Ciclul carbonului si al nutrientilor la nivel de ferma

Studenta: Uscatu Andreea

 Element chimic în aer, apă, sol și ființe vii. Este un ciclu biogeochimic de tip gazos și cea mai
abundentă formă de carbon din atmosferă este dioxidul de carbon (CO2).

Cele mai mari depozite de carbon se află în oceane, combustibili fosili, materie organică și roci
sedimentare. De asemenea, este esențial în structura corpului organismelor vii și intră în lanțurile trofice
ca CO2 prin fotosinteza.

Carbonul se găsește în atmosferă în principal sub formă de dioxid de carbon (CO2) în proporție
de 0,04% din compoziția aerului. Deși concentrația de carbon atmosferic s-a schimbat substanțial în
ultimii 170 de ani datorită dezvoltării industriale umane.

Carbonul face parte din materia organică și aerul din sol, se găsește și sub formă elementară,
cum ar fi carbonul, grafitul și diamantul. În același mod, este o parte fundamentală a hidrocarburilor (ulei,
bitum) găsite în depozitele adânci.

Înainte de perioada industrială, concentrația a variat între 180 și 280 ppm (părți pe milion) și
astăzi depășește 400 ppm. În plus, există metan (CH4) într-o proporție mult mai mică și monoxid de
carbon (CO) în urme mici.
 Pe măsură ce vegetația moare în bazinele lacului, mlaștinilor sau mării puțin adânci, resturile
vegetale se acumulează în straturi acoperite de apă. Apoi se generează un proces lent de descompunere
anaerobă cauzat de bacterii.

Începe cu o descompunere aerobă lentă, apoi există o fază anaerobă, cu resturi de plancton,
animale și plante marine sau lacustre. Această materie organică a fost îngropată de straturi sedimentare
și supusă la temperaturi și presiuni ridicate în interiorul Pământului.

Hidrosfera menține un schimb gazos cu atmosfera, în special oxigen și carbon sub formă de CO2
(solubil în apă). Carbonul se găsește în apă, în special în oceane, în principal sub formă de ioni de
bicarbonat.

Ionii de bicarbonat joacă un rol important în reglarea pH-ului mediului marin. Pe de altă parte,
cantități mari de metan sunt prinse pe fundul mării ca hidrați de metan.

Între atmosferă și biosferă: plantele în timpul nopții și animalele tot timpul elimină prin respirație
dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează carbonul din CO2 și, cu ajutorul luminii solare, prin
procesul de fotosinteză îl transformă în combinații organice, eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de a
asimila carbonul este, totuși, limitată.

Între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă și există un echilibru al
concentrației CO2 în apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense de CO2, care, în caz că echilibrul ar
fi perturbat, ar putea fi eliminate în atmosferă, ducând la o perturbație climatică extremă. Solubilitatea
gazelor în apă descrește pe măsură ce temperatura apei crește, ca urmare la o încălzire a oceanelor,
eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.

Între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o mare parte a plantelor
din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte
de cărbune. De fapt, se consideră că în acea perioadă atmosfera terestră conținea CO2 în loc de oxigen,
iar plantele au teraformat atmosfera, oxigenul de acum și lipsa dioxidului de carbon (concentrația actuală
de numai 0,03 %) fiind de fapt urmarea acestei activități.

Între atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub formă de
CO2 prin activități antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră că în ultima jumătate de secol au
fost emise în atmosferă cantități foarte mari de CO2 și metan, care, prin efectul de seră au dus la
începerea fenomenului de încălzire globală.

Ploaia acida.

Carbonul pătrunde, de asemenea, între mediul gazos și lichid, atunci când CO2 reacționează cu
vaporii de apă atmosferici și formează H2CO3. Acest acid precipită cu apă de ploaie și acidifică solurile și
apele.

Carbonul intră în stadiul biologic ca CO2 prin procesul de fotosinteză efectuat de plante și bacterii
fotosintetice. La fel, ionii Ca2 + și HCO3- care ajung la mare prin eroziune și sunt folosiți de diferite
organisme la fabricarea cochiliilor.

Fiecare celulă și, prin urmare, corpurile ființelor vii sunt formate dintr-o proporție mare de carbon,
constituind proteine, carbohidrați și grăsimi. Acest carbon organic circulă prin biosferă prin rețelele
alimentare de la producătorii primari.

Angiospermele, ferigile, ficatele, mușchii, algele și cianobacteriile îl încorporează prin fotosinteză.

Apoi, aceste organisme sunt consumate de ierbivore, care vor fi hrana pentru carnivore.

Ciclul carbonului este important datorită funcțiilor relevante pe care acest element le îndeplinește
pe planeta Pământ. Circulația sa echilibrată permite reglarea tuturor acestor funcții relevante pentru
menținerea condițiilor planetare în funcție de viață.
 CO2 este principalul gaz cu efect de seră, ceea ce face posibilă menținerea unei temperaturi
adecvate vieții pe Pământ. Fără gaze atmosferice precum CO2, vapori de apă și altele, căldura emisă de
Pământ ar scăpa complet în spațiu, iar planeta ar fi o masă înghețată.

Valoarea economica a carbonului

Cărbunele este un mineral care generează surse de muncă și profituri economice pentru
utilizarea sa ca combustibil, iar dezvoltarea economică a umanității se bazează pe utilizarea acestei
materii prime. Pe de altă parte, în forma sa cristalizată de diamant, mult mai rară, are o mare valoare
economică pentru utilizarea sa ca piatră prețioasă.

Elementele nutritive au un rol esenţial pentru dezvoltarea plantelor. O bună funcționare a

organelor fiziologice ale plantei este asigurată de prezenţa a 10-12 elemente nutritive importante.

Aceste elemente, în funcție de cantitatea necesară creșterii şi dezvoltării plantelor pot fi

clasificate: macroelemente (azot, fosfor și potasiu); elemente secundare (calciu, magneziu și sulf),
microelemente (bor, mangan, zinc, fer).

Este inutil să administrăm mari cantități de fertilizanți care conțin un singur element, dacă
celelalte elemente lipsesc sau sunt în cantitate insuficientă.

Plantele se vor dezvolta corect doar dacă vor avea toate elementele nutritive de care au nevoie.
Dacă un singur element lipsește planta va suferi și se va dezvolta cu dificultate.

Fertilizările corespunzătoare asigură complexul de elemente nutritive necesare plantelor.

Fertilizarea trebuie făcută toamna, sau în perioada de repaus vegetativ, pe cât posibil folosind gunoi de
grajd bine maturat sau îngrăşăminte de natură organică care au o compoziție echilibrată; pot fi folosite cu
succes și îngrășămintele chimice dar în grădină pe spații mici e preferabil de evitat folosirea lor.

Calciul, stimulează creșterea vegetației, întărește rezistența mecanică a țesuturilor, influențează

dezvoltarea structurală a plantei. Magneziu, are un rol important în fotosinteză, ajută la sintetizarea
proteinelor și activează enzimele. Lipsa azotului determină creșterea dificilă a rădăcinilor, frunzele se
îngălbenesc, planta are un aspect ofilit, face puține flori și îi cad fructele.

Lipsa azotului are efecte negative la dezvoltarea tuturor plantelor.

Lipsa fosforului are ca efect colorarea frunzelor în verde albastru, țesuturi lemnoase puțin
dezvoltate, piticirea plantelor, maturarea târzie a fructelor, flori mici și slab colorate.

Lipsa potasiului provoacă slaba dezvoltare a frunzelor tinere, încetinește creșterea tulpinii și
determină o producție mică de flori.

Lipsa calciului determină o slabă dezvoltare a frunzelor tinere și a rădăcinilor.

Lipsa magneziului duce la îngălbenirea și căderea frunzelor vechi, flori mici și lipsite de culoare.

De foarte multe când se observă aceste simptome se încearcă aplicarea de tratamente

fitosanitare pentru însănătoșirea plantei, corectarea deficitului de substanțe nutritive este ignorat. Înainte
de a trece la aplicarea de tratamente trebuie să fim siguri ca disconfortul plantei nu este cauzat de lipsa
unor elemente nutritive.

Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelementele sunt elemente minerale identificate în tesuturile vegetale în cantitati infime,

uneori nedetectabile ca urme.

Ele îndeplinesc roluri fiziologice bine definite însa insuficient cunoscute. Dintre acestea cele mai
frecvent întâlnite sunt : cromul, fluorul, seleniul, bromul, arseniul, nichelul si litiul.

Ultramicroelementele se gasesc în cantitti foarte mici în copul plantelor, prezenta lor în nutritie
fiind însa absolut necesara.

Dintre acestea, cele radioactive stimuleaza activitatea enzimelor, intensifica procesele

metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimuleaza cresterea si dezvoltarea plantelor, stimuleaza
trecerea organelor de la starea de repaus la starea activa, stimuleaza absorbtia, etc.

Prin urmare, în natura nu exista elemente favorabile plantelor sau nefavorabile, totul depinde de
cantitatea accesibila plantelor, acelasi element putând exercita efecte favorabile (în doze optime) sau
efecte nefavorabile (în insuficienta sau exces).

Rolul elementelor nutritive in viata plantelor.

Azotul .
Are ca si functie in planta rol plastic, constituent al clorofilei (pigmentul verde din frunze) intra in
consistenta tuturor proteinelor, favorizeaza inmultirea celulelor,determina randamentul recoltelor, este un
element conducator al procesului de crestere, constituente esential al citoplasmei.

Mobilitatea sa in plana este de 2-4 % din substanta uscata, este absorbit de plante prin fixarea
atmosferica simbiotica de catre leguminoase sau nesimbiotic iar din sold este absorbit sub forma de ion
nitrat si ion amoniu. Este absorbit este transportat prin xilem (în tulpina) catre frunza sub forma de ion
nitrat, sau poate fi redus în zona radiculara si transportat apoi în forma organica, de aminoacizi sau
amide, este mobil în planta astfel ca poate fi translocat din funzele batrâne în cele tinere pentru a fi
înmagazinat în seminte sau fructe.Formele organice ale N în seva din floem sunt reprezentate prin amide,
aminoacizi si ureide.
Simptome ale deficientii:

 efect asupra ratei de crestere.

 plantele ramân mici,
 constitutia lor este firava,
 ramificarea este slaba,
 suprafata frunzelor este mica.
 provoaca îngalbenirea sau clorozarea frunzelor
 îngalbenirea apare de obicei pe frunzele de la baza în timp
 ce frunzele din varf ramân verzi datorita faptului ca acestea primesc N prin translocare de la
funzele batrâne
 decolorarea începe de la vârful limbului si înainteaza sub forma literei V.
 În cazul unei deficiente severe, frunzele se brunifica si mor.
 recolta si continutul în proteina este redus.

Simptome ale toxicitatii:

 se exteriorizeaza prin cresterea luxurianta a frunzelor, care capata o coloratie verde închis
albastru metalizat.
 perioada de vegetatie a plantelor se prelungeste si este întârziata ajungerea la maturitate a
recoltei.
 concentratii ridicate în NH4 + pot fi toxice pentru cresterea plantei, în special atunci când solutia
solului este alcalina.
 excesul de N-NO3 - se manifesta prin etiolarea frunzelor, pierderea tugescentei, arsuri si necroze
marginale alea cestora.

Fosforul.
Functia lui in planta:

 este esential pentru cresterea plantelor, diviziunea celulara, in dezvoltarea sistemului radicular, in
fructificarea si formarea semintelor, in coacerea timpurie, este constituent in diferiti compusi
precum uleiuri si aminoacizi
 este responsabil cu inmagazinarea energiei si transportul acesteia in celula
 intra in componenta fosfolipidelor,are rol in metabolismul glucidelor

Mobilitatea sa in planta:

 se gaseste in cantitati mai mici in comparatie cu N si K, intr-un raport de concentratie de 1:5 pana
la 1:10 fata de continutul de Nin planta raportat la substanta uscata
 daca ph-ul solului creste, proportia in forma de H2PO4- scade iar forma HPO42- creste
 fosforul este foarte mobil in planta, el circula atat prin xilem cat si prin floem
 atunci cand planta sufera de insuficienta de fosfor, acesta este translocat foarte usor din frunzele
mature catre tesuturile tinere

Simptome ale deficientii:

 cresterea plantei este afectata de insuficienta de fosfor

 prin intarzierea cresterii ramificarea este stanjenita, sistemul radicular nu se dezvolta
 coacerea este intarziata
 plantele afectate de carenta in fosfor prezinta o pigmentare rosie violacee de antocian a frunzelor
si tulpinilor
  siptomele apar in general pe frunzele batrane
 insuficienta in fosfat in cloroplaste reduce procesul de fotosinteza
 datorita faptului ca sinteza acidului ribonucleic este redusa, sinteza proteinelor este de asemenea
redusa.

Simptome ale toxicitatii:

 cantitatile ridicate de fosfor in planta pot produse simptome de toxicitate manifestate prin margini
apoase ale tesuturilor frunzei,care in timp se necrozeaza
 in cazuri severe de toxicitate in potasiu rezulta moartea plantei
 exesul de fosfor induce carente secundare de zinc

Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza

aminoacizilor si a proteinelor. El actioneaza ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese
fiziologice. El regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrând nutritia amoniacala, oxidarea
amoniacului, iar în cazul nutritiei nitrice, reducerea nitratilor. Absorbtia potasiului poate fi considerabil
împiedicata de prezenta ionilor Ca, Mg si Na, dupa cum si potasiul poate stânjeni absorbtia acestora.

Potasiul stimuleaza functionarea unor enzeme care participa în procesul de respiratie si în

metabolismul hidratilor de carbon, în metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El stimuleaza si sinteza
clorofilelor si intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor de a absorbi apa, si de a rezista la
ger si seceta. El favorizeaza intensificarea acumularii glucidelor în planta. Potasiul circula foarte rapid în
xilemul plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales în tesuturile tinere cu metabolism intens si
crestere rapida, dintre care vârfurile vegetative, cambiul si periciclul.

Carenta potasiului în nutritia plantelor diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o

brunificare si rasucire a frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a
protosintezei. Se diminueaza cantitatea amidonului si proteinelor, se micsoreaza rezistenta la boli, iar la
anumite specii pe fata inferioara a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau brune. Contrar
lipsei de MG, cu ale caror simptome de carenta se aseamana, necrozele apar la marginea limbului, care
devin brune si se rasucesc.

Calciul îndeplineste rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El

joaca un rol important si în fixarea sarcinilor negative la suprafata protoplasmei.

Împreuna cu potasiul, calciul participa la mentinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist
al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlaturând actiunea lor vatamatoare, în caz de
exces. Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea perilor absorbanti pe radacina.

Simptome de carenta.

Carenta calciului în nutritia plantei se manifesta prin oprirea cresterii, prin rasucirea frunzelor
tinere, care capata o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, radacinile ramânând scurte,
groase, cu vârfurile uscate. Carenta de calciu apare cel mai frecvent la tomate, varza, morcov, tutun

Fructele de tomate din cultura de sera pot capata putregaiul fructelor datorita carentei de calciu,
care poate aparea atât în cazul lipsei acestui element dar si în urma unei slabe absorbtii de Ca++ cauzata
de continutul ridicat de K+ si Mg++. Apare astfel boala, ca urmare a formarii unei cantitati mici de
substante pectice în peretii celulari. Carenta poate fi înlaturata prin aplicarea de amendamente sau prin
stropi cu azotat de calciu sau clorura de calciu 0,5-1,0%.

La cartof, frunzele ramân mici, cu zone necrotice pe margini, reducând mult tesutul asimilator,
proces ce are ca urmare o slaba productie de tuberculi. Lipsa de calciu blocheaza amidonul în frunze,
întrucât amilaza, care este enzima activa de calciu, nu actioneaza în hidroliza amidonului fiind astfel
împiedicata migrarea lui în tuberculi.

Excesul de calciu în plante determina îmbatrânirea prematura, iar excesul de calciu în sol produce
insolubolizarea borului, soldata fiziologic cu aparitia clorozei la frunze.

Sulful
Este absorbit de plante din sol sub forma de ioni SO 2, prin radacini si în cantitate mai mica prin
frunze, sub forma de SO din aer compusi organici cu sulf, ca cistina.

Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea soarelui, si rapita. În organismul
plantei cantitati mai mari se acumuleaza în semintele de mustar negru, în bulbul de ceapa si în cel de
usturoi. Sulful intra în constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor enzime si a unor coenzime.

Carenta de sulf se aseamana foarte mult cu aceea a azotului. Insuficienta sulfului în nutritie
produce încetinirea si apoi oprirea din crestere. Frunzele se îngalbenesc, în parte slab colorate în rosu. si
apare o îmbatrânire prematura. Carenta de sulf duce la o crestere a azotului solubil (amoniacal, nitric,
aminic, amidic) si la o încetinire a formarii substantelor proteice.

În boabele de grâu creste continutul de acid aspartic si scad ceilalti aminoacizi esentiali.

Magneziul
Este absorbit de plante sub forma de ioni MG++. Desi se considera ca la un continut de 10-15 %
magneziu din totalul cationilor schimbabili, nu se poate produce carenta în acest element, concentratiile
mari de K+ influenteaza inhibitor absorbtia de Mg++,

Insuficienta magneziului în nutritie se manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe

marginea frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriara.

La o lipsa mai puternica de magneziu aceste pete devin roscate, se transforma în necroze si apoi
frunzele se usuca. La porumb, insuficienta slaba de Mg produce 2-3 dunbgi galbene, paralele cu nervura
mediana (tigrare).

În stadiu mai avansat de carenta în magneziu, tesuturile pot fi distruse.

Clorul
Este un element prezent în toate plantele. Rolul clorului în metabolismul plantelor este putin
cunoscut. Haas (1945) a sustinut influenta clorului asupra sistemelor enzimatice.

Clorul activeaza citocrom-oxidaza; oxidaraea citrocromului C redus de catre coenzima I este

accelerata la prezenta clorului. El se acumuleaza în cantitati mai mari în algele marine, în ferigi si în
plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular si din atmosfera în stare gazoasa,
prin stomatele frunzelor.

Insuficienta în nutritie determina cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor si

inhibarea cresterii radacinilor, dereglarea metabolismului plantelor.

Insuficienta de clor se manifesta prin ofilirea plantelor, oprirea cresterii, ruperea cu usurinta a
radacinilor, care devin în general mici. Frunzele prezinta desene clorotice, care mai târziu devin galbene.
Carenta apare mai întâi pe frunzele tinere. La tomate începe ofilirea de la vârful frunzelor, apar pete de
bronz apoi necroze. La carente puternice nu se formeaza fructe.
 Carenta de clor apar când în plante nivelul este sub 170-280 ppm din substanta uscata.
Continutul critic al frunzelor este la 110-180 ppm.

Siliciul.
Cercetarile efectuate asupra plantelor de ovaz, orez, tutun, fasole, porumb si castravete au
dovedit efectul stimulator al siliciului asupra ritmului de crestere a plantelor

La plantele care cresc bine în mediu ce contine siliciu este stimulata absorbtia de CO si ca
urmare se intensifica fotosinteza. Privitor la rolul pozitiv al siliciului în procesele fiziologice ale plantelor,
rezultatele expermentale sunt controversate, dar este unanim recunoscut efectul favorabil al acestui
element asupra rezistentei plantelor la boli si daunatori.

Mult siliciu se acumuleaza în frunze si tulpini impregnând membranele celulare.

Fierul
Este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele terestre
prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub forma de ioni. Fierul
ifluenteaza fotosinteza, fosforilarea oxidativa si metabolismul azotului, catalizeaza biosinteza pigmentilor
clorofilieni si carotenoizi.

Carenta fierului în corpul plantei determina îngalbenirea frunzelor si încetinirea cresterii.

Lipsa de Fier produce cloroza frunzelor tinere, pe când frunzele batrâne de pe aceleasi ramuri
ramân verzi. Spre deosebire de cloroza provocata de lipsa de mangan, care apare pe frunze între nervuri,
la carenta de Fe frunza este afectata în întregime. Fosforul în exces împiedica buna aprovizionare a
plantelor cu Fe, (raportul optim P/Fe este de 40-50). De asemenea, raportul Fe/Mn este considerat a fi o
cauza a dereglarilor ce apar în nutritia plantelor (Scherrer si Mengel, 1969); la un continut mare de Mn
apare carenta de Fe.

Microelmentele sunt prezente în cantitati mici în corpul plantelor. Prezenta lor este însa absolut
necesara. Ele intervin în metabolismul general, în cresterea si dezvoltarea plantelor, în procesele de
imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui în mediu.

Borul
Are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion si formând esteri
fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro- si microelemente. Insuficienta lui în nutritie provoaca
cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea
proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor
organe.

Excesul de bor are un efect toxic, frunzele se rasucesc si se necrozeaza pe margini. La vita de
vie se produce o exfoliere a scoartei coardelor

Simptomele de carenta la dicotiledonate apar sub forma de cloroza la frunzele tinere, între
nervuri, spre deosebire de aceea a fierului care apare pe toata frunza sau aceea de magneziu care
începe la frunzele batrâne. Volumul celulelor este mai mic iar peretii celulari au o permeabilitate mai
scazuta.

Cuprul intra în compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul metalic al

fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Aceasta se manifesta prin vestejirea si decolorarea pâna
la o nuanta alba a frunzelor tinere. De asemenea, este semnalata în special la pomi si cereale. Astfel, la
pomi, lastarii tineri prezinta frunze cu marginile arse sau clorozate iar înflorirea si fructificarea sunt oprite.
La cereale, vârfurile plantelor se albesc, frunzele se rasucesc si mor, cresterea internodurilor este oprita.
La o carenta intensa spicul nu se formeaza.
Zincul
Este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viata, sub forma de
ioni. El este raspândit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul intra în
structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase dehiodrogenaze. O buna
aprovizionare cu Zn favorizeaza cresterea continutului de triptofan, precursor cunoscut al auxinei, iar ca
urmare este influentata favorabil prezenta auxinei în planta

Carenta lui în corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor, dispunerea în rozeta
a ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si
porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Grâul, secara, ovazul si mazarea sunt mai putin
sensibile.

Excesul de zinc toxic : plantele ramân mici, cu manifestari de cloroza. Comportarea lor este
diferita; porumbul este rezistent la un continut ridicat, car toful este foarte sensibil la conditii
asemanatoare.

Molibdenul
Intra în componenta enzimelor aldehidoxidaza, hidrogenaza si nitratreductaza (Crane, 1958).
Molibdenul favorizeaza formarea nodozitatilor de pe radacinile plantelor leguminoase. Molibdenul
favorizeaza biosinteza clorofilei si intensifica fotosinteza, de asemenea, favorizeaza sinteza peptidelor si
substantelor proteice.

Lipsa de molibden produce schimbari în fractiile proteice si glucide si stânjeneste cresterea

plantelor. De multe ori nu se formeaza florile (Hewitt, 1954). Culoarea frunzelor devine verde-cenusie sau
galbena-clorotica, plantele apar ca ofilite. Frunzele de tomate si de tutun prezinta pete necrotice. Frunzele
batrâne adesea mor, în timp ce frunzele tinere se rasucesc, iar fructele nu se formeaza (Mulder, 1948).

Cobaltul
Este un component al vitaminei B12, foarte necesara în hrana animalelor si a omului. Continutul
de Co în plante este cuprins între limitele 0,01 si 0,4 ppm în substanta uscata.

Toxicitatea produsa de continutul mare de cobalt prezinta simptome caracteristice : la ovaz apar
cloroze si linii necrotice pe frunze, iar pe frunzele de sfecla se observa pete brune între nervuri, care mai
târziu devin necrotice. Concentratiile înalte de Co în plante influenteaza celelalte metale grele; se poate
induce astfel o carenta de Fe

Iodul
Se gaseste în plante în cantitati mici (0,06 - 1,2 ppm din substanta uscata), continut ce poate fi
marit la o suplimentare cu iod în nutritia plantelor. Valori mai ridicate de iod se înregistreaza în plantele de
pasune (0,32 - 0,45 ppm în substanta uscata).
 BIBLIOGRAFIE

 Agrochimie, Conf.Dr. Roxana Madjar, Prof.Dr. Velicica Davidescu (Universitatea de Stiine

Agronomice si Medicina Veterinara Bucuresti,2009)
 https://agroinnovation.ro/rolul-nutrientilor-in-cresterea-plantelor-nutritia-plantelor/
 https://gradinadeacasa.com/elemente-nutritive-rolul-lor-in-viata-plantelor/
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Circuitul_carbonului_%C3%AEn_natur%C4%83

Va multumesc!