Orientare:

- Luna plinã indicã estul la ora 18, sudul la ora 24 si vestul la ora 6.
- Orientarea în pãdure se poate face cu ajutorul unor repere naturale. Când vremea se încãlzeste,
zãpada începe sã se topeascã mai întâi în pãrþile orientate spre sud.
- Ierburile si florile sunt mai rare si mai puþin dezvoltate spre nord.
- Arborii izolati au coroanã mai bogatã spre sud. Toþi arborii de foioase au coaja mai groasã spre
nord. Cele mai mari scurgeri de rãsinã pe trunchiurile coniferelor (molizi, brazi, pini) sunt spre sud.
Pe o buturugã, distanta dintre inele este mai micã spre nord si mai mare spre sud.
- Furnicile îsi construiesc, de regulã, musuroaiele înspre sud. Intrarea în musuroiul de furnici este
asezatã spre sud. Intrãrile si iesirile din pãmânt ale musuroaielor de cârtitã sunt orientate spre nord.
- Înfige vertical un bãt pe un teren neted. Marcheazã pe sol, începând de dimineatã de la ora 8 pânã
la ora 15, pozitia umbrei fãcute de vârful bãtului la fiecare orã. La sfârsitul zilei, trage o linie care sã
uneascã toate marcajele; ea va arãta directia est–vest. Perpendiculara care uneste baza bãtului cu
linia est–vest, indicã directia nord–sud. Capãtul dinspre baza bãtului al liniei nord-sud aratã sudul.

Deplasarea spre roșu

În fizica si astronomie, deplasarea spre roșu are loc când radiația electromagnetică—de regulă
lumina vizibilă—emisă sau reflectată de un obiect este deplasată spre domeniul de energie mică
(roșu) al spectrului electromagnetic din cauza efectului Doppler sau a altor efecte gravitaționale. În
general, deplasarea spre roșu se definește ca fiind o creștere a lungimii de undă a radiației
electromagnetice receptată de un detector în comparație cu lungimea de undă emisă de sursă.
Această creștere a lungimii de undă corespunde unei scăderi a frecvenței radiației electromagnetice.

Orice creștere a lungimii de undă se numește „deplasare spre roșu”, chiar dacă are loc în spectrul
invizibil al radiațiilor electromagnetice, cum ar fi radiații gamma, radiații X și ultraviolete. Această
denumire poate fi derutantă deoarece, pentru lungimi de undă mai mari decât ale luminii roșii (de
exemplu, infraroșii, microunde și unde radio), deplasarea spre roșu duce radiația în direcția opusă
față de lumina roșie.

O deplasare spre roșu observată și datorată efectului Doppler are loc atunci când sursa de lumină se
îndepărtează de observator, analog deplasării Doppler care modifică frecvența percepută a undelor
sonore emise de sursele ce se îndepărtează de observator. Deși observarea acestor deplasări spre
roșu are multe aplicații terestre (de exemplu, radarul Doppler și radarele auto), deplasările Doppler
spre roșu sunt utilizate în special în astrofizica spectroscopică pentru a determina mișcarea relativă
față de Pământ a obiectelor astronomice îndepărtate.

O formulă a deplasării spre roșu relativistă (și aproximarea sa newtoniană) se utilizează atunci când
spațiul-timp este izotrop. Atunci când devin importante efectele gravitaționale, deplasarea spre roșu
trebuie calculată folosind teoria relativității generale. Două formule importante pentru cazuri
speciale sunt așa-numita formulă a deplasării spre roșu gravitaționale, care se aplică oricărui câmp
gravitațional staționar (adică invariant în timp), și formula deplasării spre roșu cosmologice care se
aplică universului în expansiune din cosmologia Big Bang.

Deplasările spre roșu relativiste, gravitaționale și cosmologice pot fi înțelese din perspectiva legilor
transformării sistemelor de referință. Există și alte procese fizice ce pot conduce la modificarea
frecvenței radiației electromagnetice și care nu sunt în general denumite „deplasări spre roșu”,
printre care împrăștierea radiațiilor și efectele optice cum sunt refracția și aberația cromatică.

1
Efect Doppler

Dacă o sursă de lumină se îndepărtează de observator, atunci are loc deplasarea spre roșu (z > 0);
dacă sursa se apropie de observator, atunci are loc deplasarea spre albastru (z< 0). Aceasta este
valabilă pentru toate undele electromagnetice și este explicată de efectul Doppler. Ca o consecință,
acest tip de deplasare spre roșu se numește deplasare Doppler spre roșu.

Materie întunecată / Energie întunecată

În cosmologie, energia întunecată este o formă de materie dovedită doar teoretic, prezentă în tot
universul. Numele ei este oarecum impropriu, deoarece este vorba de o substanță (cu masă și
energie), și nu doar de o energie.

Exercitând o presiune negativă ea generează o forță care se comportă ca o gravitație negativă

(repulsivă). Astfel, energia întunecată ar putea explica accelerarea expansiunii universului. Scopul
cercetărilor astrofizice actuale în domeniu este măsurarea precisă a vitezei de expansiune a
universului, pentru a determina modul în care această expansiune variază în timp.

Materia întunecată este o substanță din cosmos foarte puțin cunoscută, descoperită relativ recent și
formată din particule încă nedetectate experimental, și a cărei existență a fost stabilită doar teoretic.
Proporția de materie întunecată din univers este foarte mare: circa 21 % din totalul materiei sale. Cu
toate acestea, existența ei încă nu a putut fi dovedită pe cale experimentală din cauză că ea nu emite
radiații.

Pentru completitudine, conform teoriilor actuale (2008) restul materiei universului este format din:

• energie întunecată: circa 74 % din totalul materiei universului; aceasta este tot o substanță, o
materie, foarte puțin cunoscută, doar că numele ei de „energie” este impropriu;
• barioni: circa 5 % - aceștia constituie lumea materială obișnuită pe care o percepem direct,
inclusiv stelele, planetele, galaxiile etc.
• neutrini: circa 0,1 %;
• radiația de fond: echivalează cu circa 0,01 % din materia universului.

Astfel, s-a constatat că fotonii din radiația de fond sunt încetiniți la trecerea lor printre galaxii mai
mult decât se calculase inițial, întârzierea datorându-se trecerii prin materie întunecată. Prezența
materiei întunecate mai este dedusă și indirect din mișcarea obiectelor astronomice, în special a
stelelor, galaxiilor și roiurilor de galaxii ("superclustere").

De asemenea există teorii, bazate pe certitudinea prezenței „găurilor negre”, prin care se
demonstrează existența materiei întunecate care este responsabilă de expansiunea accelerată a
universului. Pentru prima oară, în vremurile noastre, s-a observat o gaură neagră care a fost
surprinsă aruncând jeturi de energie, deși se știa că găurile negre doar aspiră, și nu refulează
materia.

Alte teorii ale existenței materiei întunecate se bazează pe abaterile gravitaționale ce s-au detectat
cu privire la mișcarea galaxiilor și roiurilor de galaxii în univers, abateri altfel inexplicabile.

Universul se află într-o permanentă expansiune care are loc cu o viteză mai mare decât s-au așteptat
cercetătorii spațiului cosmic; această viteză este imprimată de o curioasă forță numită „de
chintesență” și generată de vidul cosmic. Vidul cosmic, departe de a fi gol, constituie sediul unor
nebănuite energii. În univers, în jurul găurilor negre se îngrămădește așa-numita materie întunecată,
care este până acum indetectabilă, deși constituie 21 % din materia cosmică.

2
Particulele constitutive ale materiei întunecate nu pot fi nici protoni, nici neutroni, nici electroni și
nici neutrinii obișnuiți; cosmologii, care până acum nu le-au detectat experimental, le numesc de
exemplu axioni și neutrini sterili. Câteva date sumare despre neutrini ne pot pregăti pentru ce ar
putea fi materia întunecată. Neutrinul este o particulă elementară stabilă și foarte ușoară, nu are
sarcină electrică (deci este neutră d.p.d.v. electric) și are masa de cel puțin zece mii de ori mai mică
decât aceea a electronului. Existența neutrinilor a fost dovedită teoretic în anul 1936, ei constituind
explicația abaterii de la legile de conservare a energiei; experimental ea a fost pusă în evidență în
anul 1954, când au fost detectați primii neutrini.

• Zi și noapte primim de la Soare, în fiecare secundă, aproape zece miliarde de neutrini pe

centimetru pătrat.
• Se pare că neutrinii nu reacționează cu materia, iar interacțiunea cu restul universului este
slabă.
• Corpul omenesc este străbătut în fiecare secundă de milioane de neutrini. Neutrinii
traversează cu ușurință volumul planetei noastre, fără să se abată de la drum.
• Neutrinii își schimbă starea frecvent.
• Se cunosc trei feluri de neutrini.

"Neutrinii joacă un rol fundamental la nivelul structurii materiei. Domină comportamentul ultimelor
vârste stelare. Nu este imposibil ca ei să dirijeze expansiunea universului..."

Teoria M

Supergravitația a avut însă ocazia să-și ia revanșa când fizicienii au încercat să salveze teoria
stringurilor: ei au adăugat a 11-a dimensiune la cele 10, iar rezultatul a fost unul surprinzător. Cele
cinci versiuni ale teoriei, aflate în competiție unele cu celelalte, s-au dovedit a fi variante ale
aceleiași teorii fundamentale care începea din nou să aibă sens. Odată cu adăugarea celei de-a 11-a
dimensiuni, teoria s-a transformat astfel: stringurile, despre care se presupunea că stau la baza
materiei din univers, s-au extins și s-au combinat. Concluzia extraordinară a fost aceea că toată
materia din univers era conectată la o singură structură imensă, numită membrană. Această nouă
teorie a primit numele "Teoria M", de la cuvântul "membrană", și a impulsionat din nou căutarea
explicației pentru toate lucrurile din univers. Ce se știe însă despre a 11-a dimensiune? S-a
descoperit repede că ea se lungește la infinit, dar este foarte mică în lățime, mai precis ea măsoară
un milimetru împărțit la un 1 urmat de 20 de zerouri, după cum spune Burt Ovrut. Universul nostru
membrană plutește în acest spațiu misterios. Dar curând după emiterea teoriei M a apărut iarăși o
nouă idee, aceea că la capătul opus al dimensiunii 11 se află un alt "univers-membrană", care
pulsează.

Supergravitația

Supergravitația se asemăna foarte mult cu teoria stringurilor: „În mod normal credem că trăim într-o
lume tridimensională. Ne putem mișca în trei direcții: la dreapta sau la stânga, sus sau jos, înainte
sau înapoi, dar fizicienilor le place să adauge alte dimensiuni. Einstein a propus ca timpul să fie a
patra dimensiune. Apoi altcineva a propus a cincia și apoi a șasea. Și numărul a continuat să
crească. Dimensiunile adiționale sunt spații în univers pe care nu le putem percepe (direct).
Majoritatea sunt microscopice, dar cercetătorii erau convinși că acestea există.” (cf. Michael Duff).
Conform teoriei stringurilor există 10 dimensiuni: 9 dimensiuni spațiale și una temporală. Teoria
supergravitației însă enumera 11 dimensiuni. Puțini erau cei care credeau în ele și le promovau,
fiind desconsiderați de comunitatea cercetătorilor care reconsiderau universul pornind de la cadrul
oferit de teoria stringurilor: doar coarde care vibrează.