7.

Indicatorii fizico-chimici de calitate a apelor ciprinicole

Apa reprezintă mediul unic de viață pentru materialul piscicol și poate determina succesul sau eșecul
afacerii în piscicultură. Buna gestionare a calității apei este un element important pentru asigurarea sănătății și
a bunăstării materialului piscicol, fiind unul dintre punctele critice pentru orice plan HACCP.
De aceea, autorii consideră ca fiind deosebit de necesare cunoștiințele privind calitatea apelor ciprinicole
pentru orice fermier piscicol.
În cadrul acestui capitol se prezintă indicatorii fizico-chimici de calitatea a apelor ciprinicole care trebuie
evaluați conform Anexei 1 a Hotărarii de Guvern nr. 563/2006, privind modificarea și completarea Hotărarii
Guvernului nr. 202/2002, pentru aprobarea Normelor tehnice privind calitatea apelor de suprafață care
necesită protecție și ameliorare în scopul susținerii vieții piscicole: amoniu, azotiți, fosfor total, temperatură,
pH, consum biochimic de oxigen la 5 zile, oxigen dizolvat din apă, materii în suspensie, zinc.

7.1. Ionul de amoniu

Amoniacul prezent în sistemele acvatice, în principal ca ion disociat NH4+ (amoniu), este un compus mult
mai reactiv datorită energiei chimice mai mari. Sarcina pozitivă facilitează posibilitatea de a forma legături cu
grupări cu sarcină negativă în multe corpuri de apă. Amoniacul difera față de azotat prin mobilitate și toxicitate,
având o mai mare toxicitatesi fiind reținut de majoritatea solurilor.
Ionul de amoniu este rapid absorbit de fitoplancton si de alte plante acvatice. Prezența sa în cantități mici
de justifică faptului că este un produs de excreție important al animalelor acvatice. Cantitatea determinată de
amoniac va depinde de balanța dintre ratele excretorii ale animalelor, absorbția plantelor și oxidarea
bacteriană. Amoniacul poate varia în epilimnion cu migrațiile zilnice ale zooplanctonului și ale peștilor în
termoclină. De exemplu, se știe că peștii excretă suficient amoniac pentru a stimula metabolismul
fitoplanctonului.
Toxicitatea amoniacului, pentru plantele și animalele acvatice, are o mare importanță. Amoniacul gazos
(NH3) se dizolvă foarte repede în apă și formează hidroxid de amoniu (NH 4OH) care disociază în amoniu
(NH4+) și ionii hidroxil (OH-), conform reacției (7.1.):

NH3 + H2O↔NH4OH↔NH4˖ + OH- (7.1.)

Echilibrul reacției este clar deplasat către dreapta la pH neutru și la temperatura de 25°C, unde doar
0,55% din amoniacul total este prezent sub formă de combinația NH 4OH, aproape deloc ca amoniac, și restul
ca NH4+. În condiții acide procentajul de NH4OH scade; în condiții alcaline crește. NH 4OH este toxic, dar ionul
NH4+ este aproape inofensiv. Toxicitatea hidroxidului de amoniu, pentru organismele acvatice, variază atât cu
pH-ul și temperatura, cât și cu concentrația de oxigen dizolvat, duritatea sau salinitata apei, speciile de
animale și vârsta acestora.

7.1.1. Influența amoniului în viața peștilor

Trecerea ionilor de amoniu (NH4+) în amoniac (NH3) se realizează cu atât mai puternic cu cât
temperatura și pH-ul apei sunt mai ridicate. Ionii de amoniu sunt netoxici pentru pești, toxicitatea sărurilor de
amoniu fiind datorată moleculelor de amoniac. Disocierea formelor de amoniu este dependentă de pH-ul apei,
toxicitatea crescând proporțional cu creșterea pH-ului apei (din cauza cantității mari de molecule nedisociate
aflate în soluție). NH3 este toxic pentru sistemul respirator și nervos, pătrunde în sângele peștelui prin epiteliu
branhial, apoi se localizează la nivel cerebral, determinand simptome nervoase.
Valoarea obligatorie (ce reprezintă concentrația maximă admisă) pentru concentrația de azot din amoniu
este de 0,7777 mg/l N-NH4+.

7.2. Azotiții

Prezența azotiților în apele piscicole indică un stadiu avansat de descompunere al substanțelor

organice, în condițiile unei concentrații foarte scăzute de oxigen dizolvat în apă, sau chiar a absenței
oxigenului din apă. Azotiții sunt prezenți în apele cu concentrații foarte mari de materii organice, cu deficit de
oxigen, unde se dezvoltă bacteriile denitrifiante, capabile să scoată azotul din compușii lui, trecându-l mai întâi
prin forma de amoniac, ca apoi să-l pună în libertate sub formă gazoasă. Prin acest proces de denitrificare, o
cantitate de azot este scoasă din circuitul nutritiv, fiind trecut din forma utilă în forma toxică (amoniacul este
toxic), sau este scos din apă (azotul gazos) (Gavrilescu și Popovici, 1963).

7.2.1. Influența azotiților asupra peștilor

 Azotiții pătrund în corpul peștilor prin penetrarea branhiilor, datorată moleculelor de clor din apă. Ajunși în
sânge, azotiții sunt legați de hemoglobină, crește concentrația de methemoglobină și se reduce transportul de
oxigen în organismul peștilor. Apare colorarea brună a branhiilor și a sângelui. Când 70-80% din cantitatea de
hemoglobină este blocată în methemoglobină, peștii devin apatici, nu se mai pot orienta, nu reacționează la
stimuli, au respirația accelerată și mor prin asfixie. Odată cu înaintarea în vârstă, peștii devind din ce în ce
sensibili la concentrațiile mari de azotiți din apă. Prezența clorurilor în apă are o influență deosebită în
pătrunderea prin branhii a ionilor de azotiți (Gavrilescu și Popovici, 1963).
Valoarea recomandată drept concentrație maximă admisă, pentru azotul din azotiți este de 0,0091 mgN/l
(H.G. 2006).

7.3. Fosfor total

Fosforul constituie hrana plantelor și a bacteriilor, fiind un element biogen utilizat de către plante pentru
realizarea producției primare și de aceea, în anotimpurile călduroase se află în cantități foarte mici în apă.
Iarna, concentrațiile de ortofosfați din apa cresc datorită trecerii fosforului din organismele moarte în fosfor
mineral. Cantitațile mari de fosfor solubil în apă se găsesc primăvara și toamna, datorită mobilizării
sedimentelor și a cantității mari de dioxid de carbon liber din apă, care creează condițiile necesare trecerii
fosfaților tricalcici de pe fundul heleșteului în fosfați monocalcici și dicalcici, solubili în apă.
În general, în apele ciprinicole sursa de fosfor poate să fie constituită în primul rând din organismele și
din plantele moarte, din mineralizarea substanțelor organice din apă, care se poate realiza cu și fără ajutorul
bacteriilor în ape cu concentrație de oxigen dizolvat foarte mică, din îngrășămintele minerale folosite pentru
mărirea productivității apelor ciprinicole. Datorită poluării apelor de suprafață, care constituie sursa apelor
ciprinicole, acestea se îmbogățesc cu fosfor și cu alte elemente biogene datorită deversărilor din industrie,
agricultură și municipalități.

7.3.1. Influența fosforului asupra peștilor

Fosforul din apele lacurilor se prezintă majoritar sub formă de fosfor organic, în biomasa vie sau moartă.
O mică parte este excretat sub formă de compuși organici solubili. Majoritatea plantelor pot utiliza doar fosfații,
dar sunt capabile de metabolizarea acestuia doar prin eliberarea unei enzime, numite fosfataze alcaline.
Deși este necesar în cantități mici, fosforul este una dintre cele mai întalnite cauze ale limitării dezvoltării
fitoplanctonului, datorită lipsei fosforului din bazinele de drenaj și a lipsei unui echivalent al fosforului în fixarea
azotului.
Ciclul fosforului în lacuri implică doar fosfați și fosfor organic, fiind complicat de reacțiile prin care fosfatul
este precipitat sau absorbit de sedimentele lacului sau de minerale precum argila.
Fitoplanctonul poate folosi fosforul pentru creștere doar sub formă de fosfați (PO 4-3). Creșterea intensă a
algelor primăvara reduce nivelul fosfatului din apă. În lacurile adanci, stratificate, este posibilă o refacere
limitată, iar cantitatea de fosfor disponibilă iarna poate determina măsurain care fitoplanctonul se dezvoltă în
timpul verii.
În lacurile eutrofice, reciclarea animală, și mai ales cea datorată zooplanctonului, poate asigura rezerva
zilnică de fosfat necesară fitoplanctonului. Aprovizionarea cu fosfat datorită sedimentării (precipitării) directe e
importantă vara în zonele unde apa nu este foarte adâncă. Creșterea concentrației de fosfor total la suprafață
se datorează eroziunii malurilor abrupte, cu soluri ușor corodabile.
Valoarea recomandată drept concentrație maximă admisă, pentru fosforul total din apă este de 0,1305
mgP/l.

7.4. Temperatura mediului de viață

Încălzirea apei este făcută în general de razele soarelui. Radiațiile calorice generate de soare sunt
absorbite de straturile superioare ale apei, încălzire la care se adaugă căldura iradiată de atmosferă și de
maluri. Încălzirea apei este direct proporțională cu suprafața. În lacurile adânci se constată o stratificare
termică a apei. Temperatura apei este în relație cu adâncimea apei, zona de amplasare a exploatației și
anotimpul. Astfel, vara temperatura apei la suprafața bazinelor acvatice din regiunea de șes variază între 20-
25°C, iar la cele montane între 14-16°C. Temperatura descrește cu adâncimea, ajungand în zona de fund
pană la 4°C. Scăderea temperaturii apei pe verticală se realizează în mod treptat și uniform pană la o anumită
adâncime, unde are loc o scădere bruscă. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau
metalimnion. Stratul de apă de deasupra metalimnionului se numește epilimnion, iar cel de sub hipolimnion.
Epilimnionul este bine luminat, oxigenat, încălzit și bogat populat cu organisme vegetale și animale. Acest strat
reprezintă pătura trofogenă, unde se formează materia organică de către plante micro și macroscopice.
Hipolimnionul este obscur, rece, slab oxigenat, bogat în gaze care rezultă din procesul de descompunere sau
de fermentație al materiilor organice (CO 2, SO2, CH4). Odată cu răcirea aerului, apa se răcește la suprafață,
devine mai grea și coboară mai adânc, locul ei fiind luat de apa mai caldă și mai ușoară, care urcă la
suprafață. Curentul vertical se accentuează și se menține până când toată apa bazinului ajunge până la
temperatura de 4°C. Odată cu uniformizarea termică se face și uniformizarea oxigenului solvit. Iarna, apa se
răcește la suprafață în continuare până la 0°C, când este favorizată formarea cristalelor de gheață. Sub podul
de gheață format, temperatura crește spre fund, ajungand la +4°C, aceasta reprezentând stratificarea termică
inversă de iarnă. Primăvara crește temperatura aerului, ceea ce duce la topirea gheții. Starturile de apă de la
suprafață încep să se încălzească, devin mai dense și coboară până unde găsesc straturile de apă cu aceeași
valoare termică, stricand stratificarea termică a apei din timpul iernii. Procesul continuă până când apa capătă
aceeași temperatură de +4°C pe toată grosimea ei. Fenomenele de stratificație termică a apei din timpul verii
și iernii și uniformizările de temperatură din toamnă și primăvară sunt de foarte mare importanță pentru
biocenoze.
Temperatura apei influențează densitatea acesteia, stratificarea, curenții, mișcarea apei, oxigenul
dizolvat, intensitatea proceselor biochimice și biologice ale apei, metabolismul și vitalitatea peștilor, epoca
reproducției, nutriția, consumul de furaje, patologia peștilor. Oscilațiile bruște de temperatură apar frecvent în
timpul transportului materialului piscicol, la transferul peștilor dintr-o categorie de bazine în alta, în cazul
defecțiunii sistemului de alimentare – evacuare și în cazul scăderii bruște a nivelului apei.

7.4.1. Influența temperaturii mediului asupra peștilor

Temperatura apei are influență atât asupra creșterii peștilor, cât și asupra stării lor de sănătate. Sistemul
imunitar, la majoritatea speciilor de pești, funcționează optim la o temperatură a apei în jur de 15°C. Sub zona
de confort termic, apar modificări ale indicatorilor fiziologici ai peștilor: se reduc metabolismul bazal, consumul
de oxigen, ritmul respirator, absorbția branhială și de penetrare a toxinelor, cinetica reacțiilor de aspirare ,
motricitatea gastrointestinală; la temperaturi peste zona de confort, toți acești indicatori se măresc. Oscilațiile
bruște de temperatură sunt periculoase pentru pești și mai ales scăderea bruscă a temperaturii (variații mai
mari de 7°C) care poate produce șocul termic, caracterizat prin paralizia mușchilor branhiali și cardiaci și prin
stres, cu consecințe energetice și imunologice. În cazul oscilațiilor termice treptate și mai mici, peștii au
capacitatea să-și modifice echipamentul enzimatic și să producă izoenzime care să activeze în concordanță cu
temperatura mediului ambiant. Impactul termic direct letal conduce la coma și la moartea peștilor, precedate
de: anorexie, excitație, accelerarea respirației, defecări frecvente, pierderea echilibrului, hipodinamie,
congestie sau paliditatea branhiilorsi culoarea mată a corpului.
Temperaturile prea coborate ale apei pot genera necroze și hiperplazie epidermică la pești. Temperaturi
prea ridicate ale apei pot duce la anorexie, asfixie, încetinirea creșterii, diminuarea fecundității gameților și
unele anomalii ale embrionilor sau chiar moartea acestora. Indirect, temperaturaapei influențează sănătatea
peștilor prin: modificarea parametrilor calitativi ai apei în care trăiesc peștii, respectiv a conținutului în oxigen
solvit, amoniac disociat, toxine, stimularea dezvotării de alge și bacterii cu rol în mineralizarea substanțelor
organice în descompunere, favorizarea multiplicării unor bioagresori.
Temperatura, măsurată în aval de un punct de descărcare a apelor poluate termic (la extremitatea zonei
de difuzie), nu trebuie să depășească temperatura mediului neafectat de poluare cu mai mult de 3°C
(H.G.,2006).

7.5. pH-ul mediului

Gradul de disociație al soluțiilor apoase se evidențiază prin măsurarea pH-ului, chiar și în situația apei
pure, fiind întalnită într-o mică măsură disocierea în ioni de hidrogen (H +) și de hidroxid (OH-) conform relației
(7.2):

H2O → H+ + OH- (7.2)

Fenomenul de disociație este influențat de temperatură, iar produsul concentrației ionilor pozitivi și
negativi este constant, conform relației (7.3):

cH+ · cOH = KS · cS = KH2O (7.3)

în care:
KS – constanta de echilibru;
cS – concentrația acidului sau bazei nedisociate;
KH2O – constanta de disociație a apei.

Constanta de disociație a apei depinde de presiune și temperatură, având valoarea K H2O = 10-14 la p=1
bar și t=20°C.
 Datorită faptului că în apa pură numărul ionilor de hidrogen coincide cu cel al ionilor de hidroxid, se poate
stabili relația (7.4):

cH+ = cOH = 10-7 (7.4)

În practică, pentru caracterizarea gradului de disociere a soluțiilor apoase se utilizează logaritmul

zecimal al concentrațiilor ionior de hidrogen cu semn schimbat (7.5):

pH = -lg cH+ (7.5)

Dacă se aplică logaritmarea pentru relația (7.5), se ajunge la relația (7.6):

lg cH+ + lg cOH = -14 (7.6)

și în consecință: pH + pOH = 14 (7.7)

Considerand pentru apa pură pH=7, se poate defini o soluție drept acidă dacă pH<7, respectiv bazică
dacă o concentrație a ionilor negativi de hidroxid este pH>7.
Exponentul de hidrogen (pH) exprimă concentrația de ioni numai în cazul soluțiilor diluate, iar în cazul
celor concentrate exprimă activitatea ionilor de hidrogen (aH+), fapt ce permite existența relației (7.8):

pH = -lg aH+ = -lg cH+ + fH+ (7.8)

în care: fH+ reprezintă un coeficient de corecție a concentrației care ia în considerare interacțiunea dintre
ionii de semn contrar.

7.5.1. Influența pH-ului mediului asupra peștilor

Viața peștilor este posibilă în ape cu pH cuprins între 5 și 8,5, însă peștii se dezvoltă cel mai bine în ape
cu pH-ul cuprins între 7,2 și 7,8. Atât scăderile, cât și creșterile de pH sunt dăunătoare pentru fauna piscicolă,
determinand apariția ulcerațiilor și a hemoragiilor, în special la nivelul branhiilor. Pentru a se apăra împotriva
acestor variații de pH, peștele produce cantități de mucus. Valori de pH mai mici de 4,8 și mai mari de 9,2 pot
fi letale pentru pești (Gavrilescu și Popovici, 1963).
În apele ciprinicole pH-ul variază sezonier și diurn, fiind influențat de o serie de elemente și procese
(fotosinteză, procese de descompunere a substanțelor organice, de ploi, viituri, zăpadă, etc.). pH-ul apelor
ciprinicole trebuie să fie în domeniul 6-9 unități de pH (H.G.,2006).

7.6. Oxigen dizolvat

Oxigenul este unul din cei mai importanți factori biogenici. Oxigenul dizolvat în apă, necesar virțuitoarelor
acvatice, provine din difuziune, sau este dezvoltat în timpul asimilației clorofiliene a plantelor submerse și
dizolvat ulterior în apă.
Consumul biochimic de oxigen reprezintă cantitatea de oxigen consumata de microorganisme într-un
interval de timp, pentru descompunerea biochimică a substanțelor organice conținute în apă. Mineralizarea
biologică a substanțelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în 2
trepte. În prima treapta se oxidează în special carbonul din substratul organic (faza de carbon), iar în a doua
fază se oxidează azotul (faza de nitrificare).

7.6.1. Influența oxigenului dizolvat în apă asupra peștilor

Concentrația mică a oxigenului dizolvat în apă poate conduce la următoarele fenomene: accelerarea
ritmului respirator al peștilor, pierderea echilibrului, aglomerarea la suprafața apei, asfixia, asimilarea slabă a
hranei. Scăderea concentrației de oxigen dizolvat în apă constituie factor de stres pentru pești, aceștia
prezentand anorexie, hipoxie, se aglomerează în locurile unde curentul de apă este mai puternic, respiră la
suprafață, se accelerează ritmul respirator, conducând ulterior la decese. Cerințele peștilor față de
concentrația de oxigen dizolvat din apă variază cu specia, vârsta, starea de sănătate, performanțele de
creștere (Gavrilescu și Popovici, 1963).
Concentrația de oxigen dizolvat trebuie să fie mai mare sau egală cu valoarea de 7 mg O2/l.
Valoarea recomandată pentru consumul biochimic de oxigen la 5 zile (ceea ce reprezintă concentrația
maximă admisă) este de 6 mg O2/l (H.G.,2006).

7.7. Materii în suspensii

 Materiile în suspensie se găsesc în ape și pot fi reprezentate de substanțe aflate în stare se suspensie,
organice și minerale, sub formă solidă.
Materiile solide în suspensie pot fi separate prin decantare. În funcție de dimensiunile diferitelor particule
(gradul de dispersie) și de greutatea specifică, materiile solide în suspensie se pot depune sub formă de
sediment, pot plutila suprafața apei sau pot pluti în masa apei (materii coloidale).

7.7.1. Influența materiilor în suspensie asupra peștilor

Materiile în suspensie în concentrații mari pot fi dăunătoare pentru pești, acționand direct asupra
branhiilor și asfixiindu-i.
Valoarea recomandată pentru concentrația materiilor în suspensie, cea ce reprezintă concentrația
maximă admisă, este de 25 m/l (H.G.,2006).

7.8. Bibliografie selectivă

Dallas, H. F. and J. A. Day, 1993, The effect of water quality variables on riverine ecosystems: A review.
Pretoria, South Africa, Water Research Commission Project No. 351:240
Gavrilescu, N., Popovici, P., 1963, Analiza chimică aplicată la hidrobiologie și ape piscicole Ed. De Stat,
București
H.G., 2006, Hotărârea de Guvern nr.563 din 26.04.2006, privind modificarea și completarea Hotărârii
Guvernului nr.202/2002, pentru aprobarea Normelor tehnice privind calitatea apelor de suprafață care necesita
protecție și ameliorare în scopul susținerii virții piscicole
Jantschi, L., 2004, Chimie Fizică. Analize Chimice și Instrumentale, Editura Academic Direct
Mason, C.F., 2001, Biology of Freshwater Pollution. Hardback