Nutritia minerala a plantelor

Nutritia minerala a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substante

nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toata suprafata talului, iar la plantele
cormofite, doar prin sistemul radicular si prin frunze. Substantele nutritive absorbite din mediu pot
fi anorganice (adica minerale) sau organice. Plantele verzi absorb in mod predominant substantele
minerale, din care, prin asimilatie clorofiliana, sunt sintetizate substantele organice. Lor li se alatura
si bacteriile chemoautotrofe, lipsite de pigmenti asimilatori, dar capabile sa sintetizeze substante
organice din cele anorganice. Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmentii
asimilatori sunt incapabile sa sintetizeze substante organice din cele minerale, si de aceea, ele
utilizeaza substante organice existente in mediul lor de viata. Aceste plante se numesc heterotrofe.
Elementele chimice, din nutritia plantelor cu substante anorganice sau cu substante organice, devin
elemente de constitutie ale unor substante care participa la structura protoplasmei si a peretilor
celulari. De asemenea, aceste elemente intra si in structura chimica a unor substante energetice,
dintre care cele mai importante sunt hidratii de carbon, grasimile si proteinele, care prin degradare
aeroba sau anaeroba, furnizeaza energia necesara proceselor vitale. Proportia cantitativa a
elementelor chimice din corpul plantelor variaza, iar acestea sunt impartite conventional in
macroelemente, a caror cantitate variaza intre 0,01 si 10% din substanta uscata, microelemente, a
caror cantitate variaza intre 0,00001 si 0,001% din substanta uscata si ultramicroelemente, a caror
cantitate este mai mica de 0,00001 din substanta uscata. Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K,
Ca, S, Mg, Na, Cl si Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni,
Mo, As, Pb, Va, Rb, si altele. Cand in nutritia plantelor lipseste sau este insuficient un element
chimic necesar, apar boli fiziologice, insotite de incetinirea sau oprirea cresterii radacinii, a tulpinii,
a frunzelor, sau a fructelor.
 AZOTUL
Azotul este cel mai important element, absolut indispensabil vieţii plantelor.
Forma din sol. Azotul se găseşte în sol în cea mai mare cantitate sub formă de compuşi organici,
proveniţi din resturile organice vegetale şi animale. Compuşii minerali reprezintă numai 1% din
totalul azotului din sol, dar sunt forma asimilabilă de către plante. Azotul asimilabil se reînnoieşte
continuu prin mineralizarea azotului organic.
Mineralizarea este un proces de natură biologică, efectuat dc microorganisme, în special bacterii,
care cuprinde etapele de amonificare şi nitrificare.
în procesul de amonificare, efectuat de bacteriile amonificatoare, din substanţele organice rezultă
NH3. Acesta, în parte sc degajă, în parte se combină cu diferiţi acizi, formând săruri de NH4+, de
exemplu sulfaţi, carbonaţi, nitraţi, iar restul este oxidat sub acţiunea bacteriilor nitrificatoarc.
Oxidarca NH3, în nitrificare cuprinde două faze. în prima fază acţionează specii din genurile
Nitrosomonas şi Nitrosococcus, nitritbacterii care oxidează NH3 la acid azotos. în a doua fază
acţionează specii din genul Nitrobacter, nitratbacterii care oxidează acidul azotos la acid azotic.
Intre compuşii organici şi cei minerali din sol există un produs intermediar numit humus, ce deţine
cca. 2-5%.
Forma de absorbţie a azotului de către plante este reprezentată în special de ionii NO-3 şi NH+4. Ea
depinde de specie, vârsta plantei, fenofază, pH-ul şi concentraţia soluţiei solului.
Principala formă de absorbţie este considerată NO-3. Absorbţia NO-3 se face concomitent cu
absorbţia cationilor şi anionilor.
Prezenţa în plante. Azotul absorbit în formă minerală de NO-3 şi NH4+ este transformat în plante în
substanţe organice.
La o nutriţie abundentă de NO3-, acest ion este asimilat în proporţii diferite la nivelul rădăcinii în
diferite forme de N organic (aminoacizi, amide, ureide) în funcţie dc specie. Cantitatea de NO-3
neasimilată în rădăcini este translocată prin xilem în organele aeriene şi asimilată la nivelul frunzei.
Această reacţie se datoreşte caracterului netoxic al ionului NO-3 . La o nutriţie moderată cu NO-3,
acest ion este asimilat în rădăcină.
NH4 absorbit din sol sau provenit din reducerea nitraţilor este asimilat în forme de N organic, atât în
rădăcini cât şi în frunze. NH/ intră în plante în combinaţie cu cetoacizii proveniţi din respiraţie , de
exemplu acidul piruvic, acidul oxalilacetic şi acidul alfa cetoglutaric şi formează aminoacizi şi
amide.
Pe baza aminoacizilor şi amidelor se sintetizează substanţele proteice, acizii nucleici, enzimele,
clorofila, vitaminele, alcaloizii, glicosizii etc.
Acţiuni specifice. Azotul intră în componenţa principalelor substanţe din celula vegetală, cum sunt
proteinele structurale, având un rol plastic esenţial. De asemenea, intră în structura unor compuşi ca
enzimele, clorofila, vitaminele, hormonii, având un rol metabolic esenţial. Azotul participă în
fotosinteză, respiraţie, creştere, reproducere, fructificare, precum şi în biosinteza unor compuşi
secundari ca alcaloizi şi glicosizi. In lipsa azotului, viaţa plantelor nu c posibilă.
Rolul azotul şi acţiunile sale specifice sunt demonstrate prin numeroase rezultate experimentale la
plantele de cultură.
Simptome de carenţă şi exces. Carenţa de azot perturbă procesele de creştere vegetativă şi
înflorire, precum şi formarea organelor de repaus (bulbi, tuberculi, tubero-bulbi etc). In frunze se
produce cloroza, scăderea conţinutului dc clorofilă şi a intensităţii fotosintezei.
Excesul de N are un efect negativ asupra plantelor, care se manifestă atât direct, cât şi indirect.
Efectul direct al excesului se datoreşte toxicităţii unor compuşi anorganici cu N. Cel mai toxic
compus este NH+4. Toxicitatea sa apare când intensitatea absorbţiei depăşeşte intensitatea
asimilaţiei, ceea ce determină acumularea NH+4 în citoplasmă celulelor peste limitele normale.
Toxicitatea NH% se manifestă mai intens asupra rădăcinii, decât asupra organelor aeriene, deoarece
rădăcinile sunt supuse unor concentraţii mai ridicate, iar translocaţia NH+4 spre organele aeriene
este foarte redusă.
Efectul indirect al excesului de N se datoreşte perturbării unor procese metabolice care determină
perturbarea proceselor de creştere şi fructificare. La grâu excesul de N produce o înfrăţire exagerată,
un consum de apă neeconomic şi micşorează rezistenţa plantelor la cădere. La porumb, excesul de
N determină intensificarea morfogenezei foliare, iar frunzele au o culoare verde închis. Are loc o
diminuare a rezistenţei la boli şi alte condiţii de stress. La plantele legumicole, excesul dc N
prelungeşte creşterea vegetativă şi întârzie procesul de fructificare, de asemenea micşorează
rezistenţa plantelor la boli şi dăunători. La sfecla roşie, excesul de N a mărit conţinutul de nitraţi al
rădăcinii peste limitele admise în hrana copiilor.
Dintre plantele pomicole, la măr, excesul de N măreşte sensibilitatea la boli fiziologice şi reduce
calitatea fructelor, în special fermitatea pulpei şi conţinutul de zahăr. La piersic, excesul de azot
reduce dc asemenea calitatea fructelor, afectând culoarea, tăria şi compoziţia chimică şi măreşte
concentraţia N în fructe.
La viţa de vie, excesul de N determină o sporire exagerată a masei foliare, prelungirea perioadei de
vegetaţie, reduce numărul de ciorchini şi boabe pe ciorchine, întârzie coacerea lemnului şi măreşte
sensibilitatea plantelor la boli şi îngheţ.
FOSFORUL
> Prezenţa în sol. Fosforul se găseşte în sol sub formă de săruri fosfatice, uşor sau greu solubile şi
sub formă organică. La arbori, rădăcinile micorizante au capacitatea de a solubiliza compuşii
insolubili, în special pe solurile puternic acide.
> Forma de absorbţie. Fosforul este absorbit din sol sub formă de ioni P04” sau H2PO4’.
> Prezenţa în plante. Spre deosebire de N şi S, absorbiţi sub formă oxidată de anioni NO?'şi S04'\
şi apoi reduşi în plante, P nu este redus. Sub forma ionului P043', fosforul intră în compoziţia unor
substanţe organice cu rol esenţial, de exemplu acizi nucleici, fosfolipo-proteine, compuşi fosforilaţi
ai glucidelor, NADP, enzime, de exemplu NADP-dehidrogenază, decarboxilază, vitamina B12,
compuşi macroergici, de exemplu acizi adenozin mono,di şi trifosforici (AMP, ADP, ATP).
> Acţiuni specifice. Fosforul îndeplineşte în plante un rol plastic, intrând în componentele
structurale ale protoplasmei, de exemplu nucleoproteine din nucleu şi citoplasmă şi fosfolipo-
proteine din membranele citoplasmatice. De asemenea prezintă un rol morfogenetic, organogen
participând în diviziunea celulară sub forma acizilor nucleici, purtătorii mesajului genetic. Fosforul
prezintă un rol energetic, favorizând captarea energiei luminoase sub forma energiei chimice
potenţiale înmagazinată în NADPH2, cât şi în compuşii macroergici dc tip ATP în timpul
fotosintezei şi eliberarea energiei chimice în timpul respiraţiei.
în fosforilarea fotosinteticâ:
AMP + PO„3‘ -> ADP + PO43' ATP
La sinteza unei molecule de ATP este acumulată o cantitate de energie de 7600 cal. Energia
acumulată în ATP este eliberată şi utilizată în procesele metabolice din plantă, cum sunt sinteza
glucidelor, protidelor etc.
de asemenea un rol metabolic intrând în structura unor enzime şi participând în biosinteza
principalelor substanţe organice, de exemplu glucide, proteine, lipide etc.
La plantele tinere de orz, fosforul anorganic este încorporat în mai puţin de un minut în nucleotide
şi fosfolipide. La mazăre, încorporarea fosforului în ATP are loc după 10 secunde, iar în nucleotide
după 30 de secunde. Aceasta este urmată de încorporarea în hexozofosfaţi. La grâu, fosforul este al
doilea element esenţial, care se valorifică însă eficient numai în prezenţa N. Rădăcinile de grâu fiind
de dimensiuni reduse, valorifică mai ales fosforul asimilabil din zona radiculară. Necesarul de
fosfor este maxim în fazele de înfrăţire şi împăiere.
La plantele agricole, metabolismul P este legat de cel al Mg şi Ca. Absorbţia P este dependentă de
prezenţa Mg, iar fertilizarea cu P stimulează absorbţia Mg şi Ca. La grâu, fertilizarea cu P a sporit
conţinutul de Mg şi Ca şi a scăzut concentraţia K. La soia fertilizarea cu P a sporit conţinutul de
Mg, Ca, K şi a stimulat transportul asimilatelor spre seminţele în curs de dezvoltare. La fasole ,
fertilizarea cu P a dat sporuri de recoltă de 27-50%.
La plantele legumicole, P favorizează fructificarea, cele mai mari necesităţi de P având varza,
sfecla, ceapa, fasolea şi mazărea.
La pomii fructiferi, P este indispensabil atât proceselor de creştere, cât şi de fructificare. Utilizarea
fosforului în legătură cu aceste procese a fost pusă în evidenţă prin metoda trasoriior, folosind P32 la
măr, păr, gutui şi piersic.
La viţa de vie, fertilizarea cu P elimină cloroza de Mg.
Fosforul stimulează înflorirea şi fructificarea plantelor, scurtează perioada de vegetaţie, măreşte
rezistenţa la stress climatic, de exemplu ger şi secetă şi biotic, de exemplu boli şi dăunători.
> Simptomele de carenţă şi exces. în lipsa P este perturbat procesul de morfogeneză a diferitelor
organe. Plantele rămân mici, iar frunzele se răsucesc. Frunzele sunt la început verzi, iar apoi se
colorează în roşu violet, sub formă de pete, datorită blocării transportului glucidelor solubile, care
duce la sinteza glicosizilor antocianici. De asemenea, în lipsa P este perturbată înflorirea şi
fructificarea.
La porumb, carenţa P întârzie apariţia paniculului şi mătăsirea, ştiuleţii au rânduri neregulate, iar
boabele nu se maturează. Insuficienţa P blochează transportul asimilatelor din frunze, ceea ce
determină formarea pigmenţilor antocianici. Frunzele au o culoare verde-închis, apoi se colorează în
roşu de Ia vârf spre bază.
La plantele lemnoase, în lipsa fosforului are loc oprirea creşterii, frunzele rămân mici şi se răsucesc.
Are loc încctinrca creşterii mugurilor tlorifcri şi stimularea creşterii mugurilor vegetativi, căderea
prematură a frunzelor şi florilor. La pomii fructiferi, carenţa P reduce creşterea mugurilor floriferi şi
determină căderea fructelor. Dintre efectele metabolice ale carenţei fosforului se
menţionează culoarea verde închis a frunzelor la arbori şi verde albăstrui cu nuanţe purpurii la
lalele, datorită blocării transportului glucidelor şi formării antocianilor în frunze.
Excesul de P grăbeşte înflorirea şi fructificarea plantelor. La sfecla de zahăr are loc încetarea
creşterii rădăcinilor şi o maturizare tehnologică foarte rapidă în detrimentul producţiei de zahăr. La
plantele legumicole, excesul de P determină apariţia unor boli fiziologice, manifestate prin scăderea
conţinutului dc Ca şi sporirea conţinutului de N, K şi Mg.
> POTASIUL
> Forma din sol. Potasiul se află în sol sub formă de săruri solubile, de exemplu cloruri, azotaţi,
sulfaţi, ca ion K+.
> Forma de absorbţie. Potasiul este absorbit sub formă de cation K+.
> Prezenţa în plante. Potasiul este cationul predominant în plantă. El se găseşte sub forma ionului
K+ liber, mai ales în zonele cu metabolism intens, de exemplu meristemele primare, cambiul,
periciclul, embrionul seminţelor, fructele în formare. Este un element foarte mobil, circulând în
plante de la organele bătrâne spre cele tinere. Este foarte rar întâlnit în combinaţii organice, ca
săruri ale acizilor organici, de exemplu acizii tartric, malic, oxalic.
> Acţiuni specifice. Potasiul intensifică absorbţia apei şi reduce transpiraţia, mărind presiunea
osmotică a sucului vacuolar, gradul de hidratare şi permeabilitatea proîoplasmei.
K participă la deschiderea şi închiderea stomatelor. Creşterea concentraţiei K în celule stomatice (>
de 300 mM) determină mărirea potenţialului osmotic al acestora şi absorbţia apei prin endosmoză,
urmată de deschiderea stomatei. Scăderea concentraţie K determină micşorarea potenţialului
osmotic şi ieşirea apei prin exosmoză. Potasiul stimulează transportul sevei în xilem şi transportul
rapid al asimilatelor de la frunze, ceea ce menţine o intensitate fotosintetică ridicată. Deşi nu
participă în structură, K activează 60 de enzime importante în metabolism, în special în sinteza
amidonului şi a proteinelor.
Potasiul determină radioactivitatea naturală a plantelor ca izotop K40 Datorită potenţialului energetic
oferit dc acesta, potasiul stimulează procesele fiziologice de fotosinteză, respiraţie, sinteza şi
acumularea glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Potasiul stimulează diviziunea celulară, activitatea
enzimelor şi biosinteza clorofilei, contribuie la sporirea rezistenţei plantelor la factorii de stress
abiotic, de exemplu ger şi secetă şi biotic, de exemplu boli şi dăunători, precum şi rezistenţa
fructelor la păstrare. Kf prezintă o acţiune antagonistă cationilor Na+, Ca2+ şi Mg2+, anulând
acţiunea toxică a excesului acestora.
K este absorbit aproape în întregime numai în timpul creşterii vegetative, o cantitate foarte mică
este transîocată în fructe şi seminţe. Aplicarea K la grâu în faza reproductivă are un efect redus
asupra recoltei de seminţe.
La plantele legumicole. K este unul din elementele de bază ale nutriţiei minerale. Cele mai mari
consumatoare de K sunt ţelina, castraveţii şi ceapa.
La pomii fructiferi, K participă în procesele de creştere, fiind întâlnit mai ales în organele tinere
(meristeme, muguri), dar şi în procesele de fructificare, stimulând creşterea şi maturarea fructelor,
precum şi calităţile de păstrare ale acestora.
> Simptome de carenţă şi exces. Insuficienţa potasiului provoacă dereglări profunde la plante.
Creşterea plantelor este redusă, atât prin blocarea diviziunii celulare, cât şi prin scăderea
turgescenţei; plantele rămân mici şi pipernicite. Frunzele suferă cloroze şi necroze, cunoscute sub
numele de arsuri. îngălbenirea frunzelor are loc mai întâi pe margini şi vârf şi este urmată de
brunificarea, răsucirea şi cloroza acestora.
Carenţa potasiului stimulează activitatea cnztmclor hidrolizante, şi anume amilaza, pcctinaza,
proteaza şi inhibă activitatea enzimetor cu rol în sinteza glucidelor şi proteinelor. Astfel, în plante
scade conţinutul de amidon şi proteină şi creşte conţinutul zaharurilor solubile, aminoacizilor şi
amidelor. Lipsa potasiului scade capacitatea de rezistenţă a plantelor la ger, secetă şi boli.
La grâu, insuficienţa K produce o reducere a creşterii, a rezistenţei la cădere şi la boli. La porumb,
insuficienţa K produce îngălbenirea şi uscarea frunzelor de la margini. Ştiulcţii nu se fixează bine
pe plantă şi nu formează boabe la vârf. La sfecla de zahăr, carenţa K reduce creşterea rădăcinii şi
rezistenţa la boli. La cartof, insuficienţa K reduce creşterea plantei, frunzele se brunifică, apoi se
necrozează şi se usucă.
La tomate, deficienţa K a redus intensitatea creşterii plantei, iar simptomele de cloroză apar pe
frunzele adulte 12-17. La castraveţi, calitatea fructelor a scăzut prin scăderea conţinutului de Ca din
pericarp.
La pomii fructiferi, carenţa de K. se manifestă prin înroşirea şi brunificarea frunzelor, apariţia unor
necroze marginale şi răsucirea limbului spre epiderma inferioară. La piersic, are loc o îngâlbenire a
frunzelor de la baza spre vârful ramurii.
La viţa de vie, insuficienţa K dertermină căderea florilor.
Excesul de potasiu provoacă de asemenea efecte negative la plante, cum sunt reducerea înălţimii
plantelor şi scăderea calităţii florilor, scăderea greutăţii uscate a plantelor şi a fotosintezei nete,
scăderea conţinutului de P. Ca, Mg, Fe, Co, Br, şi acumularea de K şi Zn în frunze.
> FIERUL
> Forma din sol. Fierul se găseşte în sol sub formă de oxizi, de exemplu hematit şi limonit şi săruri
feroase sau ferice ca Fe2+ şi Fe3*.
Forma de absorbţie. Fierul este absorbit din sol ca ioni ferici Fe’+, mai puţin feroşi Fe2*.
Capacitatea de a solubiliza Fe depinde de pH-ul din jurul rădăcinii. Speciile care elimină OH'
alcalinizează mediul, fiind considerate ineficiente, de exemplu cerealele şi ierburile. Speciile care
acidifîcâ solul şi secretă substanţe reducătoare solubilizează Fe, fiind considerate eficiente, de
exemplu tomatele.
> Prezenţa în plante. Fierul intră în componenţa unor enzime ale respiraţiei, de exemplu citocromi,
citocromoxidazâ, catalază. peroxidază şi ale fotosintezei, de exemplu citocromi şi ferredoxinâ.
> Acţiuni specifice. în plante fierul participă la transferul de electroni în respiraţie şi fotosinteză
prin trecerea:
-e'
FeJ* Feu +e"
Fierul catalizează biosinteza clorofiîei şi a pigmenţilor carotenoizi şi favorizează formarea
ultrastructurii cloroplastclor, metabolismul N, transportul elementelor minerale în citoplasmă.
> Simptomc* de carenţă. Insuficienţa fierului este evidentă la plante prin diferite simptome:
încetarea creşterii rădăcinii şi tulpinii sau fenomenul de cloroza a frunzelor, manifestat prin
îngălbenirea, apoi decolorarea totală. Cloroza se manifestă la frunzele tinere. La o carenţă puternică,
frunzele devin aproape albe. Spre deosebire de cloroza de Mg, cloroza ferică afectează atât
mczofilul, cât şi nervurile. Carenţa Fc determină scăderea conţinutului unor acizi solubili şi a
clorofiîei în plante.
La porumb, carenţa Fe a determinat reducerea sistemului lamelar şt a numărului de grane în
cloroplaste. La mazăre, deficienţa Fe induce intensificarea activităţii reductazei ferice şi acidifterea
 rizosferei. La măr, deficienţa Fe determină modificarea structurii anatomice a frunzei, şi anume
celulele ţesutului palisadic au fost expuse lax, scurtate şi deformate, cu mai puţine cloroplaste.

I.Rolul fiziologic al macroelementelor

Multe macroelemente sun absolut necesare pentru cresterea si dezvoltarea normala a plantelor.
Acestea sunt N, P, K, Ca, S si Mg. La anumite grupe de plante se mai adauga si Na, Cl si Si.
1. Azotul este un element plastic. El intra in structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor
protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, in structura apoenzimelor, a coenzimelor, a
vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmentilor fotosintetici (clorofile si ficobiline) si a
stearidelor vegetale. Carenta azotului in nutritia plantelor duce la ingalbenirea frunzelor la
incetinrea sau oprirea cresterii acestora. Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie,
la formarea abundenta a frunzelor si la marirea sensibilitatii la boli. Azotul poate fi luat de plante
din sol, din apa, din atmosfera si chiar din corpul altor organisme.
2. Fosforul este absorbit din mediu sub forma de ioni PO3- , ajunge in celula fara a fi redus si intra
in compozitia unor compusi organici de mare insemnatate fiziologica. El participa la alcatuirea
fosfoprotidelor si fosfolipidelor din protoplasma si nucleu, fosfolipidelor din graunciorii de amidon
si aleurona, lecitinelor din citomembrane, fitinei si a nucleotidelor, cu grupe macroergice
de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intra in compozitia unor coenzime. El indepialineste rolul energetic
central in reactiile de sinteza si de oxidare biologica. El participa in fotosinteza, glicoliza, ciclul
Krebs, sistemul Redox al lantilui respirator, etc. Fosforul favorizeaza de nutritie, de crestere, de
inflorire si fructificare, depunrea hidratilor de carbon in fructe, sfecla de zahar, tuberculi.
Micșorează consumul specific de apa al plantelor. Fosforul se acumuleaza in organele tinere si in
seminte. In lipsa lui, plantele raman mici, radacinile sunt lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-
inchis, pana la albastru-verde, luand de multe ori o culoare rosie sau purpurie.

3. inoacizilor si a proteinelor. El actioneaza ca un element biocatalizator, stimuland numeroase

procese fiziologice. El regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrand nutritia amoniacala,
oxidarea amoniacului, iar in cazul nutritiei nitrice, reducerea nitratilor. Potasiul stimuleaza
functionarea unor enzeme care participa in procesul de respiratie si in metabolismul hidratilor de
carbon, in metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El stimuleaza si sinteza clorofilelor si
intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor de a absorbi apa, si de a rezista la ger si
seceta. El favorizeaza intensificarea acumularii glucidelor in planta. Potasiul circula foarte rapid in
xilemul plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales in tesuturile tinere cu metabolism intens
si crestere rapida, dintre care varfurile vegetative, cambiul si periciclul. Toamna, inainte de caderea
frunzelor, potasiul migreaza din ele in ramuri sau tulpina. Carenta potasiului in nutritia plantelor
diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o brunificare si rasucire a frunzelor. Se
deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminueaza cantitatea
amidonului si proteinelor, se micsoreaza rezistenta la boli, iar la anumite specii pe fata inferioara a
frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau brune.
4. Calciul este absorbit de plante sub forma de cationi(Ca2+ ). El este acumulat in protoplasma,
vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important in desfasurarea mitozei cu implicatii
in organizarea cromozomilor. El intra in structura chimica a enzimelor lipaza, esteraza, colinestraza.
Calciul indeplineste rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El
joaca un rol important si in fixarea sarcinilor negative la suprafata protoplasmei. Impreuna cu
potasiul, calciul participa la mentinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor
Al2+Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , inlaturand actiunea lor vatamatoare, in caz de exces.
Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea perilor absorbanti pe radacina. Carenta
calciului in nutritia plantei se manifesta prin oprirea cresterii, prin rasucirea frunzelor tinere, care
capata o culoare verde deschis, varful vegetativ uscandu-se, radacinile ramanand scurte, groase, cu
varfurile uscate. Excesul de calciu in plante determina imbatranirea prematura, iar excesul de calciu
in sol produce insolubolizarea borului, soldata fiziologic cu aparitia clorozei la frunze.
5. Sulful este absorbit de plante sub forma de ioni SO2- , compusi organici cu sulf, ca cistina.
Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea soarelui, si rapita. In organismul
plantei cantitati mai mari se acumuleaza in semintele de mustar negru, in bulbul de ceapa si in cel
de usturoi. Sulful intra in constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor enzime si a unor coenzime.
Insuficienta sulfului in nutritie produce incetinirea si apoi oprirea din crestere. Frunzele se
ingalbenesc si apare o imbatranire prematura.
6. Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formarii clorofilei, in
procesul de sinteza a glucidelor, lipidelor si proteinelor. El este un activator al multor enzime
necesare respiratiei, activator al enzimelor ce participa in sinteza ARN si AND. Insuficienta
magneziului in nutritie se manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe marginea
frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-inchis pe lamina cloriara.
7. Sodiul se afla in cantitati mai mari in algele marine si in plantele superioare de saraturi (halofite).
El este schimbabil cu alti cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca functie mentinerea presiunii
osmotice in celule. Insuficienta sodiului la plantele halofile se manifesta prin culoarea deschisa a
frunzelor, aproape alba, prin aparitia de pete necrotice.
8. Clorul este un element prezent in toate plantele. El se acumuleaza in cantitati mai mari in algele
marine, in ferigi si i plantele halofile. Plantele superioare il iau din sol prin sistemul radicular si din
 atmosfera in stare gazoasa, prin stomatele frunzelor. Insuficienta in nutritie determina cloroza
frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor si inhibarea cresterii radacinilor, dereglarea
metabolismului plantelor.

II.Rolul fiziologic al microelementelor.

Microelmentele sunt prezente in cantitati mici in corpul plantelor. Prezenta lor este insa absolut
necesara. Ele intervin in metabolismul general, in cresterea si dezvoltarea plantelor, in procesele de
imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui in mediu.
1. Borul are un rol fiziologic multiplu, participand in metabolismul plantei, ca anion si formand
esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro- si microelemente. Insuficienta lui in
nutritie provoaca cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a
mugurilor terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia de pete brune sau negre in
interiorul fructelor sau a unor organe.
2. Ferul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele
terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin intreg corpul lor sub forma
de ioni. Carenta ferului in corpul plantei determina ingalbenirea frunzelor si incetinirea cresterii.
3. Cuprul intra in compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul metalic al
fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Continutul cuprului in plante variaza de la urme,
pana la 46 p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta se manifesta
prin vestejirea si decolorarea pana la o noanta alba a frunzelor tinere.
4. Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viata, sub forma
de ioni. El este raspandit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul
intra in structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase dehiodrogenaze.
Carenta lui in corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor, dispunerea in rozeta a
ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si
porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Graul, secara, ovazul si mazarea sunt mai
putin sensibile.

II.Rolul fiziologic al microelementelor.

Microelmentele sunt prezente in cantitati mici in corpul plantelor. Prezenta lor este insa absolut
necesara. Ele intervin in metabolismul general, in cresterea si dezvoltarea plantelor, in procesele de
imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui in mediu.
 1. Borul are un rol fiziologic multiplu, participand in metabolismul plantei, ca anion si formand
esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro- si microelemente. Insuficienta lui in
nutritie provoaca cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a
mugurilor terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia de pete brune sau negre in
interiorul fructelor sau a unor organe.
2. Ferul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele
terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin intreg corpul lor sub forma
de ioni. Carenta ferului in corpul plantei determina ingalbenirea frunzelor si incetinirea cresterii.
3. Cuprul intra in compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul metalic al
fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Continutul cuprului in plante variaza de la urme,
pana la 46 p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta se manifesta
prin vestejirea si decolorarea pana la o noanta alba a frunzelor tinere.
4. Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viata, sub forma
de ioni. El este raspandit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele superioare. Zincul
intra in structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase dehiodrogenaze.
Carenta lui in corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor, dispunerea in rozeta a
ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie, inul, hameiul ricinul si
porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Graul, secara, ovazul si mazarea sunt mai
putin sensibile.

III.Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelemenmtele se gasesc in cantitati foarte mici in copul plantelor, prezenta lor in nutritie
fiind insa absolut necesara. Dintre acestea, cele radioactive stimuleaza activitatea enzimelor,
intensifica procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimuleaza cresterea si
dezvoltarea plantelor, stimuleaza trecerea organelor de la starea de repaus la starea activa,
stimuleaza absorbtia, etc. Mecanismul lor de actiune este strans legat de energia intraatomica emisa
sub forma de radiatii a,b,g. Prezinta aplicabilitate in agricultura. Iradiera in doze mici a semintelor
de porumb si grau a adus la cresterea recoltei cu 12-15 %, fata de martor. Radiatiile ionizante sunt
utilizate pentru prelungirea duratei de pastrare a tuberculilor de cartof, utilizand pentru iradiere,
doze de 10 kard. Fructele se pastreaza in stare proaspata, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.
l plastic constituent al clorofilei (pigmentul verde din frunze) intră în constituţia tuturor proteinelor
favorizează înmulţirea celulelor determină randamentul recoltelor elementul conducător al procesului de
creştere constituent esenţial al citoplasmei

Bibliografie
referate.com