Repartiţia speciilor şi categoriilor de peşti

în funcţie de adîncimea apei

Aceste repartiţii sunt corelate cu existenţa anumitor parametri de ordin fizico-chimic sau a surselor de
hrană (în straturile superficiale se regăseşte o cantitate mai mare de oxigen solvit datorită difuziei directe a
aerului atmosferic ce este permanent în contact cu apa şi, de asemenea, o cantitate mai mare de fitoplancton;
în straturile profunde se află numeroase organisme bentonice căutate de peştii cu acest profil al hrănirii).
În ceea ce priveşte temperatura, de asemenea, straturile profunde suferă variaţii mai mici ale
temperaturii. Totodată la aceste niveluri posibilităţile de adăpostire sau de camuflare oferite peştilor sunt mai
bune.
Se poate aprecia că pentru practicarea unei pisciculturi dirijate, cele mai bune condiţii sunt oferite de
bazinele a căror adâncime are valori cuprinse între 1-2 m.
Aceasta nu exclude însă folosirea în cazuri particulare a unor bazine cu adâncimi mai mari sau mai mici
(cu referire directă la iazuri), ocazionate de creşterea unor specii care solicită adâncimi mai mari sau, în cazul
heleşteielor, de anumite etape cuprinse în fluxul tehnologic al exploatării (bazine de reproducere, bazine de
iernat sau alte tipuri de bazine cu destinaţie specială.

Transparenţa apei. Apa ca mediu dens, este incoloră şi permite penetrarea razelor luminoase. Gradul
de penetrare este dependent de particulele aflate în suspensie în masa apei. Cum apele de suprafaţă conţin
solvite o serie de elemente sau compuşi chimici, dar în acelaşi timp au o încărcătură de particule aflate în
suspensie, ele au o transparenţă variabilă.
Transparenţa apelor de suprafaţă se determină cu ajutorul aşa-numitului “disc Sechi” (un disc alb, emailat,
fixat la extremitatea unei sfori, marcată şi care se cufundă în apă până când nu se mai poate observa;
adâncimea determinată pe sfoara marcată, se consideră că reprezintă transparenţa respectivei ape).
Astfel determinată, transparenţa capătă valori foarte variate în funcţie de categoria de apă apreciată, zona
geografică şi anumite stări de moment.
Apele de munte care sunt relativ sărace în hrană naturală (datorită curgerii rapide) au o transparenţă mare
(cca. 20 m); numai în cazul unor viituri generate de precipitaţii abundente, datorită particulelor aluvionale se
constată scăderea transparenţei, dar pentru perioade scurte.
Apele colinare şi de şes au o transparenţă mai redusă, pe de o parte datorită particulelor aluvionale fine aflate
în suspensie, iar pe de altă parte din cauza hranei naturale (fito- şi zooplancton) care se dezvoltă foarte bine
întrucât curgerea este de cele mai multe ori foarte înceată.
Cu titlu informativ, se apreciază că cea mai mare transparenţă s-a înregistrat în Marea Sargaselor, de 65,5 m,
după care urmează unele zone din Oceanul Pacific cu 59 m. Marea Neagră şi Marea Mediteraneană au
transparenţa apei de 15-23 m, iar Marea Mânecii de 8-9 m.
Pentru exploatările piscicole, transparenţa considerată foarte bună este cea de 30-40 cm, care denotă o bună
încărcătură cu organisme vii ce constituie hrană naturală pentru peşti.

Existenţa anumitor particule aflate în suspensie ca şi solvirea unor substanţe chimice, conferă apelor de
suprafaţă o anumită culoare care influenţează transparenţa. Carbonatul de calciu, silicaţii şi argila determină o
culoare gălbuie; prezenţa materiilor humice în exces produc o culoare cafenie, iar dezvoltarea abundentă a
fitoplanctonului imprimă o culoare verde. Din punct de vedere piscicol sunt dorite apele având culoarea verde-
gălbui, care denotă o abundenţă a acelor organisme vegetale şi animale considerate sursă de hrană căutată
de majoritatea speciilor de peşti, mai ales în primele stadii de viaţă.

Caracteristicile chimice ale mediului acvatic

Din punct de vedere chimic, apa este compusă din 11,11% hidrogen şi 88,88% oxigen. În stare lichidă,
apa constituie un mediu care are proprietatea de a solvi aproape toate substanţele minerale existente în sol,
precum şi o serie de gaze. În acest fel, apele de suprafaţă care constituie mediul de viaţă pentru peşti, conţin
pe de o parte substanţe chimice solvite care diferă în funcţie de natura solului pe care este amplasat un bazin
piscicol, sau a celui tranzitat de un curs de apă, iar pe de altă parte conţin unele gaze care provin din aerul
atmosferic sau din procese desfăşurate în masa apei.
Aprecierea calităţii apelor pentru piscicultură trebuie astfel efectuată, încât să aibă în vedere natura
elementelor, raporturile dintre acestea, rolul şi implicaţiile lor în metabolismul peştilor etc.
Componente chimice solvite în apă. În apele de suprafaţă se găsesc solvite majoritatea elementelor
chimice care intră în alcătuirea corpului organismelor acvatice sau care sunt implicate în procesele metabolice
ale acestora. Elementele chimice nu se găsesc în general în stare pură ca atare, ci în majoritatea lor sunt
prezente sub forma unor compuşi chimici mai mult sau mai puţin stabili. O parte dintre aceştia provin din
solvirea compuşilor rocilor (solului) pe care este amplasat bazinul, iar o parte provin din apa de alimentare a
bazinului.
În continuare sunt enumerate câţiva componenţi chimici, şi, succint, rolul lor în ecosistemul acvatic.
Carbonul este un element prezent în constituţia chimică a oricărei substanţe organice. Este considerat
“element de bază al vieţii” pentru că este precursorul tuturor celorlalţi componenţi organici. Carbonul
anorganic este transformat în carbon organic prin procesul de fotosinteză, când sunt sintetizaţi hidraţii de
carbon. Este nelipsit din apele de suprafaţă unde se află combinat cu calciu, sub formă de carbonat de calciu
neutru (CaCO3) sau carbonat acid de calciu – Ca(H2CO3)2
Calciul are un rol complex, atât pentru organismele animale intrând în structura scheletului şi
participând în metabolism, cât şi pentru plante participând la desfăşurarea fotosintezei. Acest din urmă rol
este dat de faptul că cele două forme de carbonat de calciu (acid şi neutru) sunt într-un continuu proces de
transformare reversibil

Ca(H2CO3)2 ↔ CaCO3 + H2O + CO2

Dioxidul de carbon provenit din această reacţie este folosit de plante în procesul de fotosinteză.
În acelaşi timp, dioxidul de carbon mai provine şi din respiraţia vietăţilor acvatice, ceea ce permite
menţinerea unui echilibru permanent în ceea ce priveşte acest compus.
Azotul se găseşte în bazine fie ca element distinct (ca gaz dizolvat), fie sub formă de compuşi solvi]i în
apă sau în stratul de nămol (nitraţi, nitriţi).
Sărurile de azot provin din descompunerea organismelor moarte sau din fixarea azotului liber din apă
de către bacteriile nitrificante. Ambele procese de producere a sărurilor de azot sunt facilitate de pH-ul apei
care trebuie să fie uşor alcalin.
Cum azotul stă la baza producerii (formării) proteinelor este necesar să se creeze condiţii favorabile
dezvoltării bacteriilor nitrificante ce pot fixa azotul atmosferic dizolvat în apă. În cazul unor cantităţi reduse de
săruri de azot, în bazinele piscicole, se recomandă administrarea îngrăşămintelor azotoase sub forma sărurilor
de amoniu având ca scop stimularea producerii de substanţe proteice vegetale şi animale.
Fosforul se găseşte în cantităţi reduse în apă şi în mâlul organic. El joacă un rol deosebit în metabolism
fiind inclus în compuşii macroenergetici (ADP şi ATP), dar intră şi în alcătuirea scheletului. După azot, fosforul
este considerat al doilea ca importanţă în producerea substanţei organice. De altfel, datorită cantităţilor
limitate de azot şi mai ales de fosfor, aceste elemente sunt considerate “factori limitativi” ai producţiei
piscicole.
Potasiul şi sodiul se întâlnesc în ape sub formă de bicarbonaţi şi cloruri. Pentru organismele acvatice
aceste elemente au rolul de a participa în metabolism dar şi în structura corpului.
Alte elemente chimice prezente în apă îşi au fiecare rolul lor, mai mult sau mai puţin important în viaţa
organismelor acvatice. Astfel, fierul şi manganul au rol de biocatalizatori; magneziul contribuie la sporirea
alcalinităţii apei şi participă la formarea scheletului organismelor acvatice; fluorul şi iodul au implicaţii în
metabolism şi în procesele de dezvoltare; cuprul participă la formarea unor enzime şi hormoni şi este implicat
în formarea hemoglobinei; siliciul intră în compoziţia scheletului unor organisme.
Se poate afirma că pentru dezvoltarea armonioasă a florei şi faunei în cuprinsul bazinului piscicol,
acesta trebuie să dispună de toate elementele chimice necesare producerii şi înnoirii substanţei vii, în cantităţi
corespunzătoare unui anumit echilibru ce constituie condiţia optimă de desfăşurare a vieţii în bazinul
respectiv.
 Gazele solvite în apă. Apele de suprafaţă conţin o serie de gaze solvite care provin fie din contactul
direct al apei cu aerul atmosferic, fie din activitatea vitală a organismelor care trăiesc în mediul acvatic.
Gazele care provin din aer sunt solvite conform legii lui Henry, respectiv masa unui gaz care se dizolvă
sau este absorbit într-un volum de apă, este direct proporţională cu presiunea gazului la o temperatură dată şi
dependentă de coeficientul de solubilitate a gazului.

C = P * Kt0 în care:
C = concentraţia gazului din apă (exprimată în mg/l);
P = presiunea parţială a gazului;
Kt0 = coeficientul de solubilitate al gazului respectiv la temperatura dată (tº).
Gazele care provin din activitatea vitală a organismelor acvatice sunt reprezentate în principal de către
oxigen şi dioxidul de carbon. Existenţa lor în bazinele acvatice este strâns legată de prezenţa algelor şi
macrofitelor submerse care se hrănesc şi respiră în apă, ca şi de prezenţa animalelor care folosesc oxigenul şi
eliberează dioxidul de carbon.
Uniformizarea concentraţiei de gaze din apă se realizează prin curenţii de apă (verticali şi orizontali).
Dacă nu ar exista aceste mişcări, cauzate fie de diferenţa de temperatură a apei la anumite adâncimi, fie de
vânt care conduce la formarea valurilor, gazele solvite ar difuza extrem de încet, încât zonele mai adânci ar fi
în permanenţă lipsite de oxigen sau ar avea concentraţii mari în unele gaze toxice (amoniac, hidrogen sulfurat)
provenite din descompunerile materiei organice din zona bentală.

Oxigenul dizolvat în apă constituie cel mai important element chimic care condiţionează viaţa peştilor
şi facilitează procesele de mineralizare a substanţelor organice. Atât plantele cât şi animalele, prin respiraţie,
consumă oxigen şi eliberează dioxid de carbon. Animalele sunt numai consumatoare de oxigen, iar plantele
sunt şi consumatoare şi producătoare de oxigen. Reacţia de consumare a oxigenului în procesul de
transformare a glucozei, se soldează cu obţinerea de dioxid de carbon, apă şi energie:

C 6 H 12 O6 + 6O2 =6 CO2 +6 H 2 O+ Energie

Plantele în schimb, în procesul de asimilaţie clorofiliană sub influenţa energiei solare, folosesc dioxidul
de carbon şi apa pentru sinteza substanţei organice:

6 CO 2+6 H 2 O+Energie solară =C6 H 12 O6 +6 O2

În baza acestor reacţii rezultă concluzia că producerea oxigenului are loc numai în timpul zilei când are
loc procesul de fotosinteză, pe când consumarea lui este continuă, atât ziua cât şi noaptea. În acelaşi timp
trebuie remarcat faptul că în cursul zilei plantele sunt şi consumatoare de oxigen, dar bilanţul între cantitatea
de oxigen produsă şi cea consumată prin respiraţia plantelor, este în favoarea primeia, creându-se astfel un
excedent ce se menţine şi pe parcursul nopţii.
În general, oxigenul se găseşte în cantităţi mai mari la suprafaţa apei şi în timpul zilelor însorite şi în
cantităţi mai mici în straturile profunde şi pe timpul nopţii. Corelat cu ciclicitatea dezvoltării plantelor, în
zonele temperate cantitatea de oxigen pe timpul verii este mai mare şi mai redusă iarna. În acelaşi timp se
face menţiunea că în apele tulburi sau cu o transparenţă redusă cantitatea de oxigen este mai mică datorită
imposibilităţii pătrunderii luminii solare în straturile profunde care induce o dezvoltare redusă a florei
submerse.
Scăderea procesului de difuzie sub stratul de gheaţă pe timpul iernii conduce de asemenea la scăderea
conţinutului apei în oxigen, ceea ce impune măsuri adecvate în conduita tehnologică adoptată pentru
heleşteele de iernat.
Cantitatea de oxigen solvit este puternic influenţată de temperatura apei. Astfel, cu cât temperatura
apei creşte, cu atât conţinutul în oxigen solvit scade (tabelul 9).
Majoritatea organismelor care formează planctonul şi bentonul din apele piscicole se dezvoltă normal
în condiţiile existenţei unei cantităţi de 2,87 mg O2/l apă şi mor când acesta scade la 0,72 mg O2/l.
Peştii se comportă diferit în funcţie de adaptările caracteristice fiecărei specii.
 7. SISTEME ORGANIZATORICE FOLOSITE
ÎN EXPLOATAŢIILE PISCICOLE

Creşterea dirijatã a speciilor de peşti care prezintă importanţă economică nu se poate realiza decât în
spaţii ce menţin permanent un anumit volum de apă care constituie mediul de viaţă al acestor animale. Deşi
unele dintre ele solicită condiţii particulare pentru a-şi desfăşura ciclul vital (salmonidaele prezintă cerinţe
distincte faţă de cyprinidae în ceea ce priveşte conţinutul apei în oxigen, temperatură, curentul apei etc.), în
principiu exploatarea lor dirijată are la bază aceleaşi concepte iar amenajările pe care le reclamă nu se
deosebesc fundamental.
Pe cursurile libere ale râurilor şi fluviilor sunt prezente volume impresionante de apă dar aici nu se
poate vorbi în principiu despre practicarea unei pisciculturi dirijată deoarece pe de o parte nu se poate
interveni în corectarea măcar parţială a parametrilor fizico chimici şi biologici ai apei, iar pe de altă parte, nu se
poate controla populaţia piscicolă şi nici nu se poate interveni direct cu un regim alimentar impus. Fac
excepţie metodele de creştere în parcuri suspendate (viviere flotabile) în care, realizând incinte ce nu permit
evadarea peştilor se poate interveni şi cu un regim alimentar adecvat. Reuşita tehnică şi economică într-o
gospodărie piscicolă este condiţionată de felul în care au fost concepute şi realizate amenajările specifice, ca şi
de posibilitatea menţinerii unor parametri în limitele cel puţin acceptabile (de dorit optime), solicitate de
speciile crescute.
Înainte de realizarea propriuzisă a unei gospodării piscicole, este obligatorie cunoaşterea (pe baza unei
riguroase documentări şi prognoze) tuturor factorilor implicaţi în obţinerea unor cantităţi maxime de carne de
peşte.

7.1. Condiţii necesare pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei gospodării piscicole.

Condiţiile create în apele iazurilor şi heleşteielor se deosebesc foarte mult de cele existente în apele
naturale (cursuri ale râurilor, bălţi sau lacuri). În aceste spaţii, create artificial, parametri fizico-chimici şi cei
biologici pot fi controlaţi şi dirijaţi într-o oarecare măsură. În acest fel capacitatea productivă naturală a
bazinelor artificiale, realizate în urma intervenţiei dirijată a omului, are ca rezultat şi obţinerea unor producţii
ridicate de peşte.
Producţia mare de peşte este aşadar consecinţa realizării unor medii de apă stătătoare, cu adâncimi
mici, cu posibilităţi de împrospătare ori de câte ori se produce un dezechilibru sau de administrare a unor
substanţe chimice (îngrăşăminte) atunci când unele elemente sunt în cantităţi insuficiente sau lipsesc.
Înfiinţarea şi funcţionarea unei gospodării piscicole trebuie să răspundă unor condiţii de ordin biologic,
tehnic şi economico-organizatorice.
Condiţii de ordin biologic. Acestea au ca scop garanţia asigurării apriorice a unor parametri (factori)
decisivi în predeterminarea calităţii mediului de creştere a peştilor. În acest sens interesează cu precădere
existenţa şi calitatea sursei de apă şi calitatea terenului pe care se vor amplasa ulterior acumulările artificiale
de apă.
Sursa de aprovizionare cu apă este esenţială pentru că ea trebuie să asigure un debit relativ constant,
sau în cel mai rău caz la un nivel minim acceptat pentru perioadele în care, în mod natural, se produce o
diminuare a volumului său. Este de reţinut că, în condiţiile ţării noastre, momentul în care debitele cursurilor
de apă înregistrează scăderi accentuate se situiază vara, când necesarul debitului pentru bazinele piscicole
este mai mare.
Debitul de alimentare trebuie să asigure cantităţile de apă necesare pentru înlocuirea apei infiltrată în sol
(debit de infiltraţie), a apei evaporată (debit de evaporaţie) şi a celei ale cărei însuşiri se alterează în urma
folosirii sale de către vietăţile acvatice (debit de compensaţie).
În general cursurile de apă de suprafaţă de la noi din ţară au însuşiri fizico-chimice şi biologice
favorabile folosirii lor pentru piscicultură. Excepţie fac unele cursuri de apă care primesc deversări ce produc
poluarea şi care de obicei se situiază în zonele apropiate aşezărilor urbane (sau rurale) ori lângă unele
întreprinderi industriale sau zootehnice mari. Chiar dacă prin diluarea treptată a apelor poluate sau prin
acţiunea unor factori naturali efectul factorilor poluanţi se diminuiază pe măsură ce se măreşte distanţa faţă
de sursa de poluare, este de dorit ca unităţile piscicole să preia apa de alimentare (şi chiar să fie amplasate)
din (în) amonte de astfel de obiective sociale sau industriale. În acest fel se elimină riscul unor accidente cu
efecte dintre cele mai nedorite.
Este de remarcat şi necesitatea alegerii profilului unei unităţi de exploatare piscicolă (ciprinicolă,
salmonicolă etc.) în funcţie de preferinţele speciilor de peşti ce vor face obiectul culturii şi de condiţiile
naturale (respectiv caracteristicile sursei de apă) care să fie compatibile cu exigenţele speciilor care
interesează.
Alături de apă, solul este unul din elementele principale de care trebuie să se ţină seama la construirea
viitoarelor iazuri sau heleşteie pentru a fi productive.
Terenul pe care urmează să se construiască şi să funcţioneze un iaz sau heleşteu, trebuie ales după
calitatea pământului şi după particularităţile topografice. Până nu de mult, exista părerea că o piscicultură cu
randament sporit nu se poate practica decât pe terenuri sănătoase şi fertile din punct de vedere agricol. Este
adevărat că asemenea terenuri sunt cele mai bune şi cel mai uşor de amenajat pentru piscicultură. Tehnicile
de asanare şi ameliorare a terenurilor înmlăştinite, turboase şi sărăturoase, au făcut însă posibilă dezvoltarea
unei pisciculturi cu producţii ridicate la hectar şi pe asemenea terenuri.
Ţinând seama de faptul că terenurile sănătoase şi productive sunt destinate culturilor agricole, pentru
iazuri şi heleşteie se vor alege terenurile slab productive sau improprii pentru culturile vegetale, reprezentate
de argile sau pământuri argilo-nisipoase, islazuri neproductive, înmlăştinate sau sărăturoase din luncile
râurilor, văi sau albii părăsite sau cu un debit mic şi cursuri intermitente, vechile vetre de iazuri, stufării şi
păpurişuri care produc cantităţi neânsemnate de peşte.
Toate aceste terenuri pot fi puse foarte bine în valoare prin aplicarea unor metode avansate de
piscicultură şi de amenajare, care le însănătoşeşte şi le redau producţiei piscicole.
În vederea stabilirii dacă vatra unui iaz sau heleşteu este sau nu potrivită pentru piscicultură, trebuie
studiate structura fizică a terenului, bogăţia în săruri minerale, conţinutul în substanţe organice, aciditatea,
starea de aerare şi posibilităţile de asanare şi spălare, dacă sunt terenuri înmlăştinite, acoperite de vegetaţie
sau sunt sărături.
Pregătirea în prealabil a terenurilor supuse amenajărilor este o condiţie esenţială pentru
productivitatea şi viitoarea exploatare a iazurilor şi heleşteielor. Defrişarea şi distrugerea vegetaţiei tari,
desecarea, mineralizarea substanţelor organice sub acţiunea agenţilor atmosferici după uscarea terenului timp
de un an, înierbarea lui, refacerea structurii, toate sunt metode care transformă calitatea terenului de la
starea lui iniţială la aceea a unui sol productiv, pe care se poate obţine o însemnată producţie de peşte
Vetrele heleşteielor şi iazurilor amenajate pe soluri sterile, sau pe cele cu substanţe humice din
abundenţă, pe turbării, nu asigură calciul necesar. Heleşteiele amenajate pe terenuri acide sunt de asemenea
lipsite de calciu şi ele sunt intens acoperite de o vegetaţie dură. În asemenea cazuri, acest neajuns se poate
remedia prin folosirea amendamentelor calcaroase.
Solul pe care se construieşte viitorul iaz sau heleşteu, o dată însănătoşit, poate fi folosit şi valorificat
prin piscicultură, dându-i-se una dintre cele mai rentabile întrebuinţări.
Interacţiunea apei cu solul de pe fundul bazinului nu se poate petrece în profunzime şi într-un timp
scurt. Stratul care participă la viaţa heleşteului are o grosime redusă (15 - 30 cm). El îşi eliberează substanţele
chimice nutritive în timp, ca un adevărat rezervor.
În cazul când pe fund se depune un strat gros de mâl fin anorganic sau organic, sub acţiunea valurilor
produse de vânt, straturile de mâl pot fi răscolite la o adâncime mică producând o intensă tulburare a apei,
uneori dăunătoare vieţii peştilor, mai ales în stadiile de larvă sau alevin.
Dacă stratul superficial al solului de pe fund este format din nisip grosier (0,2-2 mm) sau fin (0,02-0,2
mm) heleşteul sau iazul prezintă un fund sărac, cu substanţe minerale în cantităţi minime (calciu, fosfor, azot
etc.) şi în plus favorizează pierderea unor cantităţi mari de apă prin infiltraţie. Din această cauză, terenurile
nisipoase sau pietroase nu sunt indicate pentru construirea iazurilor şi heleşteielor.
Terenurile sterile, permeabile, folosite ca fund al viitoarelor unităţi piscicole, necesită îmbunătăţirea
structurii prin colmatări aluvionale şi depozite de mâl organic, care se produc în timp. Formarea materiei
organice, ca primă resursă în desfăşurarea lanţului trofic din iazul şi heleşteul respectiv, este deosebit de
importantă pentru productivitatea piscicolă a unităţii de producţie.
 Rezervele de materie organică ale heleşteului pot avea două provenienţe: ele pot rezulta din resturile
de plante acvatice şi alge, ale zooplanctonului după moarte acestuia, sau pot proveni din rădăcinile şi resturile
tulpinilor aeriene ale plantelor macrofite rămase la suprafaţa solului după defrişare şi acoperite cu apă prin
inundarea bazinului în urma amenajării lui. La acestea se mai adaugă şi substanţa organică a aluviunilor
decantate din apa de alimentare. Reducerea rezervelor organice prin folosirea lor în circuitul biologic al
bazinului, şi în final transformarea lor în carne de peşte, este o măsură de cea mai mare însemnătate pentru
creşterea producţiei de peşte. În acest sens desecarea periodică, lăsarea la odihnă, înierbarea sau cultivarea
solului de pe fund sunt măsuri care aduc o îmbunătăţire a rezervelor organice şi ajută la mineralizarea şi
transformarea lor.

Condiţii de ordin tehnic

Gospodăria piscicolă nou înfiinţată beneficiază de un cadru căruia trebuie să i se adapteze în concepţie
şi execuţie. În acest sens, principala opţiune constă în adoptarea tipului de exploatare (iazuri sau heleşteie) în
conformitate cu particularităţile zonei propusă pentru amplasament.
Dimensiunea gospodăriei va ţine seama pe de o parte de debitul asigurat de sursa de apă care pentru
majoritatea speciilor de peşti (cu excepţia salmonidelor) se consideră că trebuie să fie de minim 1 litru /
secundă / hectar, iar pe de altă parte de posibilităţile de extindere a suprafeţei de luciu de apă în raport de
configuraţia topografică. În acest sens este de remarcat că pentru gospodăriile de iazuri, este de dorit ca râul
să aibă o pantă de scurgere de minim 0,3 - 0,5 o/o iar albia majoră să permită realizarea unui bazin suficient de
extins şi cu o adâncime convenabilă. De asemenea, lungimea acumulării pe firul văii nu trebuie să fie mai mică
de 0,5 Km dar nici mai mare de 1 - 2 Km.
Pentru gospodăriile de heleşteie se va avea în vedere în primul rând necesitatea realizării unor bazine
cu destinaţie specifică. În acest sens, terenul trebuie să fie suficient de plan, dar să aibă şi unele particularităţi
care să permită sistematizarea heleşteielor astfel încât să se asigure fluxul tehnologic specific. În acelaşi timp,
se va căuta ca amplasarea canalelor de alimentare şi de evacuare a apei să solicite un volum cât mai mic de
lucrări de terasament.
Deosebit de importantă este permeabilitatea terenului de amplasare. Acest aspect interesează pentru
că se pune problema pierderilor prin infiltraţie pe de o parte, dar şi pentru că stratul superficial de sol va fi
folosit la confecţionarea terasamentelor.

Condiţii de ordin economic

Pentru a se asigura o rentabilitate maximă a gospodăriei piscicolă, se va avea în vedere încă din stadiul
de studiu al realizării investiţiei, alegerea terenului sub raportul apropierii de căile de comunicaţie, de reţelele
electrice care vor furniza energia pentru anumite instalaţii şi utilaje, ca şi de localităţi pentru a se asigura forţa
de muncă necesară.
O atenţie deosebită se va acorda analizei biologice a apelor din zonă şi determinării caracteristicilor
biomasei care se dezvoltă care se dezvoltă în mod natural, pentru a se îmbina cât mai raţional furajarea
suplimentară cu utilizarea bazei trofice naturală, în vederea reducerii costurilor de producţie. Legat de acest
aspect, se vor stabili şi speciile care se consideră că se pretează cel mai bine la condiţiile existente.
De mare importanţă este şi găsirea de soluţii pentru producerea de furaje concentrate specifice hrănirii
peştilor şi în special a categoriilor mici de vârstă, precum şi cultivarea vetrelor heleşteielor şi iazurilor cu
diferite plante care fie că vor fi folosite de speciile de peşti fitofagi, fie vor contribui la ameliorarea vetrei
bazinelor după anumite perioade de folosire.
Simultan se impune analiza posibilităţilor de integrare în circuitul productiv a unor activităţi anexe cum
ar fi creşterea raţelor, folosirea apei pentru irigaţii locale, activităţi de agrement etc.

7.2. Organizarea exploatării peştilor

Creşterea peştilor se poate practica în apele naturale (lacuri naturale, bălţi naturale din luncile
inundabile ale râurilor mai mari), în bazine de apă realizate special în scop piscicol (iazuri şi heleşteie) ca şi în
bazine realizate în alte scopuri (lacuri create în scop energetic sau pentru sistemele de irigaţii, canale de
irigaţii, orezării). Cele mai importante pentru piscicultură rămân amenajările realizate special în scop piscicol
(iazurile şi heleşteiele) care de cele mai multe ori sunt organizate ca gospodării (crescătorii) piscicole. Aceste
crescătorii se bazează pe principii organizatorice similare cu cele aplicate la animalele terestre ce fac obiectul
zootehniei.
Crescătoriile piscicole pot fi clasificate după o serie de criterii mai importante.
a) În funcţie de specia de bază crescută. Se întâlnesc crescătorii ciprinicole (profilate pe creşterea
diferitelor specii de cyprinidae), crescătorii salmonicole (profilate pe creşterea păstrăvilor), crescătorii
sturionicole (profilate pe creşterea sturionilor), gospodării pentru creşterea peştilor marini.
b) În raport de complexitatea fluxului tehnologic aplicat. În practica piscicolă se întâlnesc două tipuri de
exploataţii:
- crescătorii cu ciclu incomplet (au ca profil numai o verigă din ciclul biologic normal al peştilor cum ar fi
producerea peştelui de consum sau numai producerea puietului);
- crescătorii cu ciclu complet, ce se ocupă de creşterea reproducătorilor, realizează reproducerea, cresc
puietul, cresc şi produc peştele de consum.
c) funcţie de gradul de intensifizare al producţiei. Gradul de intensivizare are în vedere elemente
specifice şi se referă la aspecte cum sunt: densitatea la populare, sporul în greutate, consumul specific,
producţia obţinută pe un hectar luciu de apă sau la 1 m 3 apă etc. Astfel, crescătoriile piscicole pot căpăta
caracter extensiv, semiintensiv şi intensiv iar în ultimul timp se promovează exploataţii de tip superintensiv.
d) În funcţie de modul de realizare şi organizare a bazinelor. Se întâlnesc gospodării semisistematice şi
gospodării sistematice.
Gospodăriile semisistematice au ca unitate de exploatare iazul, realizat prin bararea cursului unui râu
sau pârâu, cu debit suficient şi relativ constant. Ele se obţin prin realizarea unei succesiuni de baraje (şi în
consecinţă a unei salbe de iazuri).
Crescătoriile sistematice au ca unitate de exploatare heleşteul. Amplasarea pe terenuri relativ plane
face posibilă o dispunere a heleşteielor sub formă de baterii de heleşteie. Aceasta permite stabilirea unei
destinaţii specifice pentru fiecare heleşteu şi aranjarea lor în conformitate cu cerinţele fluxului tehnologic.
Criteriile de clasificare prezentate nu trebuiesc privite rigid, cu atât mai mult cu cât anumite aspecte se
întrepătrund şi în anumite situaţii, o crescătorie poate îmbina elemente comune diferitelor criterii de
clasificare menţionate. Astfel, o crescătorie ciprinicolă sistematică poate avea într-o ipostază caracter intensiv
iar în alta caracter semiintensiv (după cum sunt folosite diferitele pârghii care vizează gradul de intensivizare a
producţiei). La rândul lor, fiecare dintre acestea pot avea ciclu de producţie complet sau incomplet. În acelaşi
timp se poate menţiona că o gospodărie piscicolă semisistematică nu este compatibilă, în general, cu
asigurarea unui ciclu complet şi nici cu un grad ridicat de intensivizare.

7.3. Amenajări piscicole semisistematice

O modalitate larg utilizată pentru realizarea unor acumulări artificiale de apă o constituie bararea
cursului unei ape. Prin această acţiune se obţin aşa numitele “iazuri“ . În mod obişnuit se procedează la
efectuarea unui număr mai mare de baraje pe acelaşi curs ceea ce dă naştere unei succesiuni de acumulări sau
unei “salbe“ de iazuri. Acţiunea se realizează numai în urma unor studii amănunţite ale zonei vizând aspecte
complexe (topografice, hidrografice, economice, biologice etc.) iar construirea amenajărilor necesare poate fi
făcută numai după obţinerea acordului organelor de stat abilitate cu gospodărirea apelor.

7.3.1. Avantajele şi dezavantajele amenajărilor semisistematice

Prin bararea cursului unei ape, se obţine o succesiune de acumulări care însă nu sunt decât aparent
independente şi nu întrerup definitiv cursul propriuzis al apei. După umplerea iazului amplasat cel mai în
amonte la cotele determinate, apa îşi continuă curgerea şi este acumulată în iazul imediat următor şi aşa mai
departe până la umplerea tuturor. Debitul de alimentare este reprezentat practic de debitul normal al cursului
respectiv, cu toate fluctuaţiile sale, apa fiind tranzitată dintr-un iaz în altul, succesiv, în sensul pantei naturale
de scurgere.
Principal avantaj al acestui tip de amenajări se referă la volumul redus al investiţei iniţiale. El derivă
din faptul că principalele componente care necesită efort economic sunt barajul (construit de altfel din
pământ) şi unele instalaţii adiacente relativ simple, menite să-i asigure barajului durabilitate şi protecţie, dar şi
cu rol tehnologic (instalaţia de evacuare de tip “călugăr“, deversorul, groapă de pescuit). Restul împrejmuirii
incintei este reprezentată de versanţii văii care, în principiu, nu au nevoie de amenajări sau intervenţii
deosebite.
Alături de acest principal avantaj trebuie avut în vedere faptul că în zonele adiacente cursurilor
respective, în general, solul nu prezintă caracteristici deosebite în ceea ce priveşte fertilitatea. Se poate afirma,
fără teama de a greşi, că în aceste zone terenul nu poate căpăta destinaţie agricolă fiind de cele mai multe ori
mlăştinos sau cu o structură improprie practicării culturilor agricole. În cazul înfiinţării unor iazuri, zonele
menţionate pot fi valorificate în direcţia obţinerii de produse utile consumului uman, respectiv carne de peşte.
Prin acumularea unor volume semnificative de apă zonele limitrofe pot beneficia de irigaţii sau de apă
utilizată în diferite scopuri (edilitar, economic, agrement etc.). Nu poate fi neglijat nici aspectul legat de
regularizarea cursului de apă respectiv sau cel cu privire la efectul climatologic local al acumulării.
Dezavantajele acestor amenajări sunt de ordin tehnologic şi sanitar. Dat fiind modul în care se
realizează acumularea de apă şi în strânsă legătură cu panta de curgere a văii respective, iazul are o adâncime
maximă la nivelul barajului (unde poate atinge chiar 6-8 m) şi din ce în ce mai mică pe măsură ce se depărtează
de baraj în amonte, (practic adâncimea secţiunii naturale de curgere a apei respective). Această adâncime
variabilă crează condiţii deosebite ce nu corespund întotdeauna exigenţelor anumitor specii, categorii de
vârstă ale peştilor sau unor faze tehnologice caracteristice unui ciclu de exploatare complet.
În zonele cu adâncime mare nu se recomandă distribuirea furajelor deoarece peştii caută mai puţin în
aceste puncte.
Trecerea apei dintr-un iaz în altul se face după ce o parte din însuşirile sale fizico-chimice s-au
modificat, astfel încât fiecare din iazurile din aval primesc apă din ce în ce mai sărăcită în componenţii utili, în
special în ceea ce priveşte oxigenul solvit. Totuşi, datorită suprafeţelor mari, microflorei care se dezvoltă în iaz
şi unor instalaţii anexe, deficitul aparent de oxigen devine aproape întotdeauna neobservabil.
Umplerea şi golirea unităţilor de exploatare (iazurilor) nu se poate face independent, ceea ce crează
dificultăţi în anumite momente (sezonul de pescuit radical de recoltă). În acelaşi timp este foarte dificil de
controlat populaţia de peşti sălbatici care pot oricând pătrunde în incintele amenajate şi care, aproape
întotdeauna provoacă probleme, asociind lipsei valorii lor economice şi implicaţii tehnologice legate de
concurenţa la hrana distribuită în mod dirijat, de consumul oxigenului solvit sau de faptul că pot fi prădători ai
materialului biologic crescut în iazuri.
Un aspect mai delicat este reprezentat de inconvenientele de ordin sanitar în sensul că la o eventuală
declanşare a unei boli, aceasta se transmite, fără posibilitatea de intervenţie, din amonte spre aval datorită
curgerii normale a apei în acest sens.
Dezavantajele menţionate nu sunt însă în măsură să excludă din practica piscicolă iazurile sau să le
minimizeze rolul şi importanţa. Ele trebuiesc cunoscute şi interpretate la justa lor valoare, iar prin conduita
tehnologică, să se caute limitarea efectelor nedorite.

7.3.2.Condiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor semisistematice

Decizia pentru înfiinţarea unei amenajări complexe de tip semisistematic nu poate fi adoptată decât în
urma unei analize complexe. In principiu se poate discuta despre respectarea unor condiţii de ordin tehnic,
biologic şi economic
Principalul element care va fi hotărâtor este reprezentat de existenţa şi caracteristicile sursei de apă
care va alimenta amenajarea. În acest sens studiul preliminar se referă la aprecierea cantităţii şi calităţii apei,
dar şi asupra configuraţiei topografice a terenului unde se prefigurează amplasamentul.
Amenajările semisistematice îşi găsesc de regulă utilitatea, dar şi condiţii în general favorabile
amplasării, în zonele de şes şi eventual colinare, pe albia unor cursuri având albii relativ largi, pante de curgere
nu prea accentuate, aşa cum a fost precizat anterior, (0,3 - 0,5% care ar permite obţinerea unor heleşteie a
căror lungime să se situieze între 0,5 - 3 Km) şi debite nu prea mari, dar relativ constante (debit tehnologic
mai mare de 1 l/sec/ha) .
Studiul preliminar trebuie să aibă la bază o investigaţie privind date multianuale referitoare la debitul
mediu, minim, maxim şi eventual la situaţiile de excepţie cunoscute sau previzibile. În acelaşi timp este util a
se cunoaşte în ce măsură, pe traseul din amonte, sunt prezente aşezări umane sau eventuale surse de poluare
care ar putea pune sub semnul îndoielii păstrarea purităţii apei. Deosebit de important este şi un studiu
privind caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale apei (compoziţie chimică, valorile parametrilor fizici, grad
de incărcare biologică şi componenţa acestei încărcături).
Din punct de vedere al condiţiilor economice şi sociale, decizia privind amplasarea unei gospodării
piscicole va avea în vedere apropierea faţă de căile de comunicaţii, aşezările omeneşti, sursele de energie
electrică etc. Aceste considerente sunt legate de posibilitatea de asigurare a accesului mijloacelor de transport
în zonă, a forţei de muncă sau a pazei, ca şi a posibilităţii utilizării unor instalaţii tehnice pentru prepararea
furajelori sau pentru condiţionarea şi valorificarea producţiei.

7.3.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite în amenajările semisistematice.

Unitatea de exploatare folosită în amenajările semisistematice este cunoscută sub denumirea de “iaz“.
El reprezintă o acumulare de apă obţinută prin oprirea cursului apei folosind o lucrare de terasament numită
“baraj“. Alături de baraj, în scopul protejării sale de efectul distructiv al apei ca şi în scopuri tehnologice mai
apar o serie de construcţii (instalaţia de tip călugăr sau eventual instalaţia de tip călugăr deversor, deversorul,
groapa de pescuit, canalele drenoare (Fig.17).

Barajul
Reprezintă o lucrare de terasament care, în piscicultură, se realizează în general din pământ a cărui
permeabilitate conferă garanţii privind stabilitatea construcţiei. În cazul în care structura pământului gropilor
de împrumut din care se preconizează construirea barajului este preponderent nisipoasă sau pietroasă se pot
include în structura barajului elemente izolante din argilă cunoscute sub denumirea de nucleu şi ecran.
În urma măsurătorilor topometrice ale terenului de amplasare a iazului se determină parametri ce vor
caracteriza iazul şi implicit ai corpului barajului care va servi la închiderea văii. Dimensionarea barajului trebuie
să ibă în vedere solicitările hidrodinamice şi hidrostatice la care va fi supus terasamentul, atât în mod constant
cât şi în cazuri de excepţie (undă de viitură ce poate apare în cazuri de ploi torenţiale soldate cu creşteri
anormale ale debitelor cursului respectiv).
Elementele care caracterizează barajul se stabilesc pe bază de calcule , prin formule adecvate, ce ţin
seama de caracteristicile iazului ce se va forma, de structura pământului din care se construieşte şi bineînţeles
de parametri specifici ai acestui tip de terasament (coronament, baza sau talpa barajului, înălţime, taluzuri
etc).
În secţiune barajul are aspect trapezoidal, baza mare fiind reprezentată de talpa barajului, baza mică
formând coronamentul iar laturile neparalele formând taluzurile (Fig. 18 )
 Secţiunea şi implicit volumul barajului se determină astfel încât prin greutatea sa să poată asigura
stabilitatea construcţiei la acţiunea forţelor dezvoltate de volumul de apă acumulat în amonte şi care
manifestă tendinţa împingerii către aval a barajului.
De o deosebită importanţă este determinarea curbei de infiltraţie ce ţine seama pe de o parte de
forţele hidrodinamice ale acţiunii apei iar pe de altă parte de elementele constructive ale barajului şi de natura
pământului din care este realizat.
Înclinarea taluzurilor amonte şi aval (respectiv umed şi uscat) se admite între anumite limite ce ţin
seama în principal de natura terenului (Tabelul 14)

Înclinarea taluzurilor în funcţie de natura

terenului (după Voican V si col. 1974)
Tabelul 14
Structura terenului în Înclinarea taluzului
groapa
de împrumut Taluzul umed Taluzul uscat
Nisipo - argilos 1/3 - 1/4 1/2 - 1/2,5
Argilo - nisipos 1/2,5 - 1/3 1/1,5 - 1/2

Coronamentul va fi astfel dimensionat încât să ţină seama şi de rolul său ca eventuală cale de circulaţie
deoarece prin bararea cursului apei se suprimă în multe situaţii comunicaţiile zonale.
Construirea barajului începe prin alegeraea locului de amplasare. Suprafaţa pe care se va ridica barajul
poartă denumirea de ampriză. Terenul pentru ampriză poate ave anumite particularităţi care pot fi favorabile
sau care pot crea unele probleme în ceea ce priveşte stabilitatea şi siguranţa barajului (teren nisipos, teren cu
vegetaţie de diferite dimensiuni, teren mlăştinos, plaur etc.). Este necesr să se ţină seama de aceste
particularităţişi să se aleagă conduita adecvată în ceea ce priveşte construirea barajului, mai ales în stabilirea
volumului barajului.
Pe versanţi se recomandă săparea terenului în trepte pentru a mări suprafaţa de contact a barajului cu
terenul de fundaţie.
Din considerente logice, înălţarea barajului trebuie precedată de construirea instalaţiei de tip “călugăr“
sau “călugăr-deversor“ al căror corp orizontal ce va servi la evacuarea apei din iaz se amplasează în punctul cel
mai jos al secţiunii albiei.
Pe zona marcată prin pichetare, în funcţie de dimensiunile calculate, se aduce pământ din aşa numitele
“gropi de împrumut“, respectiv zone din care se prelevează materialul pentru construirea barajului. Acestea
trebuie să furnizeze un pământ având caracteristici structurale adecvate din punct de vedere al
permeabilităţii, dar care să nu se afle la distanţe prea mari, care ar implica cheltuieli ridicate legate de
transport. Este recomandat ca gropile de împrumut să fie amplasate imediat în zona aval a viitorului baraj
deoarece astfel se îndeplinesc simultan mai multe deziderate: se reduce distanţa de transport a materialului
din care se construieşte barajul; se produce o adâncire a porţiunii terminale a iazului din aval care devine astfel
utilizabilă pentru creşterea peştilor; se exclud zonele malarigene.
Pământul prelevat din gropile de împrumut se transportă pe zona marcată, se împrăştie în straturi cât
mai uniforme şi se tasează prin diverse metode (prin trecerea mijloacelor de transport, manual cu maiuri,
folosind dispozitive specifice cum este “tăvălugul picior de oaie“ etc). Simultan se urmăreşte realizarea
înclinării taluzurilor. Volumul iniţial al barajului are în vedere tasările ulterioare, ceea ce impune asigurarea
unui spor de până la 1/8 din volumul calculat, în funcţie de natura pământului folosit.
Dacă debitul cursului de apă pe care este construit barajul este mai mare decât cel pe care l-ar putea
prelua călugărul sau călugărul-deversor, într-o extremitate a barajului se construieşte o aşa numită lucrare de
artă cunoscută sub denumirea de “deversor“
După realizarea barajului se trece la consolidarea taluzurilor şi coronamentului pentru a le asigura
împotriva eroziunii cauzată de valuri sau de scurgerile de apă din precipitaţii. În acest sens se pot folosi glii de
sol înierbate ce pot proveni din decopertarea zonei de ampriză şi păstrate în acest scop, sau se poate folosi
înierbarea directă prin semănarea unor graminee cu sistem radicular dezvoltat şi rezistent.
Funcţionarea amenajărilor semisistematice şi dirijarea unor parametri tehnici şi tehnologici este
condiţionată de existenţa unor construcţii simple dar absolut necesare a căror distribuţie şi rol ţin de
caracteristicile concrete ale fiecărui caz în parte.

Instalaţia de de evacuare tip “călugăr“

Este cunoscută şi sub denumirea de “instalaţie de evacuare a apei“ sau pur şi simplu “călugăr“, având
totuşi un rol complex. Din punct de vedere constructiv “călugărul“ este format din două corpuri îmbinate în
unghi de 90o (un corp orizontal şi un corp vertical). Cel mai frecvent instalaţia este construită din beton armat.
Întreaga instalaţie se încastrează în baraj şi este plasată pe o fundaţie din beton. Aceasta este consolidată pe
piloţi încastraţi în terenul de fundare peste care se toarnă beton, formând radierul lucrării.
Corpul orizontal are aspectul unui tub, cel mai frecvent cu secţiune rotundă dar care poate fi şi pătrată
sau dreptunghiulară. El se amplasează pe radier la cota cea mai joasă a secţiunii albiei pentru a se oferi
posibilitatea scurgerii complete a apei din iaz atunci când este necesar.
Corpul vertical se construieşte întotdeauna sub formă prismatică având secţiunea dreptunghiulară sau
pătrată. La nivelul corpului vertical apar unele detalii constructive care-i conferă funcţionalitatea. Un prim
detaliu este legat de faptul că acest corp îşi are baza la nivelul cotei inferioare a tubului orizontal cu care se
îmbină. Pereţii laterali (apreciaţi faţă de axul văii sau al corpului orizontal) prezintă pe toată înălţimea câte
unul sau două şanţuri (ghidaje) foarte bine finisate sau realizate din profil metalic având în secţiune forma
literei U. În aceste spaţi se vor instala “vanetele“ ce reprezintă piesele active ale călugărului. Vanetele sunt
calupi de lemn foarte bine fasonaţi ce se plasează succesiv începând de la cota minimă, pâna la nivele ce vor
permite reţinerea apei la cota dorită. Trecând peste vaneta cea mai sus plasată, apa curge sub forma unei
pelicule sau perdea continuându-şi drumul spre aval realizând alimentarea iazului următor (Fig.18 )
 Deşi poartă denumirea de instalaţie de evacuare, călugărul are roluri multiple:
- permite reglarea nivelului apei în iaz prin adăugarea vanetelor la cota dorită;
- dă posibilitatea evacuării complete a apei din iaz în cazul ridicării tuturor vanetelor;
- preia şi elimină apa din straturile profunde ale iazului unde, datorită contactului cu mâlul organic sau
datorită imposibilităţii pătrunderii luminii solare, în general prezintă caracteristici fizico-chimice şi biologice
modificate;
- prin curgerea sub formă de peliculă şi în contact cu aerul atmosferic, apa care trece în iazul succesiv
se reoxigenează fiind astfel propice alimentării acestei unităţi de exploatare.
Deversorul
Bararea cursului unei ape crează, pentru anumite situaţii de excepţie, probleme deosebite. Apariţia
unor debite excedentare ca urmare a unor precipitaţii abundente în bazinul hidrografic al respectivului curs,
poate provoca distrugerea barajului datorita incapacităţii instalaţiei de tip calugăr de a prelua decât o parte
din volumul apelor din iaz, în cazul în care debitul cursului este relativ mic şi foarte constant (ceea ce se
întâlneşte foarte rar).
Dacă însă în mod permanent debitul cursului este mai mare şi fluctuaţiile debitului de asemenea sunt
importante, se impune existenţa unei instalaţii hidrotehnice cunoscută sub denumirea de “deversor“
Deversorul este o construcţie hidrotehnică cu aspect general de uluc, având rolul de a prelua şi tranzita
spre aval debitul excedentar prezent în mod constant pe cursul respectiv sau debitele care pot apare în situaţii
excepţionale. Din acest considerent este absolut necesar ca proiectarea unui baraj piscicol şi a instalaţiilor
hidrotehnice aferente să fie precedate de un riguros studiu hidrologic, pentru a se cunoaşte cele mai mari
debite consemnate în evidenţele multianuale ale organismelor de stat abilitate cu gospodărirea apelor.
Dimensiunile tuturor terasamentelor şi a instalaţiilor hidrotehnice se vor proiecta pentru cele mai mari debite
cunoscute.
Deversorul se construieşte din beton armat fiind compus din trei segmente (radieri) îmbinate şi aflate
unul în continuarea celuilalt (radierul amonte, central şi aval) (Fig.19 ).

Construcţia se plasează într-o extremitate a barajului şi “îmbracă“ atât terasamentul cât şi versantul în
care este încastrat barajul. Radierul amonte are în plan aspect de evantai pentru a prelua apa si a o conduce
spre radierul central. Pentru a evita pătrunderea corpurilor plutitoare ce pot apare în cazul undei de viitură
(arbori, crengi etc.) şi care ar putea bloca sau stânjeni curgerea apei, accesul in ulucul radierului amonte se
face printr-un grătar metalic. Radierul central, care determină nivelul reţinerii apei în iaz, se amplasează la
cota de exploatare (sau după caz la cota de siguranţă) a barajului. Dacă barajul va avea coronamentul utilizat
ca şi cale rutieră, radierul central se prevede cu un pod pentru a permite circulaţia vehiculelor. Radierul aval
are în plan, ca şi radierul amonte, formă de evantai cu deschiderea mai larga spre zona de curgere (aval).
Deoarece curgerea apelor, chiar prin ulucul betonat, dezvoltă o energie ce poate fi însoţită de fenomene
erozive substanţiale în zona de cădere, porţiunea finală a radierului aval este prevăzută cu “disipator de
energie“. Acesta are rolul de a reduce viteza de curgere a apei şi de a produce o diminuare a efectului erodant
al apei. În fapt, disipatorul de energie este reprezentat de către o serie de calupi inseraţi din construcţie în
porţiunea finală a ulucului radierului aval, ca şi de un bazin de liniştire, construit de asemenea din beton
rezistent.
Călugărul deversor
Din punct de vedere constructiv, călugărul deversor se aseamănă foarte bine cu instalaţia de evacuare
de tip călugăr în sensul ca se compune din aceleaşi elemente şi aceleaşi detalii funcţionale. Diferenţa constă în
aceea că înălţimea corpului vertical este strict determinată şi anume, stabilita până la nivelul de siguranţă al
barajului, iar secţiunea de curgere a apei prin corpul vertical şi cel orizontal sunt mai mari. De asemenea este
de reţinut că întotdeuna corpul vertical este plasat numai interior.
Aceste precizări sunt utile în contextul înţelegerii rolului instalaţiei în amenajările piscicole. Trebuie
remarcat faptul că instalaţia îmbină atît rolul instalaţiei de evacuare de tip călugăr, dar şi funcţia de deversor,
respectiv aceea de eliminare din iaz a excesului de apă ce poate apare în mod accidental pe cursul respectiv.
Cota superioară a corpului vertical este situată la nivelul cotei de siguranţă a barajului pentru a permite
apei, în cazul creşterii nivelului acesteia din cauze accidentale, să pătrundă prin acest tub şi să fie tranzitată
spre iazul imediat următor. Asociat cu cota maximă a corpului vertical şi cu necesitatea evacuării unui volum
sporit de apă, secţiunea liberă a corpului vertical trebuie astfel determinată încît să poată prelua debitele
maxime ce au şansa, cel puţin teoretică, de a apare pe cursul respectiv. Secţiunea liberă a corpului vertical va
funcţiona ca o conductă cu circuit forţat ce va prelua volumul de apă în exces.
La partea superioară a corpului vertical al “călugărului deversor“, din considerente de siguranţă în
funcţionarea instalaţiei, apar unele detalii. Astfel, pe trei laturi ale secţiunii superioare se instalează grilaje
metalice care au ca scop împiedicarea pătrunderii de corpuri plutitoare ce ar putea înfunda corpurile vertical
şi orizontal ca şi împiedicarea evadării peştilor. Pe partea dinspre baraj segmentul corpului vertical este plin,
spre a nu se produce vârtejuri ce ar contribui la erodarea barajului.

7.4. Amenajări piscicole sistematice

Gradul de sistematizare al unei amenajări piscicole exprimat prin felul în care sunt realizate şi dispuse
unităţile de exploatare ca şi prin modul de folosinţă al acestora, conferă amenajărilor incluse în această,
categorie un statut particular.
Unitatea de exploatare în acest caz este reprezentată de heleşteu. Heleşteul este obţinut prin lucrări
de terasament realizate pe un teren relativ plan, în contextul amenajării unor supraacumulări de pămînt
perimetrale ce sunt capabile să reprezinte incinte de depozitare a apei ce ajunge aici prin aducţiune dintr-o
sursă continuă.
Heleşteiele apar astfel ca amenajări dispuse de regulă sub formă de baterii, amplasate întotdeauna
numai în albia majoră a cursurilor apelor de suprafaţă, fără a ocupa albia minoră a acestora.

7.4.1. Avantajele şi dezavantajele amenajărilor sistematice.

Prin analogie cu ceea ce a fost prezentat anterior la capitolul 7.3.1. ca dezavantaje pentru amenajările
semisistematice, în acest caz pot fi prezentate ca avantaje. Astfel, prezentate în mod succint, amenajările
sistematice oferă multe avantaje pentru cei care optează pentru o asemenea variantă de amenajare.
- alegerea judicioasă a spaţiului de amplasare permite distribuirea heleşteielor după scheme care pot
asigura fluxuri complete impuse de exploatarea peştilor în ciruit închis (de la producerea şi creşterea dirijată a
reproducătorilor, pînă la obţinerea peştelui de consum);
- fiind plasate pe teren plan, heleşteiele pot fi amenajate astfel încît, prin parametri constructivi, să
asigure acumulări de apă cu adîncimi relativ uniforme dar mai ales adecvate exigenţelor diferitelor specii sau
categorii de vîrstă a peştilor care vor face obiectul culturii dirijate;
- regimul de alimentare cu apă şi cel de evacuare a acesteia, crează fiecărui heleşteu un statut
independent, ceea ce convine din punct de vedere tehnologic şi în acelaşi timp permite menţinerea unei
situaţii sanitare fără riscuri majore;
 - avînd posibilitatea funcţionării independente, heleşteiele permit un control riguros al peştilor cu care
se face popularea (sub aspectul speciilor sau al structurii de vîrstă), al folosirii furajelor ,al dirijării adecvate a
factorilor fizico-chimici şi biologici ai mediului de creştere, al recoltării producţiei, etc.
Faţă de aceste avantaje, amenajările sistematice prezintă un dezavantaj major, legat de volumul mare
al investiţiei iniţiale. Acesta este reprezentat în principal de construirea terasamentelor specifice (digurile)
alături de care apar şi construcţiile specifice, ca şi de instalaţiile de preluare a apei din sursă şi de canalele de
aducţiune a apei.

7.4.2. Condiţii specifice pentru înfiinţarea amenajărilor sistematice

Modul de realizare al unităţilor de exploatare sistematice care va fi prezentat în cele ce urmează, este
limitat de aceleaşi condiţii de ordin biologic, tehnic şi socio-economic amintite în capitolele precedente.
Dacă în ceea ce priveşte condiţiile biologice şi socio-economice nu apar elemente deosebite faţă de
amenajările semisistematice, se poate aprecia că fac notă aparte condiţiile de ordin tehnic ce se referă cu
precădere la aspectele de topografie a terenului ales pentru amplasamentul amenajării.
Aşa cum s-a mai precizat amenajările sistematice sunt întotdeauna amplasate în afara albiei minore a
cursurilor de apă de suprafaţă (respectiv în albiile majore ale acestora). Zona aleasă trebuie să fie plană, cu
profil relativ orizontal sau cu pantă foarte mică, dar care să aibă o extindere suficient de largă pentru a
permite realizarea în final a unor suprafeţe de luciu de apă adecvate scopurilor economice ale investiţiei.
Simultan se va avea în vedere utilizarea maximă a “accidentelor topografice„ ca zone de delimitare a
heleşteielor, implicit ca economii în realizarea terasamentelor.
Amplasamentul va ţine seama şi de posibilităţile de preluare a apei din sursă astfel încît să fie evitate
eventualele accidente posibile de poluare.

7.4.3. Amenajări, construcţii hidrotehnice şi instalaţii folosite în exploatările sistematice

Heleşteul reprezintă unitatea de exploatare în amenajările sistematice. El se construieşte pe teren
relativ plan prin delimitare perimetrală cu lucrarea de terasament numită dig şi apare întotdeauna între
canalul de alimentare (plasat la o cotă superioară nivelului de exploatare a apei din heleşteu) şi canalul de
evacuare (ce este situat la o cotă inferioară a fundului heleşteului pentru a permite evacuarea completă a
apei).
Digurile se construiesc din pămînt fiind folosite ca gropi de împrumut fundurile viitoarelor heleşteie.
Stratul superficial de sol se mobilizează cu mijloace mecanice şi se deplasează pe zonele marcate unde se
sistematizează şi se tasează.
În funcţie de configuraţia zonei de amplasare şi de schema de distribuire a unităţilor de exploatare
aleasă, digurile pot fi plasate marginal sau central.
Digurile marginale delimitează perimetrul exterior al heleşteielor, iar digurile centrale se interpun între
două baterii de heleşteie. De regulă, digurile centrale sunt folosite pentru aducţiunea apei. În acest scop, pe
coronament, este construit canalul de alimentare din care apa este distribuită în heleşteie prin intermediul
instalaţiilor de alimentare. Existăşi situaţii în care, din considerente topografice, aducţiunea apei de alimentare
se asigură prin zonele marginale.
Legat de aceste aspecte ale amplasării canalelor de alimentare şi de evacuare, în practică se pot întîlni
diverse scheme de distribuire a unităţilor de exploatare, după cum heleşteiele sunt proiectate a fi realizate pe
un singur rînd sau pe două rînduri:

a) amplasarea pe un singur rând.

În acest caz alimentarea cu apă şi evacuarea sa poate avea loc “pe părţi opuse“ (Fig.20 a), sau
“succesiv“ (cunoscut şi sub denumirea de “rice way“), dintr-un heleşteu în altul (Fig.20 b). Această ultimă
variantă, deşi se aseamănă în bună măsură cu sistemul de alimentare al iazurilor, este mai puţin răspîndit
pentru cyprinicultură, apărând sporadic în cazul exploatărilor salmonicole.
 b) amplasarea pe două rînduri

Alimentarea poate fi centrală iar evacuarea bilaterală (Fig.21 a), sau alimentarea este bilaterală şi

evacuarea centrală (Fig.21b)

Aprovizionarea cu apă a heleşteielor se face prin intermediul “canalelor de alimentare“ ce

conduc apa de la sursă preluînd-o prin “prizele de apă“ şi distribuind-o prin “instalaţiile de alimentare“. Pe
traseul canalelor de alimentare pot apare unele obstacole ce pot fi supratraversate cu ajutorul “ apeductelor“
sau pot fi subtraversate cu ajutorul “sifoanelor“. De asemenea, la diverse nivele ale canalului de alimentare
poate fi instalat “stăvilarul“. Evacuarea apei din heleşteie se face cu ajutorul instalaţiilor de tip călugăr,
identice din punct de vedere constructiv cu cele folosite în amenajările semisistematice. Repartizarea în plan a
acestor elemente, într-o manieră schematică, se poate observa în fig. 22.
Dacă prezenţa prizelor de apă, a instalaţiilor de alimentare şi a celor de evacuare este obligatorie,
celelalte instalaţii (apeduct, sifon, stăvilar) apar numai în anumite cazuri, impuse de prezenţa unor obstacole
ce se cer a fi supratraversate, sau subtraversate, respectiv pentru dirijarea nivelului sau debitului apei
tranzitată prin canalul de alimentare
 Prizele de apă. Prin analogie cu prizele electrice care reprezintă punctul de racordare şi de alimentare a
unui consumator electric cu energie, prizele de apă reprezintă punctele de preluare a apei cu care vor fi
alimentate unităţile sistematice de exploatare a peştilor (heleşteiele). Acest rol nu poate fi asigurat decît
printr-un complex de lucrări, terasamente şi instalaţii, capabile de a prelua din sursa de apă debitul maxim
solicitat de exploataţie. În acelaşi timp, în funcţie de topografia locală, se vor căuta acele soluţii care să
permită preluarea apei cu consum minim de energie şi materiale şi să asigure o apă proprie creşterii peştilor,
respectiv lipsită de o încărcătură prea mare în suspensii.
! Este esenţial de cunoscut că orice amenajare piscicolă sau preluare a apei dintr-o sursă de suprafaţă
pentru folosinţă piscicolă, nu pot fi concepute şi realizate fără acordul instituţiilor de stat abilitate cu
gospodărirea apelor pe teritoriul ţării.
Prizele de apă utilizate pentru piscicultură pot fi grupate în următoarele categorii, ce ţin seama de
modul în care este preluată apa din sursă:
- prize gravitaţionale - astfel concepute încît să preia apa fără consumuri suplimenatare de energie ;
- prize cu pomparea apei - ce folosesc pompe acţionate de motoare termice sau electrice;
- noduri hidrotehnice - o îmbinare a primelor categorii menţionate anterior.
Alegerea unuia sau altuia dintre tipurile de prize de apă menţionate are în vedere diferenţa de nivel
dintre locul de plasare al prizei şi nivelul unităţilor de exploatare, ca şi volumul brut şi variaţiile de nivel
(maxime şi minime) ale sursei din care va fi aprovizionată exploataţia piscicolă. Aceste elemente se vor corela
cu volumul terasamentelor ce se prefigurează pentru construirea canalului magistral de aducţiune ca şi a
eventualelor construcţii hidrotehnice suplimentare impuse de prezenţa anumitor obstacole ce se cer sub- sau
supratraversate, comparativ cu cheltuielile ulterioare generate de consumurile de energie prin folosirea
diverselor pompe.
Prizele gravitaţionale sunt astfel concepute încît să fie capabile de a prelua apa din sursă în mod direct
prin dirijarea unei fracţiuni a debitului sursei spre canalul magistral de aducţiune. În funcţie de gradul de
variaţie al nivelului sursei de apă, aceste prize pot apare sub două forme: a) prize gravitaţionale libere, fără
baraj şi b) prize gravitaţionale cu baraj.
Priza gravitaţională liberă (sau priza de mal simplă) (Fig 23 a)este folosită foarte rar deoarece solicită o
diferenţă de nivel suficientă între zona sa de amplasare şi nivelul heleşteielor iar în acelaşi timp existenţa unei
surse de apă cu un debit suficient şi cu variaţii mici ale cotelor minimă şi maximă. Constructiv, acest tip de
priză, este realizabilă sub forma unui uluc încastrat într-o structură de protecţie a efectului eroziv al apei
(respectiv un pereu de piatră sau o consolidare din beton) amplasată în malul concav al cursului de suprafaţă.
În porţiunea iniţială se poate încastra un stăvilar menit a regla debitul apei ce pătrunde în canalul de
aducţiune.
 Priza gravitaţională cu baraj. (Fig. 23 b). Este recomandată în cazul surselor de suprafaţă cu debit
relativ mic şi puţin constant avînd şi panta de curgere accentuată. Aceste situaţii sunt asociate unor albii
strîmte, cu versanţi înalţi, caracteristice pîraielor sau cursurilor din zone mai înalte. Priza constă dintr-un baraj
(submersibil sau insubmersibil) ce ocupă parţial albia de curgere şi care funcţionează ca un radier de deversor,
asociat cu un stăvilar ocupînd restul albiei, servind pentru menţinerea nivelului constant al apei în acumularea
realizată şi pentru spălarea ulterioară a acumulărilor aluvionare inerente ce apar pe astfel de cursuri (Fig. 23
b).

Prizele cu pompare a apei. Se apelează la acest tip de prize atunci cînd diferenţa de nivel a
amplasamentului exploataţiei faţă de cel al sursei este mic iar variaţiile de nivel ale sursei sunt deosebit de
mari. Prizele cu pomparea apei sunt agregate formate din motoare acţionate electric sau motoare termice şi
pompe (de regulă de tip centrifugal, şi de joasă presiune). Pompele sunt prevăzute cu sorburi capabile să preia
apa între limitele de variaţie a nivelului apei din sursă. Legat de acest aspect, prizele cu pompare a apei pot fi
fixe sau mobile (plutitoare), pentru a putea asigura apa în orice moment.
Combinarea celor două tipuri de prize de apă conduce la realizarea aşa numitelor “noduri
hidrotehnice“. Prin nodul hidrotehnic se poate asigura apa necesară, o bună parte din perioada de exploatare,
pe cale gravitaţională şi numai cînd apar situaţii extreme (scăderi accentuate ale nivelului sursei sau solicitări
pentru debite tehnologice mai mari), se apelează la pompare.
Canalele de aducţiune a apei.
Aceste amenajări apar sub forma unor conducte deschise (pentru majoritatea tipurilor de exploataţii
piscicole) sau sub forma unor conducte închise (pentru unele exploataţii salmonicole).
Canalele deschise folosite în ciprinicultură (aproape în exclusivitate) pot fi realizate în diferite modalităţi faţă
de nivelul solulului : în rambleu, în debleu sau în semirambleu – semidebleu (Fig.24)
Ele se dimensionează pentru curgerea fluidului astfel încât să permită curgerea gravitaţională a debitului
maxim calculat pentru exploataţie.
Canalele de aducţiunea apei, în funcţie de locul ocupat faţă de unităţile de exploatare (heleşteie) pot fi
canale magistrale de alimentare sau canale secundare. Indiferent de rolul şi amplasarea lor terasamentul care
le conturează trebuie calculat pentru infiltraţie
Categoriile de heleşteie şi numărul lor diferă de la o unitate la alta, în funcţie de suprafaţa de teren, tipul
acesteia şi durata de exploatare. Astfel, pentru unităţile complete, cu ciclu de exploatare de trei ani, în
sistemul clasic, se găsesc:
1.Heleşteie reproducere naturală dirijată (folosit pe cicluri de cca 7 zile);
2.Heleşteie de creştere a puietului în etapa I (15 – 21 zile);
3.Heleşteie de creştere etapa a II-a, creştere vara I ( 120 zile);
Heleşteiele 1 şi 2 sunt frecvent înlocuite de o categorie în care se realizează ambele procese.
 4.Heleşteie de creştere vara a II-a (folosit cca 6 – 7 luni);
5.Heleşteie de creştere vara a III-a = heleşteu de îngrăşare pentru obţinerea producţiei marfă (folosit
cca 6 - 7luni);
6.Heleşteie de creştere a remonţilor şi reproducătorilor (6 - 8 luni);
7.Heleşteie de prematurare a remonţilor şi reproducătorilor (1 - 1,5 luni);
8.Heleşteie de maturare a reproducătorilor, în cazul reproducerii artificiale. Durata de folosinţă pentru
un lot este scurtă, limitată de efectul injectării cu extract de hipofiză asupra reproducătorilor, în funcţie de
temperatura apei.
9.Bazine circulare pentru reproducerea ciprinidelor asiatice hipofizate dirijat.
II.Heleşteie de iarnă – se împart în heleşteie de iernat şi heleşteie de păstrare a peştelui viu.
III.Heleşteie speciale – heleşteie de carantină şi heleşteie pentru cercetare tehnologică.
Pentru unităţile sistematice cu ciclu de exploatare de 2 ani, luând criteriile de grupare a heleşteielor ca
în cazul precedent, se întâlnesc următoarele heleşteie:
I.Heleşteie de vară – aceleaşi categorii, cu excepţia celor de vara a III-a;
II.Heleşteie de iarnă – aceleaşi categorii;
III.Heleşteie speciale – aceleaşi categorii.
Unităţile complete au aceleaşi bazine.
Unităţile incomplete se clasifică în:
- unităţi de îngrăşare cu ciclu de exploatare pe 2 ani (heleşteu de creştere vara a II-a şi heleşteu de
îngrăşare vara a III-a) şi cu ciclu de exploatare de un an – iazurile;
- pepiniere – au aceleaşi categorii de bazine în ele. Se mai pot întâlni la unităţile complete sau
complexe cu ciclul de 3 sau 2 ani.
Heleşteiele de reproducere şi cele de creştere etapa I (predezvoltare) sunt înlocuite în practică de o
singură categorie; heleşteie de creştere etapa I (vara I); heleşteiele de creştere a remonţilor şi
reproducătorilor; heleşteie de maturare a reproducătorilor hipofizaţi şi bazine circulare pentru ciprinidele
asiatice.
Dintre heleşteiele de iernat, în pepiniere nu se întâlnesc heleşteiele pentru iernatul puietului de o
vară. Sunt situaţii când în unele amenajări apropiate, profilate ca pepiniere şi pentru creştere, sau de cercetare
– se face şi iernarea materialului de vara I în pepinieră.
În pepiniere există şi heleşteie de iernat pentru remonţi şi reproducători.
Pentru unităţile incomplete de îngrăşare, cu ciclu de 2 ani, există heleşteie de iernat pentru materialul
ce va fi îngrăşat în vara a III-a şi de păstrare a peştelui viu. Pentru cele cu ciclu de un an pot exista heleşteie de
păstrare a peştelui viu.
Dintre heleşteiele speciale, sunt necesare, îndeosebi pentru pepiniere, heleşteie de carantină unde se
păstrează pe o durată determinată materialul adus de la o altă unitate sau chiar din altă ţară, pentru a urmări
starea sanitară, şi heleşteie de cercetare tehnologică.
Categoriile de heleşteie se reduc în funcţie de tipul unităţii. De exemplu, dacă unitatea are ciclul de
exploatare de 2 ani, din categoria heleşteielor de vară dispar heleşteiele de vara a III-a întrucât cele de vara a
II-a din unităţile cu ciclu de 2 ani reprezintă heleşteiele de îngrăşare. La fel se întâmplă şi în cazul pepinierelor,
unde nu vor mai exista heleşteie de vara a II-a şi a III-a cu excepţia acelora unde se urmăreşte obţinerea prin
selecţie a remonţilor şi reproducătorilor. Aceste unităţi au rolul principal de producere a puietului de o vară.
Nu sunt necesare nici heleşteie de păstrare a peştelui viu. Raportul dintre diferitele categorii de heleşteie este
condiţionat de procesul tehnologic ce se aplică şi de ciclul de exploatare.
În literatura de specialitate se întâlnesc valori procentuale orientative. După Schoperclaus, se dau
următoarele valori pentru unităţile cu ciclu de exploatare de 3 ani: pentru heleşteiele de reproducere 0,25 -
0,50 % din suprafaţa totală; heleşteie de creştere a puietului etapa I (predezvoltare) 2,75 %; heleşteie de
creştere a puietului etapa a II-a – vara a I – 10 % (după alţi autori – 12 – 13 %); heleşteie de creştere vara a II-a
20 – 25 %; heleşteie de creştere vara a III-a (îngrăşare) 60 – 65 %; heleşteie pentru creşterea remonţilor şi
reproducătorilor 1%; heleşteie de iernat 3 %; heleşteie pentru carantină 0,5 – 2 %; heleşteie pentru cercetare
tehnologică 1 %.
Pentru unităţile cu ciclu de 2 ani, după Eleonski, heleşteiele de reproducere reprezintă 0,5 – 1 % din
suprafaţa totală; heleşteie de creştere vara I 7 %; heleşteie de creştere vara a II-a (îngrăşare) 91 %; heleşteie
de iernat 1,5 %. Aşa cum se observă, cea mai mare parte din suprafaţă este deţinută de heleşteiele de creştere
şi îngrăşare. După alţi autori se apreciază că raportul dintre heleşteiele de creştere şi heleşteiele de îngrăşare,
este de aproximativ 1/10. Apreciindu-se că un ha heleşteu de creştere produce o cantitate de crap de o vară,
pentru următorul ciclu necesită o suprafaţă de 10 ori mai mare pentru îngrăşarea acestuia (unitate cu ciclu de
exploatare de 2 ani).

Modul de amplasare a diferitelor heleşteie

Într-o unitate sistematică, ţinând seama de sursă, de fluxul tehnologic, posibilităţile de automatizare,
heleşteiele sunt amplasate astfel:
- heleşteiele de reproducere – lângă sursa de alimentare şi sediul unităţii;
- heleşteiele de iernat – lângă sursa de alimentare, pentru a asigura condiţii bune de alimentare
(circulaţia apei pe canalul de alimentare în timpul iernilor cu îngheţ);
- heleşteiele de predezvoltare – lângă cele de reproducţie, apoi vin cele de creştere vara I, vara a II-a şi
vara a III-a.
Lângă heleşteiele de iernat se găsesc heleşteiele de prematurare, plasate lângă cele de reproducere
pentru a elimina factorii stresanţi pentru reproducători în timpul transportului.
Heleşteiele de carantină se plasează în ultima parte a amenajărilor, în aval de toate celelalte categorii
de bazine, apa din acesta fiind dirijată în sursă după ce a tranzitat unitatea, pentru a evita răspândirea unui
eventual focar de îmbolnăvire a materialului din amenajare.

8. BAZELE BIOLOGICE ŞI TEHNOLOGICE ALE REPRODUCERII ŞI CREŞTERII PEŞTILOR

Funcţia de reproducere la peşti, ca şi la celelalte specii de animale şi plante, reprezintă însăşi raţiunea
înmulţirii şi existenţei formelor de viaţă. Fără această funcţie, care asigură înmulţirea, indiferent de modul în
care se realizează (sexuat sau asexuat), nu poate exista şi persista nici-o categorie de organisme vii.
Peştii, în majoritatea cazurilor, au reproducere sexuată, prezentînd totuşi o variabilitate deosebită din
punct de vedere al morfologiei aparatului genital, fiziologiei acestuia, exigenţelor faţă de condiţiile de mediu,
etologie, etc. Dacă la peştii cartilaginoşi şi la numeroase specii ornamentale (de acvariu) sunt frecvente
cazurile de viviparitate sau ovoviviparitate, la cei osoşi, care fac în principal obiectul pisciculturii dirijate, se
realizează fecundarea externă, evoluţia celulei ou derulîndu-se în mediul extern.

8.1. Particularităţi biologice în reproducerea peştilor

8.1.1. Particularităţi morfofiziologice
Peştii prezintă din punct de vedere biologic numeroase particularităţi generate pe de o parte de marea
varietate de specii întâlnite, arealul larg pe care sunt răspândiţi care la rândul său impune adaptări la cele mai
diverse condiţii de mediu.
Dimorfismul sexual. S-a precizat deja anterior faptul că peştii prezintă un dimorfism sexual destul de
redus, diferenţierea între sexe fiind dificilă pe baza unor criterii legate de aspectul exterior. Se poate afirma că
în general femelele din aceeaşi generaţie sunt cu o dezvoltare corporală mai mare, sau că în perioada de
reproducere se pot produce unele modificări ale aspectului masculilor constând în intensificarea coloritului
sau prezenţa organului perlat.
Vârsta intrării la reproducţie. Reproducerea peştilor nu poate avea loc decât într-un anumit stadiu de
creştere şi dezvoltare reprezentat de momentul instalării maturităţii sexuale. Din acest punct de vedere se pot
întâlni specii foarte precoce sau unele foarte tardive. Maturitatea sexuală se instalează la cca. 10 -12 luni la
Hamsie, la 3 – 4 ani la majoritatea speciilor de ciprinide autohtone (Crap, Mreană, Plătică), la 6 – 7 ani la
ciprinidele de origine asiatică (Sânger, Novac, Cosaş), ajungând la 10 - 14 ani la Nisetru şi la 16 – 20 ani la
Morun.
Numărul de reproduceri pe parcursul vieţii. Din acest punct de vedere în cazul peştilor apar situaţii cu
totul particulare. Majoritatea speciilor se reproduc de mai multe ori după instalarea maturităţii sexuale fiind
considerate specii cu „reproducere repetată”. Există însă specii care nu se reproduc decât o singură dată după
care îşi încetează ciclul vital, denumite „specii cu reproducere unică” (Somonul, Anghilla).
Modul de depunere a pontei. În rândul peştilor se constată faptul că femelele pot depune întreaga
cantitate de icre maturate la o singură pontă în acele condiţii pentru care este adaptată şi sunt denumite
„specii cu depunere sincronă” dar există şi specii la care la femele, icrele produse de ovar nu se maturează
toate odată. La aceste specii, denumite „specii cu depunere asincronă” sau „cu depunere în porţii”, în
momentul optim pentru reproducere este eliminată o primă cantitate de icre, urmând ca la intervale de cca. 2
săptămâni să mai fie eliminate, în două trei reprize alte serii de icre.
Momentul depunerii pontei. Toate speciile de animale sunt astfel adaptate ca reproducerea să aibă loc
în acele momente în care pentru descendenţi sunt asigurate în mod natural condiţiile propice de
supravieţuire. Majoritatea speciilor de peşti din zona temperată (mai ales cei paşnici) se reproduc primăvara
când în apă se dezvoltă particulele de fito- şi zooplancton necesare hrănirii puietului. Speciile răpitoare se
reproduc primăvara dar mult mai timpuriu, astfel ca generaţia nou produsă sa aibă un „avans” în ceea ce
priveşte creşterea faţă de „victimele” lor reprezentate de speciile paşnice. Se remarcă şi unele categorii de
peşti care se reproduc în condiţii particulare, la sfârşitul toamnei, cum este păstrăvul indigen (şi el răpitor) şi a
cărui descendenţă apare primăvara timpuriu, probabil din considerentele menţionate anterior.

8.1.2. Particularităţi etologice ale reproducerii peştilor

Locul unde este realizată reproducerea. Speciile de peşti se cantonează în anumite areale unde găsesc
resursele de hrană sau pentru care sunt adaptate. Reproducerea poate avea loc în aceste zone sau sunt
căutate alte spaţii care asigură descendenţei cele mai bune condiţii pentru a se dezvolta. Speciile de peşti care
sunt cantonate şi se reproduc în ape stagnante pot fi încadrate din acest punct de vedere în „ categoria
„generativ stagnofile” iar cele care trăiesc şi se reproduc în cursurile râurilor sau fluviilor sunt numite
„generativ reofile”.
Se remarcă faptul că unele specii de peşti caută pentru reproducere anumite spaţii şi în acest sens
efectuează deplasări pe distanţe mai mari sau mai mici fiind denumite „specii migratoare”.
În acest sens Păstrăvul indigen urcă pentru a se reproduce spre izvoarele cursurilor de apă în care
creşte, la fel ca şi majoritatea speciilor reofile şi care astfel asigură posibilitatea ca descendenţii lor, iniţial puţin
mobili, să fie aduşi de curentul apei tocmai în zonele favorabile de creştere. Mai deosebite sunt cazurile unor
specii care efectuiază migraţii de o amploare ieşită din comun, pe distanţe de mii de kilometri; astfel, Anghilla
care se cantonează în mod natural în bazinul Mării Mediterane şi zonele adiacente, în momentul atingerii
maturităţii sexuale la vârsta de 5 – 6 ani, efectuează migraţie în Marea Sargaselor unde se reproduce, adulţii
încheindu-şi ciclul vital (specie cu reproducere unică). De aceeaşi manieră procedează şi Somonul care ca adult
trăieşte în apele oceanice şi care pentru reproducere efectuează migraţii, dar în ape interioare.
Migraţii semnificative caracterizează şi sturionii care trăiesc în zona noastră (Morunul, Nisetrul,
Păstruga) care trăiesc în mediul marin al bazinului Ponto-caspic şi care pentru reproducere migrează pe marile
fluvii pentru reproducere, cu specificarea că sunt specii cu reproducere repetată.
Substratul pentru depunerea pontei. Speciile de peşti au adaptări şi implicit preferinţe pentru anumite
zone sau condiţii care să le permită perpetuarea. Reproducerea poate avea loc numai dacă există acele
caracteristici ale mediului de creştere solicitate. Un rol deosebit de important. Determinant de altfel în
realizarea reproducerii este substratul de depunere a pontei, la peşti întâlnindu-se următoarele grupe
ecologice:
- peşti pelagofili – care depun ponta în masa apei. Icrele se hidratează puternic, ajungând la o greutate
specifică ce la asigură plutirea în masa apei şi aproape că nu au pigment galben, deoarece se dezvoltă în
mediu cu oxigen abundent. Icrele sunt aproape incolore şi greu de observat de către prădători. În natură
există specii marine (scombridele, clupeidele etc.) şi specii dulcicole (ciprinide) pelagofile.
Din punct de vedere practic, acest aspect este important pentru că uşurează procesul de reproducere
eliminând existenţa unui substrat.
- peşti fitofili – necesită un pat vegetal pentru fixarea icrelor în momentul depunerii pontei. Se deosebesc
mai multe categorii de specii:
- specii ce depun ponta pe vegetaţie uscată, care se reproduc primăvara timpuriu (ştiuca, bibanul);
- specii ce depun ponte pe vegetaţie de luncă proaspăt inundată (crapul, carasul, văduviţa);
- specii ce depun ponta pe vegetaţie submersă nou dezvoltată şi se reproduc la sfârşitul primăverii
(carasul, somnul).
Aceasta impune ca la reproducerea dirijată să se asigure un pat vegetal natural, care se poate realiza prin
însămânţări (ex. orz) sau prin folosirea saltelelor (cuiburi) artificiale.
- specii litofile – dintre acestea fac parte specii importante din grupa ciprinidelor si salmonidelor. Substratul
este reprezentat de pietriş sau prundiş mărunt. Se întâlnesc specii ce depun ponta pe fundul bazinelor şi
specii ce depun ponta în nişte cuiburi de reproducere. Icrele speciilor din primul grup sunt lipicioase
(ciprinide generativ reofile, cum sunt mreana, morunaşul) şi se fixează de substrat, nefiind antrenate de
curent. Al doilea grup (păstrăvii) este constituit din specii la care icrele nu sunt lipicioase, iar pentru a nu fi
antrenate de curent sunt depuse în cuiburi amenajate. Icrele au mult pigment galben, deoarece se
dezvoltă într-un mediu cu oxigen mai puţin.
- specii psamofile – depun ponta pe rădăcinile plantelor, icrele fiind lipicioase. În cazul reproducerii dirijate
este necesară amplasarea saltelelor artificiale.
- specii ostracofile – sunt destul de puţine, fără importanţă economică şi cu prolificitate redusă. Sunt
interesante cel puţin din punct de vedere comportamental şi biologic. Pentru reproducere au nevoie de
prezenţa unor bivalve realizându-se o veritabilă simbioză între scoică şi peşte (boarţa). Scoica asigură iniţial
protecţie pentru icrele depuse şi pentru larvele peştelui, iar ulterior alevinii răspândesc în masa apei ouăle
scoicii.
- forme intermediare – au locuri diferite de depunere a pontei, în funcţie de caracteristicile bazinului
acvatic.

8.1.3. Ontogenia la peşti.

Ontogenia reprezintă totalitatea etapelor prin care trece un organism de la stadiul de celulă sexuală,
celulă ou (zigot) obţinută în urma fecundării până la încheierea ciclului vital, după ce a atins maturitatea şi s-a
reprodus.
La peşti, în mod particular, se disting mai multe stadii până când este atins cel de peşte adult.
 Celula ou (zigotul) provine din celulele sexuale specifice (ovula şi spermatozoidul) care, în urma
procesului de fecundare, realizează setul diploid de cromozomi – baza unui nou organism independent.
Consecutiv formării celulei ou încep procese multiplicative; la început acestea sunt simetrice, sincrone şi totale
iar ulterior devin asimetrice şi asincrone conducînd la formarea ţesuturilor, organelor şi aparatelor noului
organism pe parcursul embriogenezei.
La peşti sunt precizate patru perioade de dezvoltare şi anume:
1. perioada embrionară;
2. perioada larvară (postembrionară);
3. perioada de alevin;
4. perioada de pui;
5. perioada de adult.
În cadrul fiecărei perioade se întâlnesc mai multe etape şi faze de dezvoltare.(Fig. 25)
Perioada embrionară este intervalul de timp în care ovulul fecundat trece printr-o serie de procese
calitative deosebite care conduc la formarea noului individ şi eclozarea acestuia. Această perioadă este de
scurtă durată, de 2 – 4 zile, la speciile care se reproduc în sezonul cald şi de lungă durată (de câteva
săptămâni) la speciile care se reproduc în sezonul rece.
Perioada larvară începe odată cu eclozarea şi se termină cu resorbţia totală a sacului vitelin respectiv
trecerea la hrănirea exogenă. Imediat după eclozare atât anatomia internă cât şi exteriorul noilor
organisme independente sunt diferite faţă de adulţi. Larva prezintă în zona ventrală o dilatare (uneori
deosebit de voluminoasă, depăşind chiar talia larvei) acoperită de o membrană fină, intens vascularizată cu
rol în schimbul gazos în această etapă şi care asigură un „depozit” de vitelus nutritiv, numită „sac vitelin”.
Aparatul bucal şi cel branhial sunt incomplete, sacul vitelin suplinind funcţiile acestora. Forma corpului
este destul de difuză, fără înotătoare conturate, fapt care în majoritatea cazurilor determină o stare de
imobilitate a larvelor. De fapt reprezintă o perioadă de continuare a proceselor de dezvoltare.
Această perioadă este diferită ca durată, fiind mai mică (2 – 4 zile la crap) sau mai îndelungată (câteva
săptămâni la păstrăv).
Perioada de alevin. Debutează cu conturarea aparatului bucal şi într-o oarecare măsură a înotătoarelor
înregistrându-se resorbţia aproape integrală a sacului vitelin şi trecerea la hrănirea activă cu particule de
plancton. Creşterea este foarte intensă ca urmare a intensificării mişcării active şi a consumului tot mai
mare de particule de hrană.
Perioada de pui (sau tineret). Este marcată în general de momentul apariţiei solzilor, se constată hrănirea
exclusiv exogenă cu particule din ce în ce mai mari şi caracteristice speciei şi modificări de exterior care
conduc la apariţia unor caractere morfologice prin care organismul iniţial relativ şters ca formă devine
asemănător cu adulţii din specia din care face parte. La unele specii, tineretul poate prezenta unele
caractere sexuale secundare (dimorfism sexual) slab dezvoltate, dar organele genitale sunt incomplet
dezvoltate. Acumulările de masă corporală sunt intense. Perioada de pui se termină atunci când se ajunge
la prima maturare sexuală şi are loc prima reproducere.
Perioada de adult se caracterizează prin continuarea creşterii şi prin capacitatea organismului de a se
reproduce ciclic, asigurând apariţia unor noi generaţii. Ciclul vital se încheie în perioada de bătrâneţe, când
creşterea încetează şi capacitatea fiziologică de înmulţire aproape că dispare.
Din punct de vedere practic, este important să se cunoască detalii privind perioadele critice care se
întâlnesc pe parcursul ontogeniei ceea ce permite adoptarea unor conduite tehnologice menite să
maximizeze rezultatele practice obţinute.
Este necesar a fi cunoscute foarte bine caracteristicile perioadei embrionare pentru a asigura condiţii
optime de desfăşurare a embriogenezei şi de a cunoaşte momentele de maximă sensibilitate sau rezistenţă
când materialul sub formă de icre fecundate sau embrionate poate fi manipulat (tratat contra unor agenţi
specifici sau transportat).
În perioada dezvoltării embrionare există două faze critice de minimă rezistenţă a embrionilor faţă de
anumiţi factori şi anume:
- prima fază coincide cu începutul formării morulei şi durează până la terminarea gastrulei;
- a doua fază începe cu eclozarea şi durează până la formarea aparatului branhial.
În prima fază există o sensibilitate crescută la anumiţi factori mecanici. Datorită hidratării, membrana se
subţiază şi poate fi distrusă uşor sub influenţa unor factori mecanici (la spălare, la îndepărtarea nisipului, la
îmbăieri cu soluţii chimice pentru îndepărtarea ciupercii Saprolegnia), cât şi datorită presiunii osmotice,
datorită activităţii embrionului.
În a doua fază, embrionul manifestă o sensibilitate crescută faţă de cantitatea de oxigen solvit în apă,
întrucât până la formarea aparatului branhial oxigenarea se realizează la nivelul unei membrane primare
ce înconjoară mai mult partea posterioară a embrionului şi la nivelul sacului vitelin. Fiind într-o fază
incipientă, vascularizaţia superficială şi schimbul gazos între organism şi mediu se face relativ uşor.
Între aceste două faze critice există o perioadă de sensibilitate mai redusă, care corespunde cu apariţia
globilor oculari (apar sub forma unor pete pigmentate, uşor de observat cu ochiul liber) şi durează până
când embrionul începe să se mişte în interior (aproape de momentul eclozării). În această fază se pot
transporta icrele embrionate.
În perioada embrionară relaţia organism-mediu este reprezentată de schimbul gazos.
Dezvoltarea embrionului este influenţată de o serie de factori abiotici cum ar fi temperatura, lumina,
oxigenul şi de o serie de factori biotici şi anume diferite organisme vegetale şi animale.
Faza de embriogeneză se încheie cu eclozarea embrionului şi astfel începe perioada larvară, caracterizată
de: părăsirea oului de către embrion prin pleznirea membranelor sub acţiuni mecanice, provocate de
mişcarea embrionului; subţierii acesteia sub acţiunea unor enzime de eclozare produse de embrion;
diferenţei de presiune osmotică ce există între interiorul oului şi mediu ca urmare a catabolismului. Nu
toate icrele fecundate eclozează în acelaşi timp, ci la câteva ore diferenţă. Acest fapt prezintă importanţă
practică, deoarece trebuie îndepărtate cojile (din incubatoare), care prin descompunere viciază mediul.
Pentru grăbirea procesului de eclozare în masă se utilizează substanţe proteolitice ca de exemplu alcalaza
şi neutraza, folosite cu success la SCNucet.

8.1.4.Caracteristici ale perioadei larvare şi implicaţii biologice şi tehnologice.

Larvele care ies din icre au, în general, un aspect asemănător, cu unele diferenţe în funcţie de specie.
Indiferent de specie, toate larvele în perioada post embrionară prezintă caracteristici comune:
- prezenţa sacului vitelin, care diferă de la o specie la alta prin formă, mărime şi poziţie, dar la toate
speciile se află situat în partea inferioară a corpului;
- respiraţia la toate larvele este de tip vascular. La ciprinide, în principal, respiraţia se realizează prin
reţeaua sanguină răspândită mai mult la nivelul membranelor primare, la salmonide se realizează pe
suprafaţa sacului vitelin, iar la sturioni prin intermediul unor branhii externe bine vascularizate. Reţeaua
sanguină se găseşte la toate speciile pe întreaga suprafaţă corporală;
- corpul este de formă alungită, culoarea fiind redusă datorită unei prezenţe slabe a cromatoforilor,
distribuţia acestora fiind o caracteristică de specie. Prin studii microscopice sau cu biocularul se poate
urmări răspândirea cromatoforilor şi creşterea ca număr şi extindere a acestora pe măsura dezvoltării
larvelor;
- gura la început are o poziţie terminală, este imobilă; capacul opercular este incomplet dezvoltat şi închis.
Gura devine mobilă treptat, în funcţie de resorbţia sacului vitelin, concomitent cu dezvoltarea aparatului
digestiv şi a celui respirator. În această perioadă poziţia gurii se schimbă la unele specii, cum ar fi cazul
celor cu gura inferioară, modificându-se şi preferinţele alimentare. Această caracteristică de schimbare
este prinsă în codul genetic al speciei şi de asemenea începe să se manifeste şi caracterul de protractilitate
al gurii;
- mobilitatea – la început este în general redusă, datorită lipsei înotătoarelor şi a vezicii gazoase. Treptat,
pe măsura dezvoltării înotătoarelor din primordii şi de umplere a vezicii cu gaze, începe să se modifice şi
mobilitatea.
În primele faze, la unele specii, prin intermediul unor secreţii lipicioase ale unor glande, larvele stau lipite
de substrat sau la altele, cum este cazul celor pelagofile plutesc în masa apei.
Dezvoltarea vezicii înotătoare, la speciile la care acest organ este cu două compartimente, la început se
dezvoltă cel posterior ceea ca face ca mişcarea larvelor să fie dezordonată. Larvele au tendinţa să se
deplaseze în sus pentru ca apoi să coboare în partea inferioară a coloanei de apă.
Perioada se termină cu dezvoltarea completă a vezicii, cu apariţia înotătoarelor şi branhiilor, cu epuizarea
sacului vitelin şi trecerea la hrănirea exogenă, când larvele se mişcă activ în masa apei.
În condiţii de reproducere artificială, faza de resorbţie vitelină este foarte importantă. Nu pot fi ţinute în
incinte din plasă un număr mare de larve mai mult de perioada de resorbţie a sacului vitelin, pentru că
neavând hrană naturală într-o cantitate şi calitate corespunzătoare, se poate înregistra o mortalitate
masivă. De exemplu, ciprinidele după eclozare pot fi menţinute în juvelnice 3 – 5 zile, în funcţie de
temperatura apei. Când mai rămâne puţin din sacul vitelin se pot trece în alte bazine unde sunt oferite
condiţii mult mai bune de dezvoltare.
Ritmul de creştere este foarte accentuat, iar printr-o dezvoltare complexă se manifestă unele caractere
adaptative ale speciei.
În perioada embrionară şi larvară sunt o serie de factori de mediu care influenţează pozitiv sau negativ
evoluţia individului.
Temperatura mediului este unul dintre cei mai importanţi factori care condiţionează evoluţia şi
supravieţuirea, însă trebuie ţinut seama că fiecare specie este adaptată la un anumit regim termic, având
un interval limită în care dezvoltarea este normală. Indicatorii cu care se operează în mod uzual în
piscicultură sunt pragul termic (temperatura minimă), temperatura optimă şi temperatura maximă.
Pragul termic reprezintă valoarea de temperatură sub care embriogeneza şi dezvoltarea larvară încetează.
Temperatura optimă este valoarea normală care permite desfăşurarea embriogenezei, eclozarea şi
dezvoltarea postembrionară. Are valori bine stabilite, ce permit apariţia embrionilor şi larvelor viabile.
Temperatura maximă reprezintă acea valoare superioară nivelului considerat optim la care se produce
moartea embrionilor şi larvelor.
Dacă în aceste faze temperatura coboară sau urcă uşor faţă de valoarea optimă, deşi se încetineşte sau se
intensifică dezvoltarea, nu sunt influenţe puternic negative care să ducă la pierderi materiale, viabilitatea
nu se modifică, limitele admise ca abatere faţă de temperatura caracteristică speciei fiind de 2 – 3 oC.
Dacă se coboară temperatura mult se ajunge la pragul termic şi apar pierderi. Invers, dacă temperatura
creşte mult, mai ales în perioada embrionară are loc o intensificare exagerată a metabolismului, ceea ce
determină apariţia de embrioni anormali şi neviabili.
Etapele de temperatură se stabilesc experimental pentru fiecare specie sau grup ecologic. În dezvoltarea
larvară, influenţa temperaturii se manifestă în principal asupra procesului de hrănire, care conduce la
creşterea şi dezvoltarea larvelor.
Oxigenul. Regimul de oxigen al apei are rol important pentru viaţa peştilor, mai ales pentru perioada
embrionară şi larvară. Fiecare specie are nişte limite de adaptabilitate în cadrul cărora dezvoltarea este
normală.
Modificarea conţinutului de oxigen solvit şi depăşirea valorilor în afara limitelor caracteristice speciilor are
efecte diferite după cum valorile termice se menţin sau nu normale. Influenţa este negativă, când la
temperatura aproape de valoarea maximă şi când apa înregistrează conţinut de oxigen solvit mai scăzut,
aproape de valoarea minimă. Dacă temperatura se menţine între pragul termic şi valoarea optimă,
oscilaţiile de oxigen solvit, chiar dacă depăşesc uşor valorile minime, nu au efecte semnificative asupra
procesului de dezvoltare.
Salinitatea este caracteristică diferitelor specii, existând şi în acest caz limite de adaptabilitate în care
dezvoltarea este normală.
În funcţie de modul de adaptare se întâlnesc mai multe categorii de specii:
- specii adaptate la concentraţii variabile în săruri şi care suportă fără probleme asemenea variaţii
chiar în perioade tinere de vârstă (specii eurihaline).
- specii care acceptă un ecart foarte restrâns al conţinutului în săruri (specii stenohaline). La acestea
schimbarea concentraţiei în săruri în plus sau în minus faţă de gradul de adaptabilitate determină
perturbări sau chiar întreruperea dezvoltării.
După Ştefens, crapul care este specie dulcicolă folosind de regulă ape cu salinitatea având concentraţia de
3 – 5 ‰, poate să se dezvolte până la un conţinut de cca 9 – 10 ‰.; moartea intervine la depăşirea acestor
limite. În Israel, crapul se dezvoltă normal în ape cu salinitate de 5 g/100.
La păstrăvul curcubeu, specie dulcicolă, poate fi folosită în anumite condiţii chiar apă salmastră. La puiet
de vara I este bine tolerată o apă cu salinitate de 3 – 6 ‰, iar pentru vara a II-a concentraţia tolerată este
de 12 – 15 ‰. Aceasta a permis ca în nordul Franţei să poată fi practicată chiar creşterea păstrăvului în
viviere flotabile în vara a II-a în ape marine.
Reacţia apei (pH-ul). Pentru o dezvoltare normală a peştilor, pH-ul apei trebuie să fie neutru sau slab
alcalin, cu oscilaţii uşoare. Depăşirea limitelor de toleranţă provoacă moartea peştilor.
Duritatea. Pentru ciprinide, se consideră ape bune cele care au duritatea de 6 – 20 oGermane (1ogerman =
10 mg carbonat de calciu la 1 l apă).
Lumina – când este prea puternică constituie pentru majoritatea speciilor un factor negativ. Radiaţiile
infraroşii determină încetinirea dezvoltării şi reduce substanţial viabilitatea larvelor.
Transparenţa – trebuie să fie de 0,5 – 0,8 m pentru a permite fotosinteza.
Curentul apei este necesar pentru toate speciile, pentru că printr-o alimentare cu apă la incubaţie se
realizează un echilibru în ceea ce priveşte conţinutul apei în gaze solvite, în plus apa eliminând influenţa
negativă provocată de substanţele reziduale provenite din procesele catabolice.
Hrana trebuie să corespundă integral din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

În mediu natural, embriogeneza poate fi oprită brusc sau se poate solda cu mortalitate în masă a
embrionilor, dacă în zona în care a avut loc reproducerea icrele rămân pe uscat (este valabil şi pentru
larvele eclozate), fie datorită retragerii apei, fie datorită acţiunii curenţilor de aer (vântului), care acţionând
pe o anumită direcţie poate îndepărta sau reduce stratul de apă. Pierirea icrelor se poate întâmpla şi în
bazine de reproducere dirijată. Pentru îndepărtarea efectului negativ al curenţilor de aer, după
reproducere se ridică nivelul apei; se recomandă ca operaţiunea să fie efectuată seara pentru a contribui
astfel la reducerea ecartului termic dintre zi şi noapte.
Toţi factorii menţionaţi influenţează în mod evident embriogeneza şi dezvoltarea în general, influenţa
negativă resimţindu-se mai puternic atunci când modificările factorilor se produc de la o etapă la alta de
dezvoltare.
Chiar dacă aceştia influenţează în mod direct supravieţuirea, acţiunea lor se resimte nu numai în perioada
embrionară şi larvară, ci pe toată durata de viaţă.
În general, factorii care influenţează supravieţuirea sunt cuprinşi în două mari grupe şi anume:
- factori abiotici (neanimaţi): fizici şi chimici;
 - factori biotici (animaţi): sunt reprezentaţi de toate organismele vegetale şi animale din bazin.
Influenţa factorilor biotici poate fi directă sau indirectă şi poate fi pozitivă sau negativă.
Influenţa directă-pozitivă este atunci când după trecerea la hrănirea mixtă există în bazin o biomasă cu o
structură calitativă şi cantitativă a elementelor trofice adecvată, începând cu organismele planctonice,
corespunzătoare speciilor.
Influenţa directă-negativă este atunci când organisme care constituie baza trofică (ex. planctonul) se
dezvoltă foarte mult, ducând la fenomenul de “înflorire a apei”, sau dezvoltarea în exces a vegetaţiei
acvatice care modifică regimul gazos şi reduce suprafaţa de mişcare a peştilor.
Sunt numeroase animale carnivore care în regim natural de reproducţie influenţează evident
supravieţuirea. De asemenea, sunt apoi diferite organisme, începând de la bacterii până la prădătorii mari,
care influenţează foarte mult supravieţuirea.
Influenţa parazitismului se resimte mult atunci când infestarea este în masă şi mai puţin atunci când este
izolată. Saprolegnia poate infesta icrele şi larvele, dar şi exemplarele mari.
Există şi situaţii când influenţa din partea factorilor biotici este indirectă. De exemplu, vegetaţia macrofită,
în unele situaţii prin celuloza greu mineralizabilă fie că tulbură apa, determinând depunerea de material
terigen pe icrele fecundate sau pe larvele lipite de substrat, fie că sunt consumatoare de hrană naturală.
Legat de supravieţuire, în practica piscicolă sunt folosiţi anumiţi termeni specifici, respectiv „indici de
supravieţuire” care prezintă importanţă practică în caracterizarea sintetică a evoluţiei noilor organisme
rezultate în urma proceselor evolutive ale celulelor iniţiale.
Rezultatul final al influenţei tuturor factorilor de mediu asupra aspectului cantitativ şi calitativ al procesului
de înmulţire a peştilor, exprimat numeric sau procentual reprezintă indici cantitativi de supravieţuire. În
practică se întâlnesc trei noţiuni:
- supravieţuire industrială;
- supravieţuire piscicolă;
- supravieţuire biologică.
Supravieţuirea industrială exprimă cantitatea de peşte ce poate fi pescuită după un număr de ani dintr-un
bazin acvatic, din cantitatea de icre, larve sau puiet existente iniţial în bazin.
Supravieţuirea piscicolă reprezintă cantitatea de peşte ce se poate recolta dintr-un bazin din cantitatea de
icre, larve şi puiet lansat.
Deoarece în ambele cazuri se compară materialul iniţial cu cantitatea ce poate fi pescuită şi pentru că
niciodată într-un bazin nevidabil nu se poate recolta întreaga cantitate de peşte, s-a introdus noţiunea de
supravieţuire biologică. Aceasta exprimă toată cantitatea de peşte ce poate fi la un moment dat într-un
bazin ca rezultat al înmulţirii acestora. Acest indice are o valoare mai mare decât ceilalţi, cu excepţia
heleşteielor şi iazurilor care rămân pe uscat, caz în care supravieţuirea biologică este egală cu cea piscicolă.
Indicii de supravieţuire se exprimă fie prin „coeficientul de supravieţuire”, fie prin „procentul de
supravieţuire”. Coeficientul de supravieţuire este indicele prin care se arată cât material iniţial, sub formă
de icre, larve şi puiet, este necesar într-un bazin acvatic pentru a se obţine un exemplar matur.
Procentul de supravieţuire reprezintă raportul dintre numărul iniţial al materialului ce s-a introdus într-o
unitate de exploatare, aflat într-o anumită fază (icră, larvă, pui) şi numărul de exemplare ce se obţin după
o anumită perioadă.
În practică se utilizează la sfârşitul fiecărei etape următoarele: procentul de fecundare; procentul de
eclozare; procentul de puiet de supravieţuire în perioada de predezvoltare; procentul de supravieţuire într-
un sezon vegetativ; procentul de supravieţuire în perioada de iernat etc.
Supravieţuirile pe faze tehnologice şi pe specii sunt stabilite experimental, dar sunt influenţate de o
multitudine de factori, chiar pentru aceeaşi specie sau grup ecologic de peşti.
 8.2. Principii tehnologice în reproducerea crapului şi a altor specii de peşti

Tehnicile de reproducţie întâlnite şi aplicate la peşti au în vedere, în principal, gradul de intervenţie al

omului în anumite etape ale acestui proces complex.
Din acest punct de vedere, în piscicultură se întâlnesc fundamental două metode de reproducere:
reproducere naturală şi reproducere artificială.
Reproducerea naturală, la rândul său, poate avea două forme: reproducerea naturală liberă şi
reproducerea naturală dirijată.
“Reproducerea naturală liberă” este forma în care peştii, în mediul lor de creştere, manifestă
comportamentul specific de reproducere în raport de caracteristicile mediale (prezenţa substratului de
depunere a pontei, nivelul termic şi al intensităţii luminoase, prezenţa indivizilor de sex opus, abundenţa
hranei etc.). Supravieţuirea de la stadiul de icră la cel de puiet este deosebit de mică, de 0,01-0,1%.
“Reproducerea naturală dirijată” este metoda în care tehnologul intervine în selectarea materialului
biologic folosit la reproducere şi asigură, prin diferite acţiuni şi amenajări specifice, condiţii cât mai apropiate
de cele solicitate în mediul natural de specia reprodusă. Supravieţuirea de la stadiul de icră la cel de puiet
poate atinge 5-10%.
“Reproducerea artificială” este metoda în care intervine tehnologul într-un mod deosebit, începând cu
selecţia materialului de reproducere şi încheind cu creşterea dirijată a alevinilor.
Etapele parcurse în reproducţia artificială sunt:
- asigurarea lotului de reproducere;
- stimularea maturării sincrone a celulelor sexuale;
- obţinerea celulelor sexuale;
- fecundarea icrelor;
- incubarea icrelor;
- creşterea larvelor şi alevinilor.
Ca urmare a aplicării acestei metode, derulată în spaţii bine delimitate şi cu un control riguros al
parametrilor fizico-chimice şi biologici ai mediului de creştere se ajunge la rezultate spectaculoase, respectiv la
supravieţuirea de la icră fecundată la puiet, în situaţii excepţionale, de până la 40-50%.

8.2.1. Asigurarea lotului de reproducători

Este o activitate comună atât în reproducerea naturală dirijată, cât şi în cea artificială. În lotul de
reproducere trebuie selectate cele mai bune exemplare din populaţie, care au atins maturitatea sexuală.
Folosirea la reproducere este limitată în timp la cca. 3 - 4 ani, ceea ce presupune înlocuirea anuală a unei părţi
din reproducătorii masculi şi femeli. Aceasta face ca în exploataţia piscicolă să fie format şi crescut un lot de
remonţi, în baza practicării unor selecţii succesive, începând chiar din rândul puietului de o vară şi continuând
până în momentul introducerii la reproducţie.
Procesul reproducerii peştilor de cultură este precedat de o serie de lucrări pregătitoare care se
efectuează anual. Principala lucrare constă în selecţionarea efectivă a peştilor care vor fi folosiţi pentru
completarea şi menţinerea lotului de reproducători (bonitarea de toamnă). Acesta trebuie să fie constituit
numai din exemplare viguroase, lipsite de leziuni, fără malformaţii sau semne de boală şi de talie
corespunzătoare vârstei. Criteriile după care se realizează selecţia se referă în principal la aspectele de
exterior, vârstă şi greutate corporală (Tabelul 15)

Parametri minimali pentru promovarea remonţilor în lotul de reproducători

Tabelul 15 .
Specia Vârsta Greutatea
Crap
- femele 4 – 6 ani 4 – 6 kg
- masculi 3 – 6 ani 4 – 5 kg
Fitofagi şi planctonofagi
- sânger de la 6 ani 6 – 8 kg
 - novac de la 7 ani 8 – 10 kg
- cosaş de la 7 ani 7 – 10 kg

Materialul selecţionat este introdus în bazine de iernat; aici au nevoie de un strat liber de apă de min. 1,2 m sub
stratul de gheaţă; densitatea de populare este de 500 – 600 ex./ha (respectiv 4000 – 8000 kg/ha), asigurându-se un
debit de apă corespunzător schimbării întregului volum de apă în decurs de 10 – 12 zile şi aerarea apei în perioada de
îngheţ prin executarea a min. 2 copci/ha, cu dimensiuni de 2 x 4 m.
Înainte de lansarea în bazinele de iernat, reproducătorii se îmbăiază preventiv timp de 30 sec. cu soluţie de
permanganat de potasiu 1/1000.
De cel puţin două ori pe lună se controlează starea sanitară a materialului biologic aflat la iernat, prin pescuiri de
control, iar zilnic se verifică parametrii fizico-chimici ai apei, intervenindu-se ori de câte ori este nevoie în normalizarea
lor. Se verifică astfel temperatura apei, conţinutul în oxigen şi valoarea pH-ului, iar când valoarea acestor parametri se
abate de la limitele admisibile, se asigură un debit crescut de apă şi se intensifică aerarea apei.
Pescuirea reproducătorilor din bazinele de iernat se realizează primăvara timpuriu, când temperatura apei ajunge la
10 – 12 oC, moment în care se procedează la o nouă selecţie (bonitarea de primăvară), ţinându-se cont de următoarele
criterii:
La femele:
- exemplarele cu abdomenul moale şi proeminent, cu orificiul genital uşor tumefiat, deci aspecte care indică un grad
avansat de maturare, se introduc la reproducere în prima etapă;
- exemplarele cu aspect asemănător, dar cu un grad de maturarea mai puţin evidenţiat, se vor utiliza la reproducere
în etapa a II-a, după epuizarea primelor;
- exemplarele cu aspect nediferenţiat de cel al masculilor nu se reţin la reproducere, fiind dirijate către heleşteiele de
creştere.

La masculi:
- exemplarele care au bine diferenţiate caracterele specifice maturării, cedând uşor lapţii la apăsare, sunt utilizate în
prima etapă la reproducere;
- exemplarele care cedează foarte puţin sau deloc lapţi se utilizează în etapa a II-a.
La speciile fitofage şi planctonofage, masculii prezintă pe înotătoarele pectorale butoni nupţiali, uşor sesizabili la
palparea înotătoarelor; mai dificil se determină sexul la cosaş, la care dimorfismul sexual este slab diferenţiat primăvara
timpuriu, fiind necesar a se parca separat pe sexe imediat după reproducere.
Prematurarea reproducătorilor
Se realizează separat pe sexe în bazine speciale, cu suprafaţa de 2000 – 2500 m 2, cu adâncimea de 2 – 2,5 m, la o
densitate de 1 exemplar la 10 m3 apă.
În cazul peştilor fitofagi şi planctonofagi, masculii sunt parcaţi la un loc cu femelele, fiind astfel stimulată
maturarea produselor seminale. Această metodă nu se aplică însă în nici un caz la crap, la care există riscul declanşării
reproducerii direct în bazinele de prematurare.
În momentul în care temperatura apei se stabilizează în jurul valorilor de 14 – 15 oC, pentru reproducători se
începe hrănirea cu furaje concentrate, bogate în substanţe proteice şi vitamine, alcătuite din: şroturi de floarea soarelui
şi de soia, drojdie furajeră, făină de peşte etc. La crap, raţia zilnică deţine o proporţie de 3 – 5 % din greutatea corporală
a peştelui. Cosaşul se hrăneşte cu vegetaţie proaspătă (lucernă, stuf tânăr) în funcţie de consum; pentru sânger şi novac,
se distribuie îngrăşăminte minerale pentru stimularea dezvoltării planctonului, asigurându-se menţinerea concentraţiei
de azotaţi la 3 – 5 mg/l şi superfosfaţi la 2,0 mg/l.
În cazul îmbolnăvirii unor reproducători, la hrana obişnuită se vor adăuga substanţe medicamentoase
(furazolidon 0,2 %, tetraciclină 1 %), iar exemplarele puternic afectate se vor îndepărta din bazin.
8.2.2. Reproducerea natural-dirijată a crapului
Reproducerea naturală a crapului se realizează în bazine speciale, având suprafaţa de max. 0,5 ha (în mod
obişnuit 0,1 ha) şi adâncimea de max. 1,3 – 1,5 m la nivelul cel mai scăzut al canalului perimetral.
Bazinele pentru reproducerea naturală a crapului (heleşteie de reproducere) sunt heleşteie care prezintă digurile
ce asigură acumularea apei iar în interior prezintă o platformă de pământ (de regulă înclinată) mărginită de un canal
perimetral amplasat între platformă şi dig (Fig. 26)
 Prin această configuraţie se pot asigura condiţii similare reproducerii naturale a crapului care solicită apă la
temperatura de 18 – 20 oC, şi foarte important, existenţa vegetaţiei proaspete.
Pentru obţinerea unor producţii de pui superioare şi constante, se impune pregătirea atentă a acestora, cât şi
asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea unui mediu optim de viaţă. În acest scop, bazinele sunt menţinute pe
uscat în tot cursul anului. Primăvara timpuriu vegetaţia este tăiată, adunată în grămezi şi arsă. Se distribuie praf de var
500 – 1000 kg/ha şi îngrăşăminte organice (de preferat gunoi de pasăre fără rumeguş) 6 – 8 t/ha, îngrăşăminte minerale
100 kg/ha, toate distribuite uniform pe platformă, după care aceasta este arată sau discuită, astfel ca îngrăşămintele şi
amendamentele să fie încorporate în sol.
Instalaţiile de filtrare de la gurile de alimentare şi evacuare se pregătesc şi verifică cu multă atenţie, pentru a
asigura etanşeizarea lor totală, urmărindu-se clorinarea eficientă a canalelor de alimentare şi eliminarea oricăror
posibilităţi de pătrundere a dăunătorilor naturali sau a speciilor străine ca atare sau, sub formă de icre sau alevini.
Odată cu stabilizarea temperaturilor la 17 – 18 oC, se declanşează reproducerea naturală. În acest scop, bazinele
se inundă până la realizarea unui nivel de apă de 30 – 70 cm deasupra platformei de pământ înclinată şi apoi sunt
populate cu 18 – 20 familii/ha. Programul este astfel elaborat încât să se asigure popularea bazinelor cel târziu
în dimineaţa următoare zilei începerii inundării.
Pentru crearea unei hrane selective, respectiv, a unor forme mărunte de plancton (rotiferi), imediat
după reproducere se administrează clorofos 0,25 mg/l. Dacă concentraţia în substanţă activă este redusă, se
vor face corecţiile respective.

Reproducerea şi predezvoltarea
În condiţii normale, reproducerea are loc spre seară chiar în ziua lansării reproducătorilor sau în
dimineaţa zilei următoare. Procesul trebuie urmărit permanent în vederea verificării intensităţii acestuia. Dacă
reproducerea se desfăşoară slab sau nu are loc în următoarele două zile, se pescuiesc reproducătorii şi se
introduce un nou lot de reproducători.
După efectuarea reproducerii, nivelul apei se ridică cu încă 15 – 20 cm pentru a acoperi eventuala
vegetaţie rămasă pe uscat. Nivelul apei se ridică ulterior la 1,5 – 1,7 m, pe tot parcursul incubaţiei, ecloziunii şi
predezvoltării, nefiind admisă recircularea apei decât în cazul în care substanţa organică depăşeşte 30 mg
KMnO4/l. Imediat după fecundare, reproducătorii sunt pescuiţi şi trecuţi în bazine separate sau se pot lăsa în
continuare în bazinele de reproducere până la pescuirea puilor predezvoltaţi.
Se va verifica permanent populaţia de rotifere; dacă concentraţia acesteia este sub 3 cm 3/l, se
administrează suplimentar gunoi de grajd (100 kg la bazin), dispus în grămezi în zona malurilor. În primele 4 –
6 zile, în bazine trebuie să existe hrană vie formată în cea mai mare parte din rotifere, dar şi din forme tinere
de cladocere şi nauplii de copepode. Pentru menţinerea acestei structuri se poate aplica un tratament cu
clorofos (0,25 mg/l).
Predezvoltarea alevinilor se continuă după 4 zile de la ecloziune prin administrarea de furaje
„prestarter” conform normelor tehnologice. Dacă hrana vie este abundentă, hrănirea poate începe la 6 – 7 zile
de la ecloziune.
Furajul „prestarter” recomandat (pentru vârsta cuprinsă între 4 şi 10 zile) ar trebui să aibă următoarea
structură: zară – 69%, făină de soia alimentară – 9%, drojdie furajeră – 6%, făină de carne – 6%, făină de grâu –
7%, untură – 1%, premix – 1%, făină de oase 1%.
Amestecul cu componentele menţionate asigură o concentraţie proteică de cca 45%, se macină foarte
fin astfel încât particulele să aibă un diametru de cca. 0,05 mm şi se distribuie sub formă de pulbere uscată
(cca.8 – 10 Kg/zi/ha), pe suprafaţa apei în zonele de mal unde se aglomerează larvele, în cel puţin 10 tainuri pe
zi.
Pentru intervalul de vârstă 11 – 20 (25) zile se recomandă un furaj „starter” care asigură o concentraţie
proteică de cca. 41% şi a cărui structură este: făină de peşte - 30%, şrot de soia – 20%, făină de grâu - 19%,
făină de carne – 12%, drojdie furajeră – 8%, lapte praf – 8%, ulei comestibil – 2%, premix 1%. Şi acest amestec
se macină până la dimensiuni ale particulelor de cca. 0,08 mm fiind distribuit în cca 8 tainuri pe zi (cca. 10 – 12
Kg/zi/ha) şi tot sub formă uscată.
 În tot cursul predezvoltării se fac zilnic analizele parametrilor chimici ai apei, în funcţie de care se vor
stabili dozele de îngrăşăminte minerale ce se administrează în continuare; la administrarea îngrăşămintelor se
va ţine seamă şi de volumul fitoplanctonului, sistându-se distribuirea în caz de exces (înflorirea apei). În acest
caz se recomandă recircularea apei, până la restabilirea echilibrului biologic.
În cazul în care, cu toate măsurile aplicate, se produce totuşi invazia crustaceilor filopozi (Apus, Cyzicus,
Streptocephalus) bazinele vor fi retratate cu insecticidul organo-fosforic „Clorofos”, conform normelor
tehnologice sanitare.
Pescuirea puilor predezvoltaţi
Această operaţie constituie o operaţie ce necesită o mare atenţie şi deosebită fineţe, în toate fazele
pescuitului şi transportului.
Pescuitul începe după o durată de predezvoltare de 15 – 20 zile, când greutatea medie a puilor ajunge
la 0,250 g/ex. În scopul prevenirii pierderii puilor prin inaniţie, perioada poate fi scurtată până la 10 – 12 zile,
când puii ating greutatea de 80 – 100 mg/ex.. Scurtarea perioadei necesită însă, o pregătire bună a bazinelor
de creştere vara I şi asigurarea unei hrane naturale abundente.
Deoarece pescuitul puilor nu se poate realiza la nivele mari de apă, este necesar ca acestea să fie
coborâte în prealabil până la apariţia canalelor drenoare. Pentru scurtarea timpului de evacuare a apei cât şi
pentru protecţia puilor, se utilizează „cutia de filtrare”, care se montează pe primul ghidaj al călugărului, cu
etanşare perfectă, deasupra căreia se aşează vanete până la nivelul superior al călugărului. Acest dispozitiv
permite creşterea considerabilă a suprafeţei de filtrare, cu reducerea relativă a curentului de trecere al apei
prin site, fiind evitată astfel traumatizarea puilor prin lipirea lor pe site.
Odată cu apariţia drenoarelor, se pescuiesc reproducătorii cu ajutorul unui volog, având mărimea
laturii ochiului de 22 – 24 mm, până la epuizarea stocului. În continuare, se vor pescui puii predezvoltaţi cu un
volog confecţionat dintr-o ţesătură cu latura ochiului de 1,0 mm (pânză de perdea). După coborârea suficientă
a nivelului de apă, dispozitivul de filtrare este scos din ghidajele călugărului, pescuitul continuând apoi în
oboarele instalate la gura din exterior a călugărului.
Dat fiind că pescuitul se execută de regulă către sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, când
temperaturile pot ajunge la valori destul de ridicate ce pot afecta supravieţuirea puilor, această operaţie
trebuie executată în primele ore ale dimineţii, cel târziu până la orele 10,00. Pentru aceasta, este necesar a se
stabili o bună corelaţie între momentul începerii evacuării apei şi cel al începerii pescuitului dimineaţa în zori,
ţinându-se seama de particularităţile fiecărui bazin în parte.
Numărarea puilor se realizează volumetric. În acest scop, se ia un recipient cu volum redus şi cu acest
recipient se încarcă o cană gradată, din material plastic, cu apă, numărându-se recipientele până la umplerea
unui volum de 1 litru.
Se încarcă apoi recipientul cu pui până la marginea superioară a acestuia; puii se toarnă într-un vas cu
apă, după care se prelevează puii cu ajutorul unei linguri metalice şi se lansează în alt vas şi se procedează la
numărarea lor. Se calculează numărul de pui care revin la o cană de 1 litru.
În timpul pescuitului, se concentrează puii într-o porţiune de plasă, de unde se prelevează cu cana
gradată, numărându-se cănile până la epuizarea capturii. Înmulţind numărul de căni cu numărul de pui care
revin la o cană, se află numărul total de pui pescuiţi.
Transportul puilor la heleşteiele de creştere aflate în imediata apropiere de bazinele de reproducere, se
face cu găleata, în care se toarnă în prealabil cca 5 l apă. La heleşteiele mai îndepărtate transportul se execută
cu hidrobioanele, în care se montează câte 3 juvelnice suspendate pe bare metalice; se umple cu apă 2/3 din
volumul hidrobionului, iar puii sunt turnaţi cu găleata în juvelnice, revenind 2 – 3 căni cu pui la juvelnic.
Pentru transportul puilor la distanţa mai mari, sunt utilizate pungi din material plastic cu apă şi oxigen.
Se obişnuieşte, de asemenea, transportul puilor în viviere, căptuşite cu plasă de perdea, cu latura ochiului de 1
mm, vivierele prezentând avantajul că oferă un volum mare de apă în continuă preschimbare în timpul
transportului. Puii odată aduşi la destinaţie, se recuperează prin ridicarea plasei şi scurgerea apei.
 Întreg lotul de pui va fi îmbăiat cu soluţie de permanganat de potasiu înainte de expediţie, pentru
combaterea protozoarelor ectoparazite Costia, Trichodina etc.
8.2.3. Reproducerea artificială a crapului
Reproducerea artificială a crapului începe odată cu stabilizarea temperaturii apei la 17 – 18 oC,
măsurată în primele ore ale dimineţii în bazinele de maturare, de regulă, în ultima decadă a lunii aprilie sau în
primele zile ale lunii mai.
Stimularea maturării reproducătorilor se realizează prin aplicarea injecţiilor hipofizare. Hipofizele se
recoltează de la masculi în perioada octombrie-martie, iar de la femele în februarie-martie.
Nu se recomandă recoltarea hipofizei mai târziu de luna martie, deoarece, după acest termen,
hormonul gonadotrop difuzează în sânge şi îşi pierde calităţile activante.
La femele doza necesară diferă în funcţie de temperatura apei (Tabelul 16):

Doza de hipofiză administrată femelelor în vederea maturării

sincrone a ovulelor în funcţie de temperature apei
Tabelul 16
Temperatura apei
Doza hipofizară
o
16 – 18 C 4 mg/kg corp
19 – 21oC 3,5 mg/kg corp
22 – 23oC 3 mg/kg corp

Pentru masculi, doza hipofizară este de 2 mg/kg corp, indiferent de temperatura apei.
În cazul în care temperaturile se menţin în jurul a 16 – 17 oC, se recomandă administrarea injecţiei
hipofizare în două reprize, prima fiind executată la orele 16 – 18, iar a II-a la orele 7,00 – 9,00.
Pentru evaluarea necesarului de hipofiză, este necesar a se urmări atât temperatura, cât şi greutatea
reproducătorilor şi greutatea individuală a hipofizelor.
Injecţia cu hipofiză se face la baza înotătoarei pectorale, în suspensie cu 2 ml ser fiziologic la femele şi 1
ml ser fiziologic la masculi.
Reproducătorii injectaţi sunt parcaţi separat pe sexe, în bazine de maturare, maxim 5 exemplare într-
un bazin (3 – 5 exemplare).
Recoltarea produselor seminale
Maturarea femelelor se produce, de regulă, după 14 – 20 ore de la injectare. Sunt destul de frecvente
cazurile în care maturarea se prelungeşte până la 34 – 36 ore, chiar dacă temperatura se menţine constantă
de 17 – 18oC.
Cu circa 60 de minute înainte de mulgerea femelelor, masculii sunt pescuiţi din bazinele de maturare şi
se procedează la recoltarea spermei în eprubete, peste care se toarnă un lichid conservant, denumit “Eluent
Holtfretter” şi care are compoziţia prezentată în Tabelul 17.
Substanţele, în cantităţile indicate, sunt diluate în 1000 ml apă distilată.
Prin omogenizarea spermatozoizilor cu acest diluant, se produce imobilizarea acestora timp de cca. 60
minute, la temperatura mediului ambiant.

Structura “Eluentului Holtfretter

Tabelul 17
- Clorură de sodiu (NaCl) 6,6 g/l
- Clorură de potasiu (KCl) 0,1 g/l
- Clorură de calciu (CaCl2) 0,2 g/l
- Hidrocarbonat de sodiu (NaHCO3) 0,4 g/l
 Raportul spermă – eluent este de 1 : 1. Dacă fecundarea se execută în maximum 1 oră, amestecul se
poate păstra la umbră, la temperatura mediului ambiant; dacă timpul de păstrare se prelungeşte peste o oră,
amestecul se conservă în recipienţi cu gheaţă (condiţie în care poate fi transportat de la o staţie de incubaţie la
alta) sau în frigider. Termenul de păstrare a spermei în aceste condiţii este de maximum 24 ore.
După colectarea şi conservarea spermei, se trece la colectarea icrelor. În acest scop, femelele scoase
din bazinele de maturare sunt anesteziate prin folosirea unor substanţe chimice (MS 222 – Sandoz) sau prin
electronarcoză, după care sunt mulse prin presarea uşoară a abdomenului. Icrele sunt colectate în căni din
material plastic gradate unde sunt măsurate, după care sunt turnate în lighene din acelaşi material, în porţii de
250 g. După obţinerea a 4 – 5 porţii, peste icre se toarnă cca 5 ml amestec spermă - eluent. Simultan cu
sperma, se toarnă peste icre 500 – 1000 ml lichid fecundant (soluţie de 30 g uree + 40 g sare chimic pură la 10
litri apă), după care se agită ligheanul prin rotire cu multă energie, pentru omogenizarea amestecului. După
aceasta, icrele sunt transportate în sala de incubaţie, fiind amestecate continuu (cu o pană de gâscă). Aici se
execută descleierea icrelor în suspensie de nămol şi barbotare cu bule de aer.
După 24 ore de la fecundare, icrele sunt tratate cu o soluţie de formalină diluată 1/500 timp de 15
minute, pentru combaterea ciupercii parazite Saprolegnia. În acest scop, se opreşte alimentarea şi se
evacuează apa din incubator prin sifonare. Peste icre se toarnă soluţie de formol, cca 2/3 din volumul
incubatorului. Icrele se agită uşor cu pana timp de 15 minute, după care se redeschide robinetul de
alimentare. Se reglează debitul de alimentare şi se continuă incubaţia. Îmbăierea se va repeta după 24 ore, dar
numai pentru 5 minute. Odată cu creşterea temperaturilor acţiunea parazitului se atenuează, ne mai fiind
necesară a două îmbăiere. Menţionăm că metoda descleierii cu mâl şi barbotarea cu aer comprimat acoperă
icrele cu un strat protector care diminuează considerabil infestarea cu Saprolegnia, spălarea cu formalină
nefiind de multe ori necesară.
După ecloziunea a cca 50 % din cantitatea de icre, acestea se descarcă prin sifonare în lighene cu apă
(cu grijă pentru a evita traumatizarea), unde se continuă ecloziunea şi se decantează resturile membranelor de
icre. Pe măsura eclozionării, larvele se ridică la suprafaţă şi sunt deversate uşor în juvelnicele din bazinul
betonat, evitându-se antrenarea resturilor de membrane odată cu larvele. După fiecare deversare, lighenele
sunt umplute din nou cu apă proaspătă şi se repetă operaţia.
Pentru simplificarea operaţiei de colectare a larvelor (lucrare greoaie şi de lungă durată), imediat după
ecloziunea primelor larve sau chiar înainte de aceasta, icrele sunt colectate din carafe şi introduse în
incubatoare tip Nucet, unde se va continua incubaţia cât şi predezvoltarea, până în momentul livrării din
staţie.

Predezvoltarea postembrionară (alevinajul)

Larvele deversate în juvelnice, sunt ţinute aici timp de 3 – 5 zile în funcţie de temperatură astfel: 5 zile la 18
– 19oC, 4 zile la 19 – 20oC şi 3 zile la peste 20oC.
În timpul predezvoltării, pereţii juvelnicelor se vor spăla uşor cu palma, pentru îndepărtarea
suspensiilor depuse în timp. Tot în acest scop, juvelnicele sunt plimbate din timp în timp prin bazin.
Începând din a treia zi de la ecloziune, larvele se hrănesc cu furaje specifice prestarter, conform
precizărilor făcute la reproducerea natural dirijată, care asigură procesul de dezvoltare, trecerea rapidă la
hrănirea exogenă şi, reducerea substanţială a pierderilor prin inaniţie.
În perioada alevinajului, se urmăreşte permanent dezvoltarea larvelor, resorbţia sacului vitelin, apariţia
vezicii înotătoare şi formarea aparatului bucal.
La livrare, larvele trebuie să aibă gura mobilă, corpul pigmentat şi să prezinte 1/3 din volumul iniţial al
sacului vitelin.
Larvele livrate sunt lansate în bazinele de predezvoltare sau direct în heleşteiele de creştere vara I,
unde predezvoltarea se realizează la nivelul drenoarelor, bazinele fiind pregătite corespunzător.

8.2.4. Reproducerea artificială a speciilor asiatice

Pregătirea reproducătorilor.
Pescuitul, selecţia şi parcarea reproducătorilor se realizează timpuriu, după criteriile descrise anterior,
reproducătorii având la dispoziţie o perioadă de minimum 60 zile pentru prematurare.
 Injectarea şi mulgerea.
Reproducerea poate începe în momentul în care temperatura se stabilizează la cca 20 oC, cosaşul fiind
prima specie cu care se începe reproducerea. Reproducătorii sunt pescuiţi din bazinele de prematurare,
injectaţi cu extract hipofizar sau cu alţi produşi de sinteză şi introduşi în bazinele de maturare.
Injectarea femelelor se face în două reprize, astfel:
- injecţia I pregătitoare, reprezentând 1/10 din doză;
- injecţia a II-a hotărâtoare, reprezentând 9/10 din doză, care se execută după 24 ore de la prima
injectare.
Masculilor li se administrează injecţia într-o singură repriză, reprezentând 1/8 din doza administrată
femelelor, simultan cu injecţia I la femele. La injectarea ambelor sexe în prima repriză, se întrebuinţează 1 cm 3
ser fiziologic/reproducător, iar injecţia a II-a la femele se face cu 2 cm 3 ser.
Relaţia dintre temperatură şi doza hipofizară, se prezintă astfel:

Temperatura Doza hipofizară/Kg Greutate a ♀

19 – 20oC 3,5 mg
20 – 22oC 3,0 mg
peste 22oC 2,5 – 3,0 mg

Hormonul gonadotrop inoculat, accelerează procesul de ovulaţie la nivelul ovarelor, maturarea

producându-se la cca 8 ore după a doua injectare, când are loc mulgerea.
Icrele colectate sunt măsurate în căni gradate şi turnate în lighene în porţii de cca 500 g, după care se
execută fecundarea, la fel ca la crap şi, după fecundare, icrele sunt spălate continuu cu apă curată. După cca
40 minute, icrele cresc în volum de cca 4 ori, moment în care sunt turnate în incubatoare Nucet, Delta sau
carafe gigant.
În funcţie de temperatură, incubaţia durează astfel:

Temperatura Durata incubaţiei

18 – 20oC până la 40 ore
21 – 24oC 30 – 34 ore
25 – 26oC 26 – 30 ore
27 – 29oC 17 – 19 ore

Dacă în cursul incubaţiei se produce zbârcirea membranei şi spargerea icrelor cauzată de infestare cu
hife micotice sau protozoare ciliate şi flagelate saprofite, se procedează la îmbăierea acestora.
Înainte de a fi introdusă în staţia de incubaţie, apa va fi supusă degazării.
Larvele eclozate, sunt colectate din incubatoare şi trecute în juvelnice sau în incubatoare pentru
predezvoltare. În decurs de 3 – 5 zile larvele se dezvoltă, epuizează o bună parte din sacul vitelin, corpul se
pigmentează şi începe a se forma vezica înotătoare, moment în care alevinii sunt duşi la predezvoltare, care se
realizează în condiţii asemănătoare cu cele de la crap, cu deosebirea că adâncimea apei în bazine trebuie să fie
obligatoriu de 1,5 – 1,7 m.

8.2.5. Reproducerea natural dirijată a speciilor fitofage şi planctonofage în bazine circulare

Reproducerea natural dirijată a peştilor fitofagi şi planctonofagi, constituie o metodă aplicată iniţial în
ţările de origine a acestor specii (Extremul Orient) şi extinsă ulterior în majoritatea ţărilor care au preluat
aceste specii în vederea aclimatizării.
Metoda reproducerii în bazine circulare reprezintă o cale prin care se încearcă a crea condiţii cât mai
apropiate celor din mediul natural în care speciile asiatice se reproduc, ştiind că speciile respective sunt specii
reofile. Pe această cale se simplifică lucrările de reproducere fiind eliminate o serie de operaţii (mulgere şi
fecundare) care de multe ori produc traumatizarea sau chiar moartea reproducătorilor. Prin această tehnică se
realizează o fecundare calitativ superioară deoarece femelele expulzează numai icrele pe deplin mature şi se
evită traumatizarea reproducătorilor.
Pentru reproducere este folosit un bazin circular confecţionat din beton având diametrul de cca.10 m şi
care asigură o adâncime a apei de 1,7 – 1,8 m. Alimentarea este realizată prin intermediul unor conducte
(prevăzute cu vane) instalate oblic (cca. 450) faţă de pereţii verticali ai bazinului circular, imprimând astfel prin
simpla curgere, un curent circular în interiorul bazinului care imită curentul apei din zonele de reproducere
naturală a speciilor în discuţie. Apa de alimentare este iniţial decantată şi filtrată (eventual termostatată).
Fundul bazinului este uşor conic şi se continuă cu o conductă care preia icrele şi le conduce la o cameră
colectoare (Fig. 27)
Pentru reproducere, în condiţiile ţării noastre, se recomandă folosirea a 10 de familii pentru un bazin
circular (o familie fiind reprezentată de raportul un mascul şi o femelă). În ţările de origine ale metodei se
folosesc densităţi de până la 4 ori mai mari în ideea că la densităţi mai mari, şansele de întîlnire şi formare a
cuplurilor sunt sporite şi implicit fecundarea este mult mai bună.
Tehnologia de reproducere începe cu inundarea bazinului circular care se face dimineaţa, la primele
ore, înainte de ora 9,00, folosind un debit maxim de alimentare care asigură formarea unui curent puternic,
circular, al apei. După cca o oră se injectează masculii şi femelele cu o doză de 0,5 mg hipofiză/Kg greutate
corporală după care masculii sunt lansaţi în bazinul circular iar femelele sunt parcate în heleşteie de maturare.
În principiu, seara (noaptea) la orele 20,00 – 24,00, femele sunt injectate cu a doua doză de extract
hipofizar de cca. 3,00 – 5,5 mg hipofiză / Kg greutate corporală (în funcţie de temperatura apei) după care sunt
şi ele lansate în bazinul circular, unde între timp s-a asigurat un uşor curent de apă reglat prin reglare debitului
de alimentare. După cca. 10 ore (cu variaţii între 6 şi 14 ore) are loc depunerea icrelor şi fecundarea acestora.
Icrele au densitatea mai mare decât a apei, au tendinţa de a se depune pe fundul bazinului, dar curentul
circular le concentrează spre centru de unde sunt preluate şi dirijate către camera de prindere unde sunt
recoltate şi dirijate către instalaţiile de incubare.

8.2.6. Tehnici de incubare a icrelor

Incubarea icrelor se realizează în spaţii care se doreşte să asigure condiţii cât mai bune privind
protecţia icrelor fecundate faţă de agresiunea agenţilor biologici şi o oxigenare corespunzătoare, alături de alţi
parametri fizico-chimici. În acest scop sunt folosite diferite dispozitive care corespund particularităţilor şi
exigenţelor icrelor fecundate.
Pentru crap, după descleierea icrelor se pot folosi incubatoarele Zug-Weiss, recipienţi confecţionaţi din
sticlă, având aspect de pâlnie răsturnată cu o capacitate de 6 – 12 litri, în care se pot incuba cca. 250 g de icre.
Printr-un sistem de conducte şi robineţi se asigură un curent ascendent care barbotează permanent icrele.
O altă metodă este reprezentată de folosirea incubatoarelor de tip „Nucet”. Acestea sunt realizate din
metal sub forma unor cutii în interiorul cărora se pot instala juvelnice din tifon sau plasă „nytal” în care se
introduc icrele care sunt barbotate prin crearea unui curent relativ circular
În cazul folosirii icrelor fără descleiere, după fecundare, se procedează la împrăştierea lor pe rame din
tifon la care aderă şi sunt amplasate ca şi ramele de albine în stup, într-un recipient paralelipipedic ce are
asigurat un curent continuu de apă.
Pentru incubarea icrelor speciilor fitofage şi planctonofage care au icre demerse şi care nu necesită
descleiere se folosesc uzual „carafe gigant” confecţionate din sticlă sau fibră de sticlă, având un volum mare
(cca. 150 – 200 litri) şi care sub aspect constructiv şi funcţional se aseamănă cu carafele de tip „Zug-Weiss”
(Fig. 28)

8.3. Bazele tehnologice ale creşterii puietului în vara I

Realizarea unor producţii superioare de puiet, necesită aplicarea în termen şi cu multă exigenţă a
lucrărilor în toate fazele tehnologice, începând cu pregătirea heleşteielor, popularea, creşterea puilor şi
terminând cu pescuitul de recoltă.

8.3.1. Pregătirea heleşteielor

 După desecarea şi pescuitul de toamnă, heleşteiele sunt lăsate pe uscat, prin menţinerea nivelului apei
în canale la minimum 0,5 m sub cota platformei, în vederea mineralizării solului şi accesul utilajelor pe
platformă.
În această perioadă, se execută defrişarea vegetaţiei dure prin recoltare şi ardere, completarea şi
consolidarea digurilor, revizia şi repararea instalaţiilor de filtrare, a uneltelor şi accesoriilor de pescuit.
Pentru dezinfectarea solului, la interval de 3 ani sau ori de câte ori este necesar, se va administra pe
platformă cca 500 kg/ha var praf, pe teren umed. Se va distribui, de asemenea, gunoi de grajd 2,5 – 3,0 t/ha, în
grămezi pe platformă sau la piciorul talazului.
În luna aprilie, de preferat în zilele însorite, se va evacua apa din canalele drenoare şi se va clorina
reţeaua drenoare pentru îndepărtarea speciilor străine, folosind în acest scop 0,10 kg clorură de var în
amestec cu 0,15 kg azotat de amoniu la 1 m 3 apă. Se vor clorina atât porţiunile de canal în care a rămas apă,
cât şi zonele mocirloase.
În aceeaşi perioadă, se vor aplica lucrări agrotehnice, respectiv ararea platformei pe cca 50% din
suprafaţa heleşteielor.

8.3.2. Popularea heleşteielor

Cu cca 15 zile înainte de populare, primăvara, se procedează la inundarea heleşteielor prin alimentare
de suprafaţă, folosind la instalaţiile de alimentare casete cu site metalice, având latura ochiului de 1 mm, în
care se aşterne un strat de 10 – 15 cm şpan de strung. În momentul populării, nivelul minim de apă trebuie să
fie de cca 0,5 m.
În perioada mai-iunie, heleşteiele se populează cu pui predezvoltaţi, folosindu-se creşterea în mono
sau policultură.
Popularea se realizează la densităţi diferite după cum se face creşterea, în monocultură sau în
policultură (Tabelul 15 )

Recomandări privind densităţile la populare în vara I

Tabelul 15.

Formule de Speciile si nr. de bucati de pui predezvoltati pe Observatii

populari ha.
Total din care:

Co Ho Ao Cto

1.Policultura

Formula nr.1 80000 25000 40000 10000 5000 Suplimentar

Formula nr.2 80000 20000 40000 20000 - fata de
Formula nr.3 80000 30000 40000 10000 - speciile de
Formula nr.4 70000 - 30000 10000 30000 baza se pot
Formula nr.5 70000 30000 40000 - - efectua si
Formula nr.6 60000 - 40000 20000 - populari cu pui
predezvoltati
2.Monocultura
de So,Bo si Lo
Formula nr.7 60000 60000 - - - in limita de
Formula nr.8 60000 - 60000 - - 10% fara sa
Formula nr.9 60000 - - 60000 - depasim pe
Formula nr.10 60000 - - - 60000 total 80000
buc./ha.

8.3.3. Operaţiuni tehnologice necesare în vara I

 Inundarea heleşteielor va continua după populare, astfel ca nivelul maxim să fie realizat la data de 15
iunie. La nivel maxim, adâncimea apei trebuie să ajungă la 1,5 – 2,0 m. Nu se admit adâncimi mai mici de 0, 5
m în heleşteie, iar suprafaţa ocupată cu asemenea adâncimi minime nu trebuie să depăşească 15% din
suprafaţa totală.
Pentru menţinerea unei concentraţii de 3 – 5 mg N 2/l, în perioada de creştere se vor administra
îngrăşăminte minerale. În cazul creşterii valorii pH-ului peste 8,5 sau a înfloririi excesive a apei, administrarea
îngrăşămintelor se sistează.
Furajarea puilor va începe imediat după lansarea lor în heleşteie, iniţial pe lângă maluri, în zonele de
aglomerarea a puilor, iar după formarea reflexului de venire la hrană, furajarea se va deplasa spre interiorul
heleşteului, până la stabilirea la mese fixe.
După încheierea predezvoltării, până la vârsta de cca 40 zile, se poate folosi un furaj care asigură nivelul
proteic de cca. 36% format din: făină de peşte – 18%, făină de carne – 12%, şrot de soia – 28%, făină de grâu –
21%, drojdie furajeră – 8%, porumb – 12%, premix – 1%. Furajul se amestecă, se macină şi se distribuie la
dimensiuni de 0,1 -0,2 mm diametru tot sub formă uscată.
După vârsta de 40 de zile şi până în toamnă (la vârsta de cca. 160 zile) în reţetă sporeşte ponderea
ingredientelor de origine vegetală ceea ce conduce la scăderea conţinutului mediu de proteină brută la cca.
26% . O structură care asigură aceste cerinţe este următoarea: făină de peşte – 3%, făină de carne – 3%, şrot
de soia – 33%, şrot floarea soarelui – 8%, orz decorticat – 13%, porumb – 14%, făină de grâu – 20%, cretă
furajeră – 5%, premix – 1%. Diametrul particulelor de furaj creşte treptat de la 0,2 mm către 0,8 – 1 mm iar
distribuirea se face după o umectare prealabilă şi în puncte fixe marcate prin geamanduri sau pari de lemn
înfipţi pe fundul bazinului.
După realizarea nivelului maxim, alimentarea cu apă va fi continuată numai pentru menţinerea
nivelului de apă, respectiv pentru acoperirea pierderilor prin infiltraţii, evaporaţii şi evapotranspiraţii. În cazul
dereglării chimismului apei, înfloririi excesive, se va suplimenta debitul de apă şi se va trece la recircularea ei.
Pe tot parcursul perioadei de creştere, se vor executa decadal pescuiri de control pentru urmărirea
ritmului de creştere şi a stării sanitare, cât şi pentru evaluarea efectivului piscicol din heleşteie, în vederea
intensificării sau reducerii furajării, aplicarea unor măsuri ihtio-sanitare, suplimentarea debitului de alimentare
etc.
În perioada iunie-august, se va cosi vegetaţia dură din heleşteie. Este de dorit ca această operaţie să fie
executată imediat după ce vegetaţia a ieşit la suprafaţă, în acest caz nefiind necesară strângerea ei. Cosirea se
va repete de trei ori într-un sezon până la epuizarea rezervelor de hrană ale plantelor, în anii următori fiind
necesară doar o singură cosire pentru întreţinere.
Pentru a se evita erodarea digurilor sub acţiunea valurilor, se vor lăsa benzi de vegetaţie netăiată de-a
lungul acestora, în lăţime de 3 – 10 m, în funcţie de suprafaţa heleşeteielor.
Săptămânal, se vor urmări parametrii chimici ai apei. În cazuri speciale, analizele vor fi efectuate ori de
câte ori va fi necesar.

8.3.4. Pescuitul de recoltă

Campania pescuitului de recoltă va fi precedată de lucrări pregătitoare, constând din verificarea
agregatelor de pompare, revizuirea ambarcaţiunilor cu rame, a vivierelor şi uneltelor de pescuit. Vidarea
heleşteielor, în funcţie de suprafaţa acestora, va începe în jurul datei de 1 octombrie, iniţial gravitaţional şi
apoi prin pompare, iar pescuitul se va desfăşura în perioada 15 octombrie – 15 noiembrie.
Manipularea puietului şi transportul lui de la groapa de pescuit la masa de sortare şi de aici în viviere,
se va realiza numai în coşuri căpţuşite cu pânză. Mesele de sortare vor fi adăpostite sub umbrare ferite de
razele solare. Sortarea se va realiza cu maximum de rapiditate, pentru reducerea la minimum a timpului de
staţionare pe mese. Pentru creşterea vitezei de selecţionare a peştelui, se pot utiliza sortatoare special
construite.
Se va asigura aerarea apei din viviere în tot cursul staţionării acestora cu peşte, fie manual cu găleată,
fie mecanic sub formă de ploaie prin aspersie.

8.4. Creşterea peştelui de consum

 Lucrările pregătitoare sunt în general asemănătoare celor descrise la creşterea puietului în vara I.

8.4.1. Inundarea şi popularea

Este de dorit ca acţiunea să se înceapă primăvara timpuriu la temperatura de 8 – 10 oC, când pierderile
la pescuit şi la manipulare sunt minime. În momentul populării, nivelul de apă în heleşteie trebuie să fie de
minim 0,5 m, evitându-se prin aceasta pierderile produse de acţiunea păsărilor ihtiofage.
Popularea se va face în diferite formule, în funcţie de suprafaţa bazinelor, gradul de mineralizare a
solului dar mai ales în funcţie de vârsta de valorificare (după vara a II-a de creştere sau după vara a III-a de
creştere) (Tabelul 16 şi 17)

Norme tehnologice privind densitatea la populare pentru creşterea în vara a II-a

Tabelul 16
Categoriile Crestere in vara a-II-a
de bazine Grupele Peste de consum buc/ha. Grupele Material de populare buc/ha.
piscicole de de
Co+ Ho+ Ao+ Cto+ Total
greutate greutate
medie la C1 H1 A1 Ct1 Total medie la
populare populare
(g) (g)

Helesteie 30-50 1200 3000 800 500 5500 10-20 3000 6500 3500 1000 14000

Helesteie 50-100 1000 2500 500 500 4500 20-30 3000 4000 2000 1000 10000

Iazuri 30-50 1200 3300 1000 500 6000 10-20 3000 6000 4000 1000 14000

Iazuri 50-100 1200 2500 800 500 5000 20-30 3000 3500 2500 1000 10000

Lacuri de 30-50 500 1500 500 500 3000 x x x x x x

acumu-
lare
Lacuri de 50-100 500 1000 500 500 2500 x x x x x x
acumu-
lare

Variante privind densitatea la populare pentru creşterea în vara a III-a

Tabelul 17
Crestere in vara a-III-a
Grupele de Peste de consum buc/ha. Total buc.
greutate
medii la
populare C2 H2 A2 Ct2
80-150 400 1500 500 100 2500
150- 300 400 1200 400 200 2200
80-150 500 1520 500 180 2700
150 -300 500 1200 400 100 2200
80-150 200 1000 200 100 1500
150-300 200 800 200 100 1300

8.4.2. Operaţiuni tehnologice în vara a II-a şi a III-a

Nivelul maxim în heleşteie trebuie atins la sfârşitul lunii iunie, cu respectarea indicaţiilor menţionate
anterior. Pentru producţii sporite de peşte, se vor asigura debite sporite de apă, după cum urmează :
 Prod./ha Debit apă (Q)
1000 – 1500 kg/ha 3 l/s/ha
1500 – 2000 kg/ha 4 – 5 l/s/ha
peste 2000 kg/ha 5 l/s/ha

În condiţiile unor densităţi ridicate de material piscicol în bazine, nerealizarea unei alimentări corecte
cu apă, conduce la înrăutăţirea mediului de viaţă, creşterea pierderilor şi realizarea unor sporuri de creştere
reduse, cu un consum neeconomicos de furaje.
Se va realiza cosirea vegetaţiei, precum şi combaterea ei biologică, prin cultura peştilor fitofagi.
Hrănirea peştelui se va realiza cu furaje preponderent de origine vegetală dar care asigură un nivel
proteic acceptabil, apropiat de 25 – 26%. O reţetă recomandată este formată din: şroturi diferite - 50%,
spărturi de cereale sau zoană – 10%, porumb - 35%, alte furaje, eventual chiar drojdie furajeră – 5%.
Pentru urmărirea stării sanitare şi a sporului de creştere, se vor efectua decadal pescuiri de control, în
funcţie de care se stabilesc măsurile ce se impun.

8.4.3. Pescuitul de recoltă

Acţiunea începe de regula în perioada 15 septembrie – 1 octombrie, fiind precedată de lucrările
pregătitoare, respectiv, evacuarea apei din heleşteie, care se stabileşte pentru fiecare eleşteu în parte, în
funcţie de particularităţile acestora, suprafaţă, debit de evacuare etc.
Se vor verifica, repara şi completa uneltele de pescuit şi accesoriile, mijloacele de transport etc. Se vor
igieniza spaţiile de sortare şi de condiţionare a peştelui, se vor asigura stocurile de ambalaje necesare livrării
peştelui de consum etc.
Peştele sub greutatea comercială va fi selecţionat în cursul pescuitului şi dus la bazinele de iernat ca
puiet vara a II-a.