională” a Artelor
Frumoase . Acest cosmopolitism a fost selectat de o secțiune de critici încă din anii 1860.

Auguste Renoir , La Grenouillère , 1869, Stockholm, Nationalmuseum.

În 1867, în fața severității juriului Salonului, a fost semnată o petiție de Cézanne, Renoir, Bazille
și Pissarro pentru a solicita un nou Salon des Refusés, fără succes. Salonul este puțin vizitat,
deoarece Expoziția Universală are loc în același timp , unde Manet este refuzat; ca răspuns, a
amenajat un pavilion și și-a ținut propria expoziție lângă Pont de l'Alma , la fel ca Courbet în
același timp. Grupul Batignolles a făcut apoi planul de a închiria o cameră pentru a-și organiza
propriile expoziții, cu sprijinul lui Courbet , Camille Corot , Narcisse Diaz și François
Daubigny , idee care a dus la prima expoziție impresionistă în 1874. În 1868, juriul a fost mai
îngăduitor, iar tinerii artiști - cu excepția lui Cézanne - au fost primiți la Salon.

Pentru a descrie lucrările acestor pictori moderniști, „impresia” este folosită pe scară largă în
critică, atât pentru ei, cât și pentru alți artiști care nu vor face parte din grupul impresionist. La
sfârșitul anilor 1860, lucrările grupului Batignolles au devenit mai ușoare și atingerea lor mai
ușoară, imitând acuarela din ce în ce mai la modă. Mai multe picturi ale lui Renoir și Monet la
La Grenouillère datează din 1869 , un site foarte râvnit de burghezia de pe malurile Senei, care
prefigurează în mod clar impresionismul din anii 1870. Specificul estetic la ceea ce a fost apoi
numit „școala Batignolles“ , a fost prezentat la Salonul din 1870, în cazul în care Manet lecție de
muzică , Renoir Odalisque , Morisot lui lectură , Madame Camus , în special , au fost expuse.
Roșu de Degas, și vedere la canal Saint- Martin in Winter de Sisley.

Consecințele războiului din 1870

Războiul din 1870-1871 a avut consecințe importante pentru grup: moartea în bătălia de la
Bazille, dispersia membrilor mobilizați la Paris (Degas, Manet) sau în provincii (Renoir), exilul
la Londra (Pissarro, Monet). Dealerul de artă Paul Durand-Ruel , care s-a refugiat și la Londra, l-
a întâlnit apoi pe Monet prin Daubigny. Între 1870 și 1874, galeria sa din Londra a găzduit deja
lucrări ale grupului Batignolles alături de pictori de peisaj din Barbizon , în timpul a șapte
expoziții. În 1872, a cumpărat primele sale lucrări de la Monet, iar ulterior de la Degas, Pissarro,
Sisley, Renoir și Manet.

După război, grupul nu-și găsește imediat unitatea: Degas pleacă cu familia în New Orleans,
Sisley și-a pierdut averea, mai mulți artiști legați de comună nu sunt liniștiți, iar împrejurimile
Parisului unde le plăcea să picteze au fost distruse. . Renoir și Guillaumin au fost refuzate la

4
Salonul din 1870, în timp ce Monet, Pissarro și Sisley nu au apărut la niciun salon postbelic, în
ciuda organizării unui nou Salon des Refusés în 1873, preferând să câștige datorită proiectului
lor. care va vedea lumina zilei în 1874.

1874-1879: afirmare și critică

Expoziția din 1874

Articol principal: Prima expoziție de pictori impresionisti .

Camille Pissarro , Frozen White , 1873, Paris, Musée d'Orsay.

Proiectul expoziției colective a fost realizat în perioada 15 aprilie - 15 mai 1874 - în mod
voluntar în același timp cu Salonul - după ce Ernest Hoschedé a vândut cu succes mai multe
pânze de la grupul Batignolles în ianuarie același an. Expoziția este organizată de efemera
Societate a Pictorilor, Sculptorilor și Gravatorilor , în fostele ateliere Nadar , o locație de
prestigiu de pe Boulevard des Capucines, din Paris. Acesta își propune să prezinte artiști moderni
în sens larg, a căror alegere nu este unanimă: astfel, Degas promovează participarea artiștilor din
toate părțile, în timp ce Monet îi refuză pe cei care își permit să facă concesii pentru a expune la
Salon. În cele din urmă, amestecul de stiluri este cel care câștigă, cu 175 de lucrări de 30 de
pictori mai mult sau mai puțin avangardisti; pentru majoritatea dintre ei, este singura expoziție
așa-numită „impresionistă” la care participă. Cei care primesc cea mai mare atenție sunt Degas,
Renoir și Monet. Impression, soleil levant , pictat de acesta din urmă, își va da numele noului stil
sub stiloul satiric al lui Louis Leroy , jurnalist la Charivari . Cu toate acestea, presa nu este la fel
de negativă pe cât sugerează exemplul unic al lui Leroy și tocmai din a doua expoziție artiștii
sunt supuși unei critici mai vehemente. Expoziția din 1874, deși a fost un eșec comercial care a
dus la dizolvarea Société Anonyme des Artistes Peintres, a atras în jur de 3.500 de vizitatori și a
dat încredere impresioniștilor în meritele mișcării lor. Sophie Monneret consideră că această
perioadă este „chintesența” impresionismului.

Primii colecționari

5
Gustave Caillebotte , Rindele de parchet , 1875, Paris, Musée d'Orsay.

După reacțiile mixte la prima expoziție, vânzarea s-a organizat pe 24 martie 1875la hotelul
Drouot este catastrofal: provoacă o revoltă și doar jumătate din lucrări sunt vândute. Durand-
Ruel, întors la Paris, nu mai sprijină artiștii la fel de activ din cauza recesiunii economice și nu își
va relua achizițiile până în 1881. Cu toate acestea, arta modernă începe să-i intereseze pe
colecționarii care apar în timpul acestei vânzări: printre ei Victor Chocquet , prieten de Renoir și
Cézanne care constituie o colecție importantă de la această dată, baritonul Jean-Baptiste Faure ,
precum și Georges Charpentier , datorită cărora vor avea loc mai multe expoziții individuale (de
Renoir în 1879, Manet și Monet în 1880, Sisley în 1881 ). Soția sa, pictată de Renoir de două ori,
îi susține și pe impresioniști și îi invită la serile sale sociale, unde au ocazia să se întâlnească cu
Gambetta , Flaubert , Huysmans , frații Goncourt , Alphonse Daudet sau Jules Ferry . Această
asistență financiară oferită de colecționari este esențială pentru organizarea de expoziții, în
special primele, iar unii dintre ei sunt și pictori: Henri Rouart , care a participat la expozițiile
impresioniste din 1874 până în 1886, Gustave Caillebotte din 1876, Charles de Meixmoron sau
Auguste de Molins , expozanți în 1874.

Atacuri critice și slăbirea grupului

Auguste Renoir , Studiu. Tors, Efect Soare, c. 1876, Paris, Musée d'Orsay.

A doua expoziție impresionistă a avut loc în 1876 la Durand-Ruel , concomitent cu susținerea

sprijinului financiar al lui Caillebotte și a radicalismului grupului, care a adoptat oficial titlul de

6
„impresionist”. Criticul Duranty relatează cuvintele pictorului academic Eugène Fromentin  :
„Lumina în aer liber, difuză, soarele real iau astăzi în pictură o importanță pe care nu o
recunoscuseră niciodată și care, spunând-o sincer, nu merită au ... ” Alții sunt mai ostili,
considerând că Torse-ul lui Renoir , efectul soarelui reprezintă „ putrefacția unui cadavru ” sau
„ tonurile purpurii ale cărnii rânce ” . Criticile stilului sunt doar un aspect al criticii, care tratează
impresioniștii ca nebuni sau ca pe comunards într-un context de neîncredere față de moderniști -
în principal după condamnarea lui Courbet pentru participarea sa la comună . În anii care au
urmat expoziției, Durand-Ruel a scăpat de ruină și nu a mai putut vinde sub numele său; Ernest
Hoschedé , falit în 1878, vinde zeci de lucrări în pierdere; artiștii care participă la expoziții
impresioniste au fost interzise de la Salon în 1877, determinându-i pe cei care încă mai sperau la
recunoașterea oficială, precum Cézanne, care nu mai participa la nicio expoziție impresionistă, să
plece. Intransigența arătată de marile figuri ale mișcării la începuturile sale nu a rezistat în fața
presiunii politice, a importanței tenace a Salonului și a dificultăților financiare. Astfel, Renoir și
Sisley lipsesc de la a treia expoziție în 1879, Monet de la a patra în 1880 și, în cele din urmă,
Caillebotte, Monet, Renoir și Sisley lipsesc de la a cincea expoziție, în 1881. Se întorc din nou
spre Salon, profund transformat și liberalizat de către guvernul din Gambetta.

1880-1886: acceptare politică și stilistică

Impresionismul și III e Republica

Claude Monet , La rue Montorgueil , 1878, Paris, Musée d'Orsay.

Anii 1880 au văzut diferențe în cadrul grupului: Renoir și Sisley s-au stabilit, la fel ca Monet în
lipsa banilor; dimpotrivă, dificultățile financiare nu i-au îngrijorat pe Degas și Cézanne care au
continuat să inoveze, iar Pissarro , anarhist, a rămas cel mai fără compromisuri față de Salon și

7
noul context comercial care avea loc. În același timp, susținut de mai mulți critici, dar mai ales
de noul guvern Gambetta , impresionismul își face treptat un loc în pictura franceză. Accentele
republicane din anumite picturi ale lui Monet, precum La rue Montorgueil , au fost apreciate, iar
noul regim politic a lucrat în favoarea pictorilor moderni: Jules-Antoine Castagnary și Antonin
Proust , prieteni și apărători ai impresioniștilor, au fost numiți Director de Arte Plastice și
Ministru al artelor. După perioada de neîncredere de la ieșirea din comună, pictorii moderni sunt
acum considerați reprezentanți demni ai picturii franceze: Manet a primit Legiunea de Onoare în
1881, iar la Beaux-Arts i-a fost dedicată o expoziție postumă în 1884.

Pictorii „mijlocului de aur” și succesul comercial

Acceptarea impresionismului trece și prin mai mulți pictori academici care exploatează un
tratament al luminii și o instantaneitate specifică mișcării, păstrând în același timp o atingere lină
care asigură succesul lor cu publicul - Jules Bastien-Lepage reprezintă un „impresionism
corectat., Înmuiat, plasat la îndemâna mulțimii " pentru Zola, iar impresionismul " a fost curățat;
își pune mănuși. În curând va lua masa în oraș ” pentru criticul Charles Tardieu. Pe lângă
Bastien-Lepage, principalii reprezentanți ai acestui tablou „de aur” sunt Henri Gervex , Jean-
François Raffaëlli , John Singer Sargent , Albert Edelfelt . Acest impresionism „înmuiat”, mai
susceptibil de a mulțumi iubitorilor de artă, participă la diseminarea noilor principii estetice.

Impresionismul își face loc la Salon, sprijinul lui Durand-Ruel este urmat de cel al altor mari
comercianți de artă. Din 1882, Georges Petit a participat activ și la ascensiunea impresionistilor,
grație luxoasei sale galerii pariziene unde a organizat „expoziții internaționale” care au atras elita
colecționarilor. Expozițiile sale nu sunt strict avangardiste și participă pictori precum Jean-Léon
Gérôme . Durand-Ruel este un susținător mai fervent al modernității și joacă un rol important în
difuzarea și acceptarea impresionismului, prin contactele și expozițiile sale din Europa și Statele
Unite.

1886-1920: succes național și internațional

Impresionismul în Statele Unite

Articol principal: Impresionismul american .

Mary Cassatt , Femeie cu colier de perle într-o casă , 1879, Muzeul de Artă din Philadelphia.

1886 a fost atât anul ultimei expoziții impresioniste, cât și începutul succesului internațional.
Mary Cassatt , care a participat la expoziții impresioniste din 1877, a jucat un rol major în
dezvoltarea mișcării din Statele Unite. De la începutul anilor 1880, ea a adunat lucrări și a servit
ca intermediară cu cei apropiați, care au început să le cumpere și ei. Este apropiată de cuplul
Louisine și Henry Havemeyer , care, din 1883, constituie o colecție de lucrări impresioniste și îl
susțin foarte mult pe Durand-Ruel . Acesta din urmă, după o primă expoziție mixtă la Boston în
1883, a câștigat piața americană în 1886 datorită lui James F. Sutton, director al Asociației de
Artă Americană, care l-a invitat să creeze o expoziție cu toate cheltuielile la New York. A fost un
astfel de succes cu publicul și presa, încât Durand-Ruel a deschis o galerie în New York în 1887,
iar în anul următor concurenții săi Boussod și Valadon și-au instalat magazinul acolo.

8
Acest interes al colecționarilor americani față de impresionism explică de ce mai multe lucrări
majore se află acum în muzeele din Statele Unite și a contribuit la transformarea lui Monet în cea
mai faimoasă figură a mișcării. O colonie de artiști nord-americani s-a format lângă el, la
Giverny, în anii 1886-1887 - printre ei, Willard Metcalf , Theodore Robinson și canadianul
William Blair Bruce -, care au exportat stilul Grindstones .

Transferul lucrărilor în Statele Unite nu se face fără o anumită reticență. Monet este îngrijorat să-
și vadă tablourile „plecând în țara Yankees” și lansează, împreună cu Sargent , un abonament
destinat aducerii Olympiei în colecțiile statului francez, în timp ce un colecționar american a
făcut propuneri de cumpărare la văduva lui Manet.

Consacrarea mișcării și dispersia grupului

Claude Monet , Nuferi , 1917-1919, Chicago, Art Institute.

Impresioniștii sunt devotați Expoziției Universale din 1889 , unde sunt expuse pânze de Monet ,
Pissarro și Cézanne , în timp ce o cameră întreagă este dedicată lui Manet - un tratament similar
fusese oferit lui Degas , care a refuzat. Când Caillebotte a murit în 1894, legatul său a inclus
pânze de Degas, Manet, Monet, Renoir, Pissarro și Cézanne în colecțiile franceze, păstrate acum
la Muzeul d'Orsay . Anii 1890, perioada „canonizării” impresioniștilor, au văzut totuși moartea
lui Berthe Morisot în 1895, care a păstrat încă unitatea grupului datorită meselor sale de joi, și a
lui Alfred Sisley în 1899, care nu. a experimentat succesul tovarășilor săi. Membrii rămași au
urmat căi diferite: Renoir și Monet au continuat să picteze până la moartea lor, în 1919 pentru
unul și 1926 pentru celălalt - Monet a pictat în special seria sa de nuferi  ; Degas a continuat să-și
creeze și să-și îmbogățească colecția, dar a murit izolat în 1917, suferind de orbire, la fel ca
Cassatt care a murit în 1926; Cézanne se izolează în Aix-en-Provence, unde își încheie viața în
1906; Pissarro, care a murit în 1903, este singurul care arată un interes real față de avangardă
după impresionism.

Post impresionism

9
Georges Seurat , O duminică după-amiază pe insula La Grande Jatte , 1886, Chicago, Art
Institute.
Articole principale : Postimpresionism , Pointillism , Sintetism , Simbolism (artă) , Fauvism și
Cubism .

Termenul de postimpresionism acoperă multe mișcări de avangardă care, în anii 1880-1910, s-au
bazat pe diferite realizări ale impresionismului pentru a crea estetici uneori foarte îndepărtate:
neoimpresionism , simbolism , sintetism , fauvism sau chiar cubism . În 1910, pictorul și criticul
Roger Fry a organizat la Londra o expoziție, intitulată „Manet și postimpresioniștii”, care a
reunit artiști reprezentativi ai tuturor tendințelor care au urmat impresionismului - printre alții
Paul Gauguin , Vincent Van Gogh , Paul Sérusier , Félix Vallotton , Henri Matisse , Pablo
Picasso . Dacă toți se bazează pe un patrimoniu al impresionismului, tinerii artiști de avangardă
se opun, în principal din anii 1890, dimensiunii sale prea mercantile pe care Monet o
întruchipează în mod special. La rândul lor, Renoir, Caillebotte, Sisley și Monet au refuzat să
expună la ultima expoziție impresionistă, din 1886, opunându-se participării lui Gauguin, Seurat
și Signac.

În Salon des Indépendants creat în 1884, Georges Seurat , Paul Signac și Albert Dubois-Pillet au
devenit prieteni , care au creat neoimpresionismul. Urmează impresioniștii, pe care îi consideră
predecesorii lor, și includ o dimensiune științifică în munca lor. Dintre impresioniști, doar
Pissarro era interesat de mișcarea lor, care la începuturile sale a influențat Gauguin , Van Gogh ,
Munch sau Toulouse-Lautrec . Gauguin a dorit mai întâi să urmeze calea impresionismului,
înainte de a dezvolta un stil diferit, sintetismul, care a fost exploatat de nabis . La fel, Van Gogh
a luat impresionismul ca model când a ajuns la Paris în 1886. Toulouse-Lautrec a primit sfaturile
lui Degas și i-a împărtășit temele, dar a creat un stil singular care nu corespundea niciunei
mișcări bine definite.

Anii 1900 au văzut apariția unor mișcări mai opuse impresionismului, deși artiștii care le-au
întruchipat au avut contact cu acesta. Acesta este cazul lui Matisse, liderul fauvismului care
apare la Salon d'Automne în 1905 , sau al lui Georges Braque , aproape de Cézanne, care a
fondat cubismul cu Picasso.

Grupul impresionist
Denumire

Înainte și după termenul „impresionism” inventat de Louis Leroy în 1874, mișcarea are mai
multe nume. Artiștii sunt considerați mai întâi ca realiști în continuitatea lui Courbet , apoi ca
naturaliști . La sfârșitul anilor 1860, criticii le clasifică sub numele școlii Batignolles , cu referire
la cafeneaua în care avangarda se aduna în jurul lui Manet , în timp ce Zola inventează termenul
„actualist” pentru a descrie Bazille , Renoir și Monet . Când organizează prima expoziție, artiștii
ezită pe nume să dea grupului lor: Degas propune „La Capucine”, Renoir vrea să evite un nume
care să sugereze o nouă școală - este în sfârșit „Société anonyme des pictori, sculpteurs, gravori
etc. Care este reținut. Louis Edmond Duranty vorbește despre „Pictura nouă” în recenzia sa la
cea de-a doua expoziție, iar artiștii se numesc „Indépendants” pentru expoziția din 1879.

10
Lista expozițiilor impresioniste

Mai jos este lista celor opt expoziții ale grupului impresionist. Altele au fost organizate, în
special de Durand-Ruel , care a expus picturi impresioniste de-a lungul anilor 1870-1890, iar
artiștii principali au avut și expoziții monografice din anii 1880.

 1874: prima expoziție a Societății anonime de pictori, sculptori, gravori etc. , în atelierele
Nadar .
 1876: a doua expoziție de pictori impresionisti.
 1877: a treia expoziție .
 1879: a patra expoziție.
 1880: a cincea expoziție.
 1881: a șasea expoziție.
 1882: a șaptea expoziție.
 1886: a opta și ultima expoziție, la care participă Gauguin , Seurat și Signac .

Membrii principali

 Gustave Caillebotte (1848-1894).

 Mary Cassatt (1844-1926).
 Paul Cézanne (1839-1906).
 Edgar Degas (1834-1917).
 Armand Guillaumin (1841-1927).
 Claude Monet (1840-1926).
 Berthe Morisot (1841-1895).
 Camille Pissarro (1830-1903).
 Pierre-Auguste Renoir (1841-1919).
 Alfred Sisley (1839-1899).

Nașterea și moartea artiștilor principali

Rolul lui Édouard Manet

11
Dacă Manet poate fi considerat liderul avangardei anilor 1860-1880, el nu este strict un
impresionist, deoarece nu a participat la nicio expoziție a camarazilor săi. Motivele acestui refuz
nu sunt cunoscute: deșertăciunea lui Manet, după cum crede Degas, conflictele interne din grupul
de la care vrea să stea departe sau grija pentru reputația sa când speră mai ales să câștige la Salon
. În plus, stilul său mai apropiat de realism și temele sale îl îndepărtează de impresioniștii „tipici”
precum Monet , Pissarro sau Sisley , la care Louis Leroy se referă atunci când a inventat
termenul „impresionism”. În ciuda absenței sale din expoziții, care nu ar trebui privită ca o
coincidență, ci ca un testament din partea sa, Manet rămâne aproape de impresioniști, care sunt
mai presus de toți prietenii. El îi susține, uneori financiar - în special Monet - și împreună cu
criticii. În timpul întâlnirilor la cafeneaua Guerbois, apoi la cafeneaua Nouvelle-Athens, Manet a
rămas centrul conversației până la sfârșitul anilor 1870. Zola, care l-a considerat în 1879 „fostul
lider al impresioniștilor” .

Stilul impresionist
Tehnic

Edgar Degas , Clasa de dans , c. 1874, Paris, Musée d'Orsay.

Expozițiile impresioniste, din 1874 până în 1886, au reunit artiști cu stiluri variate, ceea ce a
făcut dificilă definirea unui „stil” propriu precis. Impresioniștii au compus în principal în aer
liber , o practică facilitată de invenția tuburilor de vopsea în 1859. Utilizarea culorilor
strălucitoare s-a răspândit, datorită pigmenților artificiali din ce în ce mai folosiți și în opoziție cu
doctrina academică care folosește culori mai întunecate, bitum -bazat. Claritatea culorilor este,
de asemenea, influențată de utilizarea acuarelelor, în special de predecesori precum Jongkind ,
care au folosit-o pentru a le conferi pânzelor lejeritatea lor. Artiștii nu ezită să picteze umbre
colorate - de exemplu, o umbră albastră pe zăpadă sau umbrele purpurii ale Torsului, efectul
soarelui Renoir -, mergând împotriva a ceea ce este predat la Beaux-Arts . În general, ei încearcă
să creeze un efect de instantaneitate și mișcare, să transcrie schimbările de lumină sau atmosferă.
Compozițiile lor neobișnuite sunt totuși studiate și deseori finalizate în atelier. Utilizarea
perspectivelor trunchiate, unde punctul de fugă iese din cadru, este larg răspândită, precum și

12
faptul de a tăia figurile de pe marginile cadrului sau de a nu centra pictura pe subiectul său, ca în
clasa de dans a lui Degas. .

Teme

Pictura de istorie este în declin pe măsură ce se dezvoltă impresionismul, care exploatează teme
contemporane: taverne, stații, vederi urbane, operă, viață intimă și socială. Temele sunt mai
burgheze decât populare și însoțesc dezvoltarea activităților de agrement pentru locuitorii bogați
ai orașului, precum petreceri de pe malul Senei - Île de la Grenouillère pictată de Renoir și
Monet - sau rămâne lângă mare. Impresioniștii arată puțin interes pentru muncă și dimensiunea
socială, cu câteva excepții, de exemplu Les planeurs de parquet de Caillebotte și scene țărănești
de Pissarro.

Influențe

Mary Cassatt , Toaleta , 1891, New York, Muzeul Brooklyn.

Impresioniștii nu au respins moștenirea artei tradiționale, dovadă fiind interesul pentru artiștii
„clasici”, pe care unii dintre ei îl copiază la Luvru - acesta este cazul lui Morisot, Manet, Degas,
Renoir. Ei sunt foarte interesați de utilizarea culorilor veronezilor , tizianului și tintoretului , de
atingerea lui Rubens și El Greco , de perspectiva atmosferică a lui Velázquez - că Manet se
califică drept „pictor de pictori” - sau de pleinairisme înainte de ora a lui Oudry , Watteau și
vedutiști italieni.

În XIX - lea  secol dezvoltă o lectură națională a criticii de artă diviza pictura în diferite țări
europene , pe un „caracter național“ ar trebui să se reflecte în picturile. În opoziție cu această
postură academică, impresioniștii au revendicat influențe internaționale și, din acest motiv,
criticii din anii 1870 i-au considerat în general ca nepatriotici. Pictorii și scriitorii moderniști
rămân, de asemenea, atașați de figura lui Wagner , în ciuda poziției sale împotriva Franței în
1870.

13
Influența japoneză , celălalt curent predominant asociat cu avangarda, este foarte prezentă în
Impresionisti. Manet, Whistler, Pissarro, Degas, Cassatt, Monet colectează amprente ukiyo-e ,
din care extrag noi motive și moduri de reprezentare. Scenele vieții intime, precum și căutarea
instantaneității transcrise de jocul de lumină reunesc cele două mișcări. Femeile de la toaletă de
Degas sau Cassatt sunt deosebit de apropiate de amprentele lui Utamaro . Mai mult, după ce a
văzut o expoziție despre maestrul japonez, Cassatt a întreprins, în 1891, o serie de amprente,
inclusiv La toilette . O influență directă a artei japoneze este vizibilă și în amprentele lui Whistler
și Pissarro. Acesta din urmă i-a scris fiului său, după ce a văzut în 1893 o expoziție dedicată lui
Hiroshige și Utamaro la galeria Durand-Ruel:

„Hiroshige este un impresionist minunat [...] ... Acești artiști japonezi mă confirmă în părtinirea
noastră vizuală. "

Impresionismul în Europa
Italia

Articol asociat: Macchiaioli .

Macchiaioli nu sunt rezultatul difuziei impresionismului, pe care le preced de câțiva ani, dar ele
împărtășesc aceeași opoziție artei academice și de a dezvolta o estetică similară, încercând să țină
cont de afișările lor cu pete de culori. Degas , care are familie în Napoli, este în contact cu ei și
pictează portretul celui mai mare apărător al lor, Diego Martelli , care susține și impresionismul
în Italia. Printre Macchiaioli, pictorii Giuseppe de Nittis , Federico Zandomeneghi și Giovanni
Boldini au făcut cariere în Franța în același timp cu impresioniștii.

Giuseppe de Nittis , Place des Pyramides , 1875, Paris, Musée d'Orsay.

Giovanni Boldini , Crossing the Street , 1875, Williamstown, Clark Art Institute.

14
 

Federico Zandomeneghi , Portretul doctorului , 1881.

Belgia și Olanda

În Belgia, Alfred Stevens și-a prezentat compatrioții la Manet și Degas în 1870. Creat în 1884,
Salon des XX a făcut din Bruxelles capitala artei moderne din Europa și a susținut
impresionismul, precum și alte mișcări de artă. Avangardă. Guillaume Vogels , Albert
Baertsoen , Ferdinand Willaert și Émile Claus sunt principalii reprezentanți ai impresionismului
belgian, în timp ce neoimpresionismul s-a dezvoltat pe scară largă, cu Théo Van Rysselberghe ,
Georges Lemmen și Willy Finch .

În Olanda, impresionismul se dezvoltă odată cu școala din Amsterdam  (în) , inclusiv Isaac
Israels și George Hendrik Breitner sunt principalele figuri.

Émile Claus , tinere femei țărănești care merg pe malurile Lys , 1887.

Guillaume Vogels , Apus de soare pe zăpadă , c. 1890, Schaerbeek, Maison des Arts.

Isaac Israels , Două fete tinere în zăpadă , c. 1894, Amsterdam, Rijksmuseum.

15


Ferdinand Willaert , Intrarea în beținage din Ghent (iarnă) , 1896, Paris, Musée d'Orsay.

Albert Baertsoen , Dégel à Gand , 1902, Gent, Muzeul de Arte Frumoase.

16