OSTRACSM s. n. 1.

Form de judecat a adunrii poporului, n vechea Atena, prin care un cetean, considerat primejdios pentru libertatea i securitatea regimului, era exilat temporar. 2. Persecuie, ostracizare.

1Clistene este cel care a inaugurat n Atena antic sistemul de autoaprare a instituiilor democratice care se cheam ostracism. Orice membru al Adunrii populare putea s scrie pe o bucat de ardezie numele ceteanului reprezentnd, dup prerea sa, o ameninare pentru stat. Dac acest denun anonim avea girul a 3000 de ceteni, atunci cel numit urma s fie trimis n surghiun pentru zece ani, fr s mai aib loc niciun proces care s-i dovedeasc vina. Era un procedeu nedrept i deosebit de periculos, pentru c se preta la tot felul de abuzuri. ns atenienii l-au practicat cu moderaie, dei nu ntotdeauna n mod pertinent; dar, n cei aproape 100 de ani ct s-a practicat, a fost aplicat doar de zece ori. i oamenii acetia i-au dovedit i superioritatea inteligenei lor, atunci cnd nsui cel care inventase pedeapsa i-a czut singur victim. ntr-o zi, cnd preedintele Adunrii pusese celor prezeni obinuita ntrebare: Exist printre voi cineva pe care l socotii o primejdie pentru stat? i, dac exist, cine este acela? multe glasuri au strigat: Clistene. Denunul a ntrunit cele 3000 de sufragii cerute de lege, aa c inventatorul ostracismului a fost el nsui ostracizat de poporul cruia i dduse libertatea.

Exilul, care poate fi definit drept indepartarea din cimpul social si politic a unei persoane sau grup de persoane considerate periculoase sau cel putin indezirabile pentru puterea instalata, isi are originile in practica vechilor greci numita ostracism. Cetatenii Atenei zgiriau pe un ostrakon, la plural, ostraka, o bucata de ceramica utilizata ca buletin de vot, numele celui care urma sa fie alungat din sinul cetatii. Cel astfel desemnat, ca urmare a unei cereri formulate in acest sens, trebuia sa paraseasca tara in zece zile si pentru o perioada determinata de zece ani. Sa remarcam imediat ca o asemenea masura nu implica nici confiscarea bunurilor, nici intreruperea veniturilor

celui ostracizat. Legea ostracismului a fost stabilita la Atena, in anul 508 a.C., de catre Clisthene. Ea nu va fi aplicata decit 20 de ani mai tirziu, dupa Marathon, ca masura de protectie impotriva celor care s-ar arata fideli tiranilor. Adesea, ostracizatii erau rechemati in tara inainte de scurgerea termenului de zece ani, printr-un decret de amnistie. Inca un cuvint grec, format din prefixul privativ a si din verbul mimnesko, a-si aduce aminte. El este din aceeasi familie cu amnezie (a plus mneme, memorie), absenta de memorie. Aceasta forma de pedeapsa inventata de democratia ateniana, care nu se abatea, de fapt, de la respectul a ceea ce astazi numim drepturile omului, se folosea de o arma mult mai subtila si mai penalizanta pentru indivizii de o anume conditie sociala si intelectuala, respectiv uitarea. Cel impotriva caruia se pronunta un decret de ostrakismos urma sa fie uitat din cauza absentei sale; pe de alta parte, influenta lui se vedea diminuata, iar relieful personalitatii sale, de-a dreptul comprimat. Apoi, uitare contra uitare, decretul de amnistie era o promisiune de a nu mai pastra nici o amintire a trecutelor rataciri. In Grecia antica, ostracizarea nu avea nimic infamant, dar cel in cauza risca sa se confrunte cu uitarea, cu disparitia sa civica. Dimpotriva, atunci cind ostracizatul se intorcea in cetate, daca absenta nu fusese prea lunga iar noua conjunctura se prezenta favorabil, tocmai acea perioada de absenta avea sansa de a deveni un avantaj prin transformarea in capital de memorie si, deci, de notorietate antuma si postuma. Ceea ce ne permite sa spunem ca societatea civila ateniana a secolului al V-lea inainte de Isus a fost una dintre formele cele mai subtile si mai perfectionate ale sistemului numit democratie. Exilul poate fi sau impus, sau voluntar. Exilul politic din ordinul detinatorilor puterii este o practica curenta a regimurilor autoritare: mandatele de arestare emise de asa-zisul Ancien Rgime (inainte de Revolutie) din Franta permiteau deportarea, trimiterea in exil sau in inchisoare fara judecata; inca din 1710 Petru cel Mare ii trimite pe detinutii politici in Siberia si aceasta practica va ramine in vigoare in Rusia si apoi in Uniunea Sovietica pe tot parcursul secolului al XX-lea. Emigratia politica este o forma de exil voluntar, sub amenintarea unor masuri de represiune, si, in acelasi timp, o tentativa de a lasa deschisa posibilitatea unei intoarceri si, eventual, a unei revanse, cum a fost cazul emigrantilor francezi din 1790.