Ecologie și protecția mediului

Evidențierea necesității prezenței pigmenților asimilatori pentru desfășurarea procesului de

fotosinteză

Fotosinteza este cel mai important proces biochimic de pe pământ, ce constă în formarea
substanțelor organice din substanțele anorganice (CO2, H2O, săruri minerale) de către plantele verzi
superioare sau inferioare care conțin clorofilă, cu ajutorul energiei solare. Plantele verzi sunt organisme
fotoautotrofe, datorită faptului că, în acest process, utilizează lumina.
Radiaţia solară este reprezentată de radiaţii electromagnetice care pornesc de la soare, se
propagă prin spaţiu şi ajung la nivelul pământului, unde suferă o serie de transformări. La nivelul
stratului de ozon, radiaţia solară se reflectă în mare măsură şi se întoarce în spaţiu. O parte străbate
stratul de ozon şi ajunge în atmosferă, unde, o parte se reflectă pe suprafaţa norilor şi o parte pătrunde
până la nivelul păturii de vegetaţie.
Plantele folosesc pentru fotosinteză radiaţia electromagnetică din spectrul vizibil. Domeniul
vizibil este situat între 320 nm şi 760 nm. Între 280 nm şi 320 nm este cuprinsă radiaţia ultravioletă,
peste 760 nm este radiaţia infraroşie IR.
Prin fotosinteză:
se pune în libertate oxigenul necesar proceselor de respirație, diverselor reacții de ardere,
energia solară se transformă în energie chimică înmagazinată în legăturile chimice ale produşilor
rezultați prin fotosinteză (glucide).
În cloroplaste există alături de clorofila a şi pigmenți secundari (clorofile b, c, carotenoide,
chinone) şi sisteme enzimatice care participa la fotosinteză. In vitro s-a dovedit că lipsită de pigmentii
auxiliari, clorofila a nu este capabilă să realizeze fotosinteza. Raportul dintre moleculele de CO 2 care
intră in reacție şi moleculele de O2 care ies din reacție este de 1:1.
Plantele sintetizează carbohidraţii prin procesul de fotosinteză. Plantele verzi sunt singurele care
biosintetizează glucide, prin fotosinteză, folosind CO 2, apă şi energie luminoasă, în prezenţa clorofilei.
În plante cele mai simple glucide, monoglucidele, se formează prin procesul de fotosinteză din
substanţe anorganice simple (CO2 şi H2O) în prezenţa clorofilei, a radiaţiilor solare şi a sărurilor
minerale din sol. Monoglucidele se transformă apoi în poliglucide: amidon, celuloză.
Monoglucidele (ozele) sunt glucide simple cu număr mic de atomi de carbon în moleculă şi care
nu pot fi hidrolizate în glucide mai simple, fiind substanţe monomoleculare. Ozidele (glucidele
superioare) sunt formate prin unirea mai multor molecule de monoglucide (oze) cu eliminare de apă.
Prin reacţia de hidroliză holozidele formează numai oze, iar heteroglucidele se desfac în oze şi alte
substanţe neglucidice numite agliconi (alcooli, fenoli,alcaloizi, pigmenţi etc.).
Uzual sunt numite zaharuri, cel mai cunoscut fiind glucoza. Glucoza este sintetizată în frunze în
procesul de fotosinteză. Clorofila din frunze absoarbe energia luminoasă, care este utilizată pentru
sinteza glucozei, din CO2 provenit din aer şi apa cu s[rurile minerale din sol. In timpul acestui proces,
planta produce şi oxigen pe care-l eliberează în aer:

Procesul de fotosinteză se desfășoară în părțile verzi ale plantelor cu ajutorul cloroplastelor. Scopul
fotosintezei este producerea zahărului (glucozei) și a oxigenului (O2). Pentru procesul de fotosinteză, o
plantă are nevoie de trei lucruri: apă obținută prin rădăcină, dioxid de carbon (CO2) obținut prin stomatele
frunzelor și lumină solară sau artificială pentru energie. Toate plantele au nevoie de lumină pentru procesul
de fotosinteză.
Apă + dioxid de carbon + lumină → glucoză + oxigen
1
6H2O + 6CO2 → C6H12O6 + 6O2
Glucoza produsă este convertită în alți compuși, precum celuloza și amidonul. Acești compuși servesc drept
hrană pentru oameni și animale sau drept combustibil (lemn) pentru oameni.

Plantele folosesc clorofila pentru a absorbi energia luminoasă de care au nevoie pentru fotosinteză.
Clorofila se găsește în așa-numitele cloroplaste. Clorofila este cea care dă frunzelor plantei culoarea verde.
Deși toate părțile verzi ale plantelor conțin cloroplaste, în frunze se produce, de departe, cea mai mare parte
a energiei.

Glucoza este folosită de plantă în mai multe moduri:

• o parte este transformată în amidon şi depozitată;
• o parte este transformată în celuloză care asigură structura lemnoasă;
• o parte constituie rezerva de energie chimică atât pentru plante cât şi pentru animalele care
consumă planta. Energia este eliberată prin procesul invers fotosintezei, adica prin respiraţie:

Amidonul este polimerul glucozei, un poliglucid vegetal, format prin fotosinteză la nivelul
frunzelor, de unde este transportat la diverse organe şi depozitat sub formă de granule de mărime,
structură şi aspect caracteristic pentru diferite specii vegetale.
Celuloza este un poliglucid omogen specific regnului vegetal, fiind cea mai răspândită şi mai
abundentă substanţă bioorganică din natură. Apare în toate organismele vegetale, contribuind la
formarea membranelor celulare şi a ţesuturilor de susţinere ale plantelor. În ţesuturile vegetale, lanţurile
celulozice se unesc formând fibrele de celuloză. Celuloza este însoţită în plante de anumite substanţe
încrustante (hemiceluloze, lignine, răşini, ş.a.).
După particularităţile lor de structură, pigmenţii asimilatori din plantele superioare terestre se
impart în: grupa pigmenţilor clorofilieni şi grupa pigmenţilor carotenoizi; pigmenţii clorofilieni joacă
rol deosebit de important în fotosinteză, iar pigmentii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în
celulele asimilatoare la toate plantele.
Pigmenţii clorofilieni cuprind: clorofila a, prezentă în celulele fotosintetizante ale tuturor
plantelor; clorofila b, care se găseşte la plantele superioare şi la algele verzi; clorofila c, prezentă în
diatomee (fitoplancton, alge microscopice) şi alge brune; clorofila d, semnalală la unele alge roşii;
clorofila e, caracteristică algelor galben-aurii. Cea mai importantă este clorofila a.
Cei mai frecvenţi carotenoizi sunt alfa-carotenul şi betacarotenul (C40H56) de culoare
portocalie, existent în morcov; licopenul, un izomer al carotenului de culoare roşie existent în fructele
de tomate şi ardei; diferite forme de carotenoizi oxidaţi, de culoare galbenă, cum sunt: criptoxantina,
xantofila, luteina, crizantemoxantina, violoxantina etc. Pigmenţii carotenoizi sunt precursori de
vitamina A în morcovi, legume şi fructe colorate gălbui.
În prezenţa clorofilei şi în condiţii de lumină, cloroplastele absorb energia luminoasă venită de
la soare şi o transformă prin sisteme catalitice în energie chimică potenţială de tipul glucidelor. Un rol
în fotosinteză joacă şi carotenoizii, care transmit clorofilei o parte din energia luminoasă pe care o
absorb şi în plus, protejează clorofila de fotooxidare. Carotenoizii protejează molecula de clorofilă de
lumina prea puternică, prin absorbția luminii albastre, care are ce mai mică lungime de undă și cea mai
mare energie și, astfel oxidează și inactivează clorofila. În schimb lumina insuficientă determină
etiolarea plantelor, adică creşterea exagerată a tulpinilor şi prezenţa frunzelor mici galbene.
Este important de menţionat faptul ca în cursul fotosintezei, pigmenţii clorofilieni nu se
consumă, ci intervin numai printr-o acţiune catalitică.
2
 Pigmenții antocianici sunt responsabili pentru culorile roșu, violet, albastru al florilor,
tegumentele semințelor, fructelor și unor frunze. Spre deosebire de alți pigmenți, ca de exemplu
clorofilele care apar în cloroplaste, antocianii apar în vacuolele celulelor diferitelor plante și nu sunt
pigmenți fotosintetici. În plante, antocianii au rol de atracție a insectelor, de camuflaj împotriva
ierbivorelor și protejarea plantelor de stresul salin, temperatura scăzută și lumină. Vacuola reprezintă
rezervorul de apă al celulei. În vacuolă se găsesc diferite săruri minerale şi molecule organice.
Substanţele minerale sunt dizolvate sub formă de molecule sau disociate în ioni, iar substanţele
organice de o mare diversitate, se pot afla atât dizolvate, cât şi sub formă coloidală. Printre acestea
sunt: acizi organici (malic, citric, tartric, oxalic), glucide (glucoza, fructoza, zaharoza, inulina, gume,
mucilagii), uleiuri eterice, alcaloizi, glicosizi, taninuri etc. Rolul fiziologic al vacuolelor constă în
participarea sucului vacuolar la diferite funcţii esenţiale din viaţa celulei: hidratarea celulei,
aprovizionarea cu elemente minerale, retinerea substanţelor toxice.

Evidențierea prezenței pigmenților asimilatori

Pentru punerea în evidenta a necesitatii prezentei pigmentilor asimilatori în procesul de
fotosinteza, se folosesc plante de Coleus (urzicuță)(fig.1). Frunzele acestor plante se caracterizeaza prin
faptul ca în zona centrala a limbului lor celulele sunt bogate în pigmenti antocianici si sunt lipsite de
pigmenti asimilatori.
Materiale si reactivi
-plantă urzicuță
- soluție lugol (5% iod și 10% iodura de potasiu, la 100 ml apă distilată)
-alcool etilic 96%
-pahar berzelius 100 ml
-cristalizor
-sticlă de ceas
Mod de lucru
Se detaseaza o frunza de pe o planta care a fost tinuta în prealabil câteva ore la lumina, se
introduce într-un pahar Berzelius în care s-a pus apa astfel ca frunza sa fie acoperita si se fierbe pentru
a omorî celulele si a extrage pigmentii antocianici.
Dupa extragerea acestor pigmenti se înlocuieste apa din pahar cu alcool etilic, se acopera
paharul cu o sticla de ceas si se fierbe în continuare frunza, la flacara mica, pentru a extrage din ea
pigmentii asimilatori.
În urma extragerii acestor pigmenti se îndeparteaza paharul de deasupra flacarii, se scoate
frunza din pahar, se spala cu apa si se introduce într-un cristalizor în care în prealabil s-a pus o solutie
Lugol, adica o solutie de iod în iodura de potasiu, care are proprietatea de a colora amidonul în
albastru.
Dupa un interval de timp de 2-3 minute se scoate frunza din cristalizor, se spala si se etaleaza pe
o placa de faianta de culoare alba. Se va constata ca limbul se coloreaza în albastru doar în acele zone
ale sale care au posedat pigmenti asimilatori, fapt ce demonstreaza ca substantele organice, dintre care
amidonul se pune în evidenta cel mai usor, se sintetizeaza, la lumina, doar în prezenta pigmentilor
asimilatori.

3
 Figura 1. Planta Coleus – urzicuță (Plectranthus scutellarioides)

Laborator Ecologie nr. 4

Evidențierea necesitățtii prezenței luminii pentru desfășurarea fotosintezei

Fotosinteza este procesul prin care plantele verzi sintetizează substanţe organice de tip glucoză
din substanţe minerale (H2O +CO2), cu ajutorul energiei luminoase absorbită de pigmenţii clorofilieni
şi carotenoizi. Acest proces are loc doar în celulele care posedă cloroplaste, cu excepţia algelor albastre
– verzi şi bacteriilor purpurii care fac fotosinteză deşi nu posedă cloroplaste, însă au molecule de
clorofilă a integrate în membranele fotosintetizatoare.
Pigmenţii fotosintetizatori sunt:
 pigmenţii clorofilieni (verzi-clorofila a și clorofila b);
 pigmenţii carotenoizi (galbeni – carotina și xantofila);
 pigmenţii ficobilinici (albastru-verzui =ficocianina, roșu-violet=ficoeritrina).
Rolul pigmenţilor în fotosinteză a fost pus în evidenţă când s-a demonstrat că procesul se
desfăşoară numai la lumină şi în părţile verzi ale plantelor.
Algele verzi şi plantele superioare verzi, care trăiesc în medii bogate în radiaţii de la ambele
capete ale spectrului vizibil, adică roşii, albastre, violete, şi-au dezvoltat preponderent anumiţi
pigmenţi, în special cei din grupa clorofilelor.
Algele brune, bacteriile purpurii, algele roşii şi albastre, care trăiesc în medii bogate în radiaţii
din mijlocul spectrului, adică galbene, verzi, albastre, şi-au dezvoltat cu preponderenţă pigmenţii
carotenoizi și ficobilinici.
În fotosinteză pot fi utilizate nu doar radiaţiile absorbite de clorofilă, ci şi cele absorbite de
carotenoizi. La plantele care prin fotosinteză produc O 2, numai clorofila a este în stare să transmită
energia luminoasă necesară reacţiilor care duc la reducerea CO2 în fotosinteză.
Energia luminoasă absorbită de ceilalţi pigmenţi nu poate fi utilizată decât dacă, în prealabil, a
fost transmisă clorofilei a. Energia luminoasă absorbită de clorofila b şi de ficobiline este în întregime
transferabilă clorofilei a.
4
 Clorofila a este o substanţă organică în compoziţia căreia intră magneziul, iar formula brută
este: C55H72O5N4Mg.
Clorofila b se găseşte în cloroplaste împreună cu clorofila a. Ea lipseşte la algele brune,
albastre, roşii şi la diatomee. Clorofila b are formula brută: C55H70O6N4Mg.
Proporţia dintre clorofila a şi clorofila b în frunzele plantelor este constantă. Clorofila se găseşte
în toate organismele autotrofe, inclusiv la unele bacterii.
Spectrul de absorbţie al clorofilei a este diferit de cel al clorofilei b, în funcţie de concentraţia
soluţiei. În soluţii diluate, clorofila a are bandă de absorbţie puternică în roşu, o bandă îngustă în verde
şi una intensă în albastru. Clorofila b, în soluţie diluată are aproape aceleaşi benzi, iar în soluţie
concentrată prezintă două benzi de absorbţie: una intensă în roşu – portocaliu şi galben şi alta în
albastru – indigo şi violet.
Cloroplastele sunt organite celulare întâlnite la plantele verzi, la alge, fiind sediul fotosintezei.
Cloroplastele sunt discuri plate cu diametrul de 2-10 microni și 1 micron grosime. Cloroplastul are un
înveliș format din două membrane: externă și internă. Între aceste două straturi se află spațiul
intermembranos. Fluidul din cloroplast se numește stroma. Foița internă a membranei formează
prelungiri în interiorul stromei sub formă de lame stromatice, numite tilacoide (granale și integranale),
în lungul cărora se dispun grupe de saci aplatizați, numiți saculi granari, ce conțin pigmentul
clorofilian. Ansamblul format din lamele stromatice și saculi granari formează așa-numitul granum sau
grana.
Fotosinteza este un proces complex reprezentat printr-un lanţ de reacţii de oxido – reducere,
care cuprinde 2 faze strâns legate între ele:
 faza de lumină;
 faza de întuneric.

Figura 1. Structura cloroplastului

La toate organismele vegetale, inclusiv la cianobacterii, în membranele tilacoidale, există două

fotosisteme: I şi II, care funcţionează seriat. Fiecare dintre ele conţin cca. 300 de molecule de clorofilă
ce captează energia solară. Aceasta este transmisă într-un centru de reacţie reprezentat de o moleculă de
clorofilă a.
În fotosistemul I molecula de clorofilă a numită P 700 absoarbe radiaţii cu lungimea de undă
700nm.
În fotosistemul II o moleculă de clorofilă a numită P 680 utilizează radiaţia cu lungimea de undă
680nm.
5
 Clorofila din fotosistemul II înlocuieşte electronii pierduţi cu cei proveniţi din fotoliza apei.

H2O → 2H+ + 1/2O2 ↑(se elimină în atmosferă)

Electronii şi protonii produşi prin fotoliza apei sunt utilizaţi pentru reducerea NADP
(nicotinamidă adenozină dinucleotidă fosfat) .

2H+ + 2e- + NADP+ → NADPH + H+

ATP (adenozină trifosfat) şi NADPH care rezultă în faza de lumină furnizează energia ce va fi
utilizată pentru faza de întuneric.
Faza de întuneric are loc în stroma cloroplastului la lumină sau la întuneric. În cursul acestei
reacţii, CO2 este redus la glucide pe parcursul unei căi metabolice numită ciclul Calvin. În acest proces
ATP furnizează energia necesară, în timp ce NADPH, furnizează ionii de H şi electronii, pentru a
reduce carbonul din forma sa oxidată – CO2 – la cea redusă din molecula de glucoză (C6H12O6).
Materiale si reactivi
-plantă mușcată
-hârtie neagră, agrafe
- soluție lugol (5% iod și 10% iodura de potasiu, la 100 ml apă distilată)
-alcool etilic 96%
-pahar berzelius 100 ml
-cristalizor
Modul de lucru
Se fixeaza cu ajutorul unor agrafe pe ambele fețe ale unei frunze de Pelargonium (mușcată)
nedetașată de pe plantă o fâșie de hârtie neagră, după care se așează ghiveciul cu planta la întuneric
timp de câteva ore, cu scopul ca frunzele ei să se golească de amidon, în urma procesului de transport
al asimilatelor în celelalte organe ale plantei (fig. 1).
Dupa expunerea la întuneric, se expune ghiveciul cu planta pentru câteva ore la lumina și apoi
se detașează frunza acoperită parțial cu hârtia neagră, se înlătura hârtia de pe suprafața ei și se introduce
frunza într-un pahar Berzelius cu alcool etilic de 96% și se fierbe la flacără mică, după ce în prealabil s-
a acoperit paharul cu o sticla de ceas pentru a evita eventuala aprindere a vaporilor de alcool, pâna când
frunza se decolorează complet ca urmare a extragerii pigmenților asimilatori din țesuturile ei.
Se scoate apoi frunza din pahar, se spală cu apă și se introduce într-un cristalizor care conține
soluție Lugol, în care se lasă cu limbul complet imers timp de 2-3 minute. Se scoate frunza din soluție,
se spală cu apă și se așează, etalându-i limbul pe o placă de faianță de culoare albă. Se va constata că
limbul frunzei se colorează în albastru doar în zonele în care lumina a ajuns pe suprafața lui (în zonele
care n-au fost acoperite cu hârtie neagră), zone în care în timpul fotosintezei s-au sintetizat substante
organice, printre care și amidonul, care se colorează în albastru în prezența soluției Lugol.

6
Fig. 1. Demonstrarea necesitatii luminii în procesul de fotosinteza: a - frunza de Pelargonium acoperita
cu hârtie neagra (1) si expusa la lumina (2); b - aceeasi frunza dupa efectuarea probei cu iod; 3 - zone
albastre; 4 - zona necolorata.

b) Necesitatea prezentei luminii pentru desfasurarea fotosintezei poate fi pusa în evidenta si cu ajutorul
plantelor superioare submerse. Se ia o ramura a unei plante acvatice submerse (Elodea, Ceratophyllum,
Myriophyllum), se sectioneaza oblic la partea bazala astfel ca sa se obtina un fragment de 6-10 cm
lungime si se introduce cu vârful în jos într-o eprubeta umpluta cu apa de conducta. Se fixeaza ramura
cu ajutorul unei baghete de sticla astfel ca partea sectionata sa se gaseasca sub nivelul apei si sa nu
atinga peretii eprubetei. Se aseaza eprubeta cu ramura într-un stativ la lumina. Dupa 2-3 minute se va
putea constata ca prin partea sectionata a ramurii încep sa se degaje bule de gaz. Eliminarea bulelor de
gaz prin partea sectionata a ramurii se explica prin faptul ca oxigenul care se formeaza în procesul de
fotosinteza difuzeaza mai usor în spatiile intercelulare ale frunzelor si de acolo în aerenchimul ramurii,
decât direct în apa din eprubeta prin stratul de cuticula de la nivelul epidermei si, ca rezultat, se degaja
sub forma de bule de gaz prin partea sectionata a ramurii, prin care aerenchimul acesteia comunica cu
exteriorul în urma sectionarii (fig. 38).

7
 Dupa ce se constata, prin numararea succesiva a bulelor degajate de ramura în intervalul
de timp de un minut, ca ramura degaja un numar constant de bule pe unitatea de timp, se
înfasoara eprubeta cu hârtie neagra si se urmareste în continuare degajarea bulelor de
gaz. Se va constata ca în lipsa luminii degajarea de bule înceteaza.

Pentru demonstrarea faptului ca bulele de gaz degajate de ramurile sectionate ale

plantelor acvatice submerse sunt de oxigen, se sectioneaza oblic, cu ajutorul unei lame de
ras, câteva ramuri de Elodea, care se introduc într-o pâlnie de sticla, cu partea sectionata
orientata spre gâtul pâlniei.

Evidentierea producerii de
oxigen în timpul desfasurarii
fotosintezei Se introduce apoi
pâlnia într-un vas umplut cu apa, asezând-o pe doua baghete de sticla, astfel ca nivelul
apei din vas sa depaseasca extremitatea gâtului pâlniei, dupa care se aseaza pe gâtul
pâlniei o eprubeta umpluta cu apa astfel ca sa nu ramâna în ea aer. În acest scop se umple eprubeta cu
apa pâna la refuz, se astupa cu degetul mare, se întoarce cu gura în jos, se introduce cu gura în vasul cu
apa si, dupa ce se ia degetul de pe gura eprubetei, se aseaza pe gâtul pâlniei fara a o ridica deasupra
nivelului apei din vas. Se lasa instalatia astfel pregatita (fig. 39) la lumina si se va observa ca în urma
desfasurarii fotosintezei ramurile degaja bule de gaz, care se ridica prin gâtul pâlniei si se acumuleaza
în eprubeta, dezlocuind apa din interiorul ei. Dupa ce eprubeta s-a umplut cu gazul acumulat, ea se
ridica de pe gâtul pâlniei fara a o scoate din apa, i se astupa gura cu degetul mare, se scoate din vasul cu
apa, se întoarce cu gura în sus si se introduce repede în interiorul ei un bat de chibrit care în urma unei
arderi întrerupte are jaratec. Se va constata ca batul de chibrit va reîncepe sa arda cu o flacara vie, fapt
ce demonstreaza, ca gazul degajat de plante în cursul desfasurarii fotosintezei este oxigenul, deoarece
acesta este singurul gaz capabil sa întretina procesele de combustie.

Celulele, tesuturile si organele plantelor fototrofe, adaptate la realizarea procesului de fotosinteza,

contin un ansamblu de pigmenti care intervin în acest proces, cunoscuti sub denumirea de pigmenti
asimilatori. Acesti pigmenti sunt încadrati în trei grupe: clorofilieni, carotenoizi si ficobilini.

Pigmentii clorofilieni cei mai cunoscuti sunt: clorofila a (prezenta la toate plante plantele
fotoautotrofe) si clorofila b (la plantele superioare si algele verzi).

Pigmentii carotenoizi sunt diferiti caroteni si xantofile, ei însotesc pigmentii clorofilieni.

Pigmentii ficobilini se întâlnesc împreuna cu ceilalti pigmenti la algele albastre (ficocianina) si

la cele rosii (ficoeritrina).

4.1.1. Extragerea pigmentilor asimilatori

Pigmentii asimilatori pot fi extrasi din organismele vegetale doar cu ajutorul unor solventi
8
organici (cu exceptia celor ficobilini - solubili în apa).

Extragerea la rece

Se iau 2,5 g de frunze verzi, se maruntesc, se pun într-un mojar si se toarna peste ele o cantitate
mica de acetona 80%. Se tritureaza bine frunzele, iar acetona care a extras o parte din pigmenti se
colecteaza într-un vas, trecând-o printr-un filtru de hârtie. Operatia se repeta cu noi cantitati de acetona
adaugata în mojar, pâna când materialul vegetal s-a extras toata cantitatea de pigmenti. Trebuie avut
grija ca acetona adaugata sa nu depaseasca 40 ml.

Extragerea la cald

Se iau într-un balon Erlenmeyer 5 g de frunze si se adauga alcool etilic 96% pâna când se acopera
complet frunzele, care au fost maruntite în prealabil. Se fierbe continutul balonului la flacara mica,
dupa ce în prealabil s-a acoperit gâtul balonului cu o sticla de ceas. Se continua fierberea pâna când
materialul vegetal pierde complet culoarea verde.

Extractul obtinut se filtreaza printr-o hârtie de filtru uscata.

4.1.2. Proprietatile pigmentilor asimilatori

Experienta nr. 63

Dicroismul

Este proprietatea pe care o manifesta unele solutii de a avea în lumina directa o anumita
culoare, iar prin reflexie o alta culoare.

Se ia o eprubeta cu un extract alcoolic de pigmenti asimilatori si se priveste eprubeta prin

transparenta (extractul va avea o culoare verde). Privind apoi eprubeta din partea din care vine sursa de
lumina, extractul va apare de culoare rosie.

Spectrele de absorbtie ale pigmentilor asimilatori

Pigmentii asimilatori au capacitatea de a absorbi selectiv radiatiile spectrului solar.

Spectrofotometria este o metoda prin care este masurata cantitatea de lumina pe care o proba o
absoarbe la o anumita lungime de unda. Cea mai utila masura a absorbtiei luminii este absorbanta (A).

Absorbanta este masurata de un instrument denumit spectrofotometru. Instrumentul este format

dintr-o sursa de lumina, un dispozitiv de selectie a lungimii de unda (o prisma), o camera a probei, un
detector de lumina, un înregistrator. Graficul absorbantei fata de lungimea de unda este denumit spectru
de absorbtie.

Pentru determinarea spectrului de absorbtie al fiecarui pigment în parte se utilizeaza un extract

de pigmenti în acetona 80% din care se separa pigmentii. Valorile absorbantei sunt citite pentru
lungimile de unda cuprinse între 400 nm si 700 nm (din 10 în 10 nm).

9
 Fotooxidarea clorofilelor

Se pun în doua eprubete uscate câte 5 ml de extract alcoolic de pigmenti asimilatori si se aseaza
una din eprubete la lumina si cealalta se pune la întuneric. Dupa câteva zile se va putea constata ca
extractul care a fost tinut la lumina se brunifica, iar cel din eprubeta tinuta la întuneric îsi pastreaza
culoarea verde. Brunificarea extractului tinut la lumina se datoreaza oxidarii pigmentilor clorofilieni
sub actiunea luminii.

4.1.3. Separarea pigmentilor asimilatori

Experienta nr. 66

Separarea pigmentilor verzi de cei galbeni

Se pun într-o eprubeta uscata 5 ml de extract alcoolic de pigmenti asimilatori si se adauga 2-3
ml de benzina si câteva picaturi de apa, dupa care se agita puternic continutul eprubetei. Lasând
eprubeta în repaus se constata ca se separa doua faze: în partea de sus, de culoare verde, se vor gasi
clorofilele a si b, iar în partea de jos se vor gasi pigmentii galbeni (carotina si xantofila).

Experienta nr. 67

Separarea totala a pigmentilor asimilatori

Se pun într-o pâlnie de separare 25 ml de eter de petrol si se adauga peste el 20 ml de extract

acetonic de pigmenti. Se astupa pâlnia cu dopul si se agita usor continutul ei, prin miscari de rasturnare.
Se adauga apoi în pâlnie 35 ml de apa distilata, care se lasa sa se prelinga pe peretele pâlniei, dupa care
se agita din nou continutul ei. Se lasa în repaus pâna când lichidul din interiorul ei se separa bine în
doua straturi. Se înlatura stratul inferior hidroacetonic si se pastreaza în pâlnie stratul superior, de
culoare verde, care contine toti pigmentii asimilatori în eter de petrol.

- Se spala de trei ori eterul de petrol, care contine pigmentii asimilatori, prin adaugarea în pâlnie
la fiecare spalare a câte 25 ml de apa distilata. Dupa adaugarea fiecarei fractiuni de apa distilata se agita
continutul pâlniei si se lasa apoi pâlnia în repaus sa se separe straturile de lichid, iar dupa separarea
acestora se înlatura hipofaza (apa).

- Se adauga în pâlnie 25 ml de alcool metilic 92%, se agita pâlnia, se lasa în repaus ca sa se separe
straturile. Se trece stratul inferior într-un pahar Berzelius. Aceasta solutie, care reprezinta fractiunea A,
contine, în alcool metilic, clorofila b si xantofila. Stratul superior, care reprezinta fractiunea B si
contine în eterul de petrol clorofila a si carotina, se trece într-un alt pahar Berzelius.

- Se pun 25 ml de solutie din fractiunea A într-o alta pâlnie de separare, se adauga 25 ml de eter
etilic si se agita pâlnia. Se adauga de mai multe ori, câte 2,5 ml de apa distilata si se agita continutul
pâlniei dupa adaugarea fiecarei fractiuni de apa, repetând aceste operatii pâna când se separa net doua
straturi de lichid în interiorul pâlniei. De obicei, sunt necesari 12,5 ml de apa distilata. Se înlatura din
pâlnie stratul inferior care contine alcool metilic.

- Se pun într-un cilindru de sticla 15 ml de solutie din pâlnia de separare ( în eter etilic se gasesc
clorofila b si xantofila) si într-un alt cilindru de sticla 15 ml de solutie din fractiunea B (clorofila a si
10
carotina), dupa care se adauga în acesti cilindrii câte 7,5 ml solutie KOH 30%, proaspat pregatita în
alcool metilic, lasând-o sa se prelinga încet pe peretii cilindrilor, dupa care se agita puternic continutul
lor si se lasa în repaus 10 minute.

Se adauga în fiecare cilindru câte 15 ml de apa distilata, se agita si se lasa din nou în repaus. În
ambii cilindrii se separa doua straturi: în cilindrul I, de culoare verde - clorofila b si de culoare galbena
- xantofila, în cilindrul II, de culoare verde - clorofila a si de culoare portocalie - carotina.

Determinarea intensitatii fotosintezei la plantele superioare submerse, dupa cantitatea de oxigen

solvit în apa

Procedeul consta în determinarea cantitatii de oxigen degajat la lumina în timpul fotosintezei, la

plantele superioare submerse, introduse în recipiente de sticla cu volum cunoscut, prin diferenta dintre
valoarea finala si concentratia initiala de oxigen solvit, existent într-un volum de apa egal cu cel în care
au stat plantele. Dozarea cantitatii de oxigen solvit în apa se face dupa procedeul elaborat de
L.W.Winkler.

Pentru determinare se iau doua recipiente de sticla, cu rol de camera de asimilatie, reprezentate
prin sticle cu dop rodat, cu volum de circa 500 ml, stabilit cu precizie.

Se pregatesc din plantele de cercetat (Elodea, Ceratophyllum, Myriophyllum) 3-5 ramuri, lungi
de 10-12 cm, alese astfel ca sa aiba un aspect cât mai uniform.

În timpul determinarii ramurile se tin în apa, care a fost fiarta si lasata sa stea într-un vas cu
gâtul larg, la temperatura laboratorului, pentru a ajunge la un echilibru cu continutul de oxigen din
atmosfera, în conditiile temperaturii si presiunii atmosferice existente în laborator.

Pentru determinare se leaga ramurile alese cu o ata, la partea lor bazala si se introduc repede
într-unul din recipientele de sticla, astfel ca sa se gaseasca în pozitie normala si ca extremitatea libera a
atei sa iasa prin gâtul recipientului, dupa care se umple imediat recipientul cu apa pregatita pentru
determinare. Pentru a evita modificarea continutului de oxigen solvit al apei în timpul umplerii
recipientului, umplerea se face prin sifonare (fig. 42). În acest scop se foloseste un tub de sticla îndoit
în V si prelungit la una din extremitati cu un tub de cauciuc prevazut cu o clema. Se introduce tubul de
sticla, cu capatul lipsit de tubul de cauciuc, în vasul în care se afla apa pregatita pentru determinari si
dupa ce se absoarbe apa prin capatul lui opus, se închide clema de pe tubul de cauciuc, care în timpul
absorbtiei de apa a fost tinuta în pozitie deschisa si se introduce capatul liber al tubului de cauciuc pâna
la fundul sticlei cu planta, pentru ca în timpul umplerii ei cu apa sa nu se produca nici o barbotare.

11
 Fig. 42. Modul de umplere a sticlelor prin sifonare

Se apasa pe clema si se umple sticla, iar dupa umplerea ei se lasa ca o parte din apa din interior
sa se reverse, pentru a îndeparta tot stratul de apa care a venit în contact cu aerul în timpul umplerii. Se
scoate apoi tubul de cauciuc din sticla, se închide clema pentru a opri scurgerea apei prin tub si se
închide sticla imediat, având grija sa nu ramâna bule de aer în interiorul ei. Se aseaza sticla la lumina si
se noteaza ora începerii determinarii. Dupa un interval de timp de 5 minute, se umple în acelasi mod
cea dea doua sticla (martor), lipsita de plante, care se aseaza alaturi de prima si va servi la determinarea
cantitatii initiale de oxigen solvit în apa utilizata la determinari.

Dupa un interval de timp convenabil (o ora), se trece la dozarea oxigenului solvit în apa din
sticle. În acest scop, se deschide sticla cu planta, se introduce în interiorul ei tubul de sifonare si se
umple o sticla de dozare, dupa procedeul mentionat pentru umplerea sticlei cu planta si a celei martor.
Dupa umplere, se închide sticla de dozare cu dopul corespunzator, pentru a lasa în interiorul ei numai
volumul de apa pe care-l poate cuprinde. Se scoate apoi dopul sticlei de dozare si se trece la fixarea
oxigenului solvit în apa în care a stat planta, introducând în sticla 1 ml solutie de KI în NaOH si 1 ml
solutie de MnCl2. În timpul adaugarii acestor reactivi, fiecare cu o pipeta separata, vârful pipetei se
fixeaza pe partea interioara a gâtului sticlei, lasând sa se scurga usor reactivii din pipeta. În urma
adaugarii acestor reactivi, se închide repede sticla de dozare, astfel ca sa nu ramâna în ea bule de aer în
interiorul ei si dupa aceea se agita continutul ei, prin miscari lente de rasturnare, tinând dopul sticlei
pentru a evita eventuala deschidere a acesteia. În continuare se procedeaza în acelasi mod cu sticla
martor.

Dupa efectuarea titrarii se scot ramurile plantei de cercetat din sticla de experienta, se scutura
bine pentru a îndeparta apa de pe suprafata lor si se determina volumul. Se cântaresc apoi ramurile
pentru a stabili masa materialului vegetal proaspat si se trece la calcularea intensitatii fotosintezei.

12
 În acest scop se calculeaza mai întâi cantitatea de oxigen solvit (A) existent în sticla cu planta la
sfârsitul determinarii. Aceasta se exprima în mg O2 si se obtine cu ajutorul formulei:

în care:

n = volumul de tiosulfat de sodiu folosit la titrare (în ml);

F = factorul solutiei de tiosulfat de sodiu;

0,08 = cantitatea de oxigen (în mg) care corespunde la un ml de tiosulfat de sodiu exact n/100;

V = volumul sticlei de dozare (în ml);

W = volumul de apa din sticla în care au stat ramurile plantei de cercetat (în ml);

25 = volumul probei luate la titrare (în ml);

2 = volumul de apa dezlocuit din sticla de dozare (în ml) în urma adaugarii reactivilor utilizati
la fixarea oxigenului solvit (1 ml de solutie de KI în NaOH si 1 ml de solutie de MnCl2); volumul
solutiei de HCl adaugat în sticlele de dozare pentru dizolvarea precipitatului nu se ia în considerare,
deoarece acest reactiv dezlocuieste o apa care nu mai contine oxigen solvit.

Se calculeaza cantitatea de oxigen solvit care s-a aflat la începutul experimentului în aceasta sticla (B).
În acest scop se calculeaza mai întâi cantitatea de oxigen solvit existent într-un litru de apa utilizata la
determinari (C), folosind datele obtinute la sticla martor si aplicând formula:

în care valoarea 1000 reprezinta un coeficient pentru calcularea cantitatii de oxigen solvit într-un litru
de apa, iar ceilalti termeni au aceeasi semnificatie ca în formula precedenta.

Se calculeaza cantitatea de oxigen solvit care s-a gasit initial în apa din sticla cu planta, dupa
formula:

în care:
13
 W = volumul de apa din sticla cu planta (în ml);

C = cantitatea de oxigen solvit (în mg/l) din apa utilizata la determinare.

Intensitatea fotosintezei (exprimata în mg O2/g substanta proaspata/h) se calculeaza dupa

formula:

în care,

A = cantitatea de O2 solvit existent în sticla cu planta, la sfârsitul determinarii (în mg);

B = cantitatea de O2 solvit, aflata în apa din sticla cu planta la începutul determinarii (în mg);

m = masa plantelor (în g);

t = durata determinarii (în minute).

14