COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI VEGETALE

ANALIZĂ ELEMENTARĂ
Proporţia cantitativă a elementelor chimice din
corpul plantelor variază, iar acestea sunt
împărţite convenţional în:
a) Macroelemente (elemente majore,
elemente plastice): C, H, O, N, P, S, K, Ca, Mg,
Na, Cl (între 0,01 şi 10% din substanţa uscată);
b) Microelemente (elemente minore,
oligoelemente) Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li,
Br, Al, Ni, Mo, As, Va, Ra (între 0,00001 şi
0,001% din substanţa uscată);
c) Ultramicroelemente în cantităţi infime,
10- 6 %: As, Co, I, Pb, Ag, Au.
Materia vie nu poate rezista fără aceste elemente
chimice, ele având:
1. rol plastic, de componenţi ai structurilor
celulare;
2. rol de biocatalizatori ai unor enzime care
declanşează reacţii specifice celulei.

Categorii mari de compuşi chimici:

1. Compuşi anorganici: apa şi substanţele
minerale (disociate în ioni, sub formă de substanţe
greu solubile sau insolubile în apă).
2. Combinaţii organice: proteine, lipide vegetale,
glucide, vitamine, fitohormoni, substanţe diverse.
 I.1. COMPUŞI ANORGANICI
APA ŞI SUBSTANŢELE MINERALE

La organismele în activitate, apa reprezintă în

H2O
general, între 60-90% din greutatea proaspătă.
Conţinutul în apă a protoplasmei este
variabilă între 5-98%, proporţie dependentă de
vârstă, stadiu de dezvoltare, mediu de viaţă,
specia la care ne referim.
-În proptoplasma activă, apa este prezentă
-95-96%,
-în perioada anabiozei (viaţa latenţă a plantelor)
5-15%,
- în fructe şi seminţe 10-25%.
Prin deshidratare succesivă putem pune în evidenţă:

1. apa în exces- poate fi îndepărtată fără nici o perturbare a

metabolismului şi al vitalităţii celulei;

2. apa metabolică- care poate fi îndepărtată fără a distruge

celula, dar se perturbă metabolismul acesteia;

3. apa vital necesară- care îndepărtată prin deshidratare

progresivă duce la moartea celulei;
4. apa reziduală- care poate fi extrasă numai după moartea
celulei;
5. apa legată- care nu poate fi extrasă nici după moartea
celulei (se numeşte şi apa de constituţie 3-4%);
6. apa protoplasmatică- este cantitatea de apă din celulă care
poate determina gonflarea sau degonflarea intermicelară şi
intramicelară.
Principalele funcţii fiziologice ale apei
sunt următoarele:
• Apa este un factor de orientare a moleculelor şi
contribuie la formarea membranelor plasmatice.
• Apa asigură unitatea funcţională a întregului
organism, prin comunicarea între toate ţesuturile
şi organele.
• Apa reprezintă mediul pentru desfăşurarea
reacţiilor biochimice.

Nici o reacţie a metabolismului nu

poate avea loc decât dacă componentele se
găsesc dizolvate
sau în stare de emulsie.
•Apa participă în reacţiile fundamentale de
oxidoreducere, care stau la baza metabolismului
vegetal.
•Apa este agent esenţial în creşterea plantelor. În cazul
când deficitul de apă din plante depăşeşte o anumită
valoare, creşterea în lungime a tulpinilor, rădăcinilor şi
creşterea în suprafaţă a frunzelor încetează din cauza
întreruperii procesului de mărire a volumului celulelor.

•Apa este un factor de reglare a temperaturii plantelor.

Din cantitatea de apă absorbită de plante cea mai mare
parte se pierde prin transpiraţie.
•Apa are şi un rol mecanic, intervenind în turgescenţa
celulară şi rigiditatea ţesuturilor.
Substanţele minerale, aproximativ 6%
din totalul materiei vii, se găsesc în
ţesuturile vegetale, disociate în ioni sau
sub formă de substanţe greu solubile
sau insolubile.
Cationii cei mai importanţi sunt:
K+, Ca2+, Mg2+, Fe2+, Mn2+, Fe3+,
Cu2+, Zn2+, Na+, iar dintre anioni
PO43-, SO42- , Cl-, SiO42-, NO3-.

Dintre combinaţiile anorganice cel

mai frecvent se întâlnesc:
sulfatul de calciu, dioxidul de calciu,
polifosfaţii.
În plante, compoziţia în săruri minerale
este condiţionată de vârsta plantei,
specie, calitatea solului, organul vegetal
analizat.
C, H, O, şi N alături de P şi S sunt elemente cu rol plastic

Carbonul este elementul Hidrogenul şi oxigenul

predominant al materiei vii. sunt elemente care intră în
Poate forma combinaţii cu majoritatea structurilor
complexitate diferită. organice şi în molecula
apei, mediul în care se
Procentul de carbon din desfăşoară
C, H, O, şi N alături de P şi S sunt elemente cumajoritatea
rol plastic,
plante este de 20%-50%, proceselor biochimice.
din substanţa uscată.

Azotul este un element plastic.

Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor, la
încetinirea sau oprirea creşterii acestora.
Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, la formarea
abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli.
Azotul poate fi luat de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din
corpul altor organisme.
Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO43-,
ajunge în celulă fără a fi redus .
Participă la alcătuirea: Fosforul se acumulează în
-fosfoproteinelor organele tinere şi în seminţe.

-fosfolipidelor din Fosforul favorizează:

protoplasmă şi nucleu, - procesul de nutriţie, creştere,
-fosfolipidelor înflorire şi fructificare, depunerea
lecitinelor din hidraţilor de carbon în fructe,
citomembrane, tuberculi.
- micşorează consumul specific de
Fosforul intră în apă al plantelor.
compoziţia unor
coenzime. În lipsa lui, plantele rămân mici,
rădăcinile sunt lungi şi rare,
El îndeplineşte rolul tulpina rigidă, frunzele au
energetic central în culoarea verde-închis, până la
reacţiile de sinteză şi albastru-verde, luând de multe ori
de oxidare biologică. o culoare roşie sau purpurie.
Potasiul este un element
indispensabil pentru
metabolismul plantei, participând
în sinteza aminoacizilor şi a
proteinelor. Se acumulează mai ales în
ţesuturile tinere cu
metabolism intens şi
creştere rapidă.
Potasiul stimulează:
Carenţa
- funcţionarea unor enzime care participă în potasiului în
procesul de respiraţie, nutriţia plantelor
diminuează
- metabolismul hidraţilor de carbon, creşterea şi
- metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor dezvoltarea lor.
Se produce o
- sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei brunificare şi
- sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi răsucire a
apa, de a rezista la ger şi secetă. frunzelor.
Calciul este absorbit de plante subCarenţa calciului în nutriţia
formă de cationi (Ca2+). plantei se manifestă prin:
Este acumulat în protoplasmă, -oprirea creşterii, prin
vacuole, cloroplaste, mitocondrii. răsucirea frunzelor tinere,
care capătă o culoare verde
Calciul are un rol important deschis,
în: - desfăşurarea mitozei, cu -vârful vegetativ se usucă,
implicaţii în organizarea
cromozomilor. -rădăcinile rămân scurte,
groase, cu vârfurile uscate.
- intră în structura chimică a
unor enzime -Excesul de calciu în plante
determină îmbătrânirea
prematură.
 Magneziul este
indispensabil formării
clorofilei, în procesul de
Sulful este absorbit de plante sub
sinteză a glucidelor,
formă de ioni SO42- , compuşi
lipidelor şi proteinelor.
organici cu sulf, (cistina). Este activatorul multor
Sulful intră în constituţia chimică a enzime necesare
unor aminoacizi, a unor enzime şi respiraţiei, celor care
coenzime. participă în sinteza ARN şi
Insuficienţa sulfului în nutriţie ADN.
produce încetinirea şi apoi oprirea Insuficienţa magneziului
din creştere. în nutriţie se manifestă
Frunzele se îngălbenesc şi apare o prin apariţia unei coloraţii
îmbătrânire prematură. galben-portocalii pe
marginea frunzelor, sau
apariţia unor pete clorotice
de culoare verde-închis pe
lamina.
Sodiul se află în cantităţi
mai mari în algele marine şi
în plantele superioare de
sărături (halofite).
Sodiul are ca funcţie
principală, menţinerea
presiunii osmotice în
celule.
Insuficienţa sodiului la
plantele halofile se
manifestă prin culoarea
deschisă a frunzelor,
aproape albă, prin apariţia
de pete necrotice.
Clorul se acumulează în
cantităţi mai mari în algele
marine, în ferigi şi în
plantele halofile.
Insuficienţa în nutriţie
determină cloroza
frunzelor, ondularea
marginilor frunzelor şi
inhibarea creşterii
rădăcinilor, dereglarea
metabolismului plantelor.
Fierul este utilizat de plante sub
formă de săruri feroase şi ferice.
Carenţa fierului în corpul plantei
determină îngălbenirea frunzelor şi
încetinirea creşterii.
 Cuprul intervine în circulaţia
apei şi a glucidelor, în
procesul de fotosinteză.
Stimulează creşterea
tulpinilor, rădăcinilor, precum
şi rezistenţa la ger a
plantelor.
Zincul intră în structura
chimică a enzimelor:
carbohidraza, fosfataza
dehiodrogenaze.
Manganul se acumulează în
cantitate mare în fructe, alături Carenţa lui se manifestă
de alţi ioni (Cu, Fe). prin reducerea creşterii
plantelor, pătarea cu
Activează procesul de formare galben a frunzelor.
a clorofilelor, măreşte conţinutul
în vitamina C al plantei.
COMPUŞI ORGANICI (COMBINAŢII ORGANICE)

Combinaţiile organice reprezintă 93% din totalul

combinaţiilor.
Compuşii organici care servesc ca material plastic şi se află
într-o proporţie ridicatã sunt: glucidele, lipidele şi
proteinele.
În cantitate mai mică dar cu rol deosebit de important în
desfăşurarea proceselor vitale se găsesc vitamine, enzime
şi fitohormoni.

Celula vegetală se caracterizează şi prin existenţa

unor substanţe organice specifice: metaboliţi
secundari, chemotaxoni (alcaloizi, heterozide,
uleiuri volatile, rezine etc.).
GLUCIDE (HIDRAŢI DE CARBON)
Glucidele sunt substanţe naturale
fundamentale, universal răspândite în
organismele animale şi vegetale, de obicei
ternare (C, H, O) rezultate din
metabolismul primar al plantelor cu
clorofilă.
Ele sunt primele substanţe organice
sintetizate de celula vegetală în procesul
de fotosinteză.
Cantitativ, reprezintă mai mult de
50% din compoziţia chimică a
organismelor vegetale. În planta vie,
sunt substanţe cu rol plastic sau
energetic (substanţe de rezervă).
Sunt răspândite în toate organele
plantei, uneori localizate în anumite
organe ca substanţe de rezervă.
Clasificarea glucidelor se face în funcţie de:
1. structura lor chimică:
- oze şi polioli ce conţin zaharuri reducătoare
(monozaharide);
- ozide (holozide şi heterozide);
-alţi compuşi conţinând oze.

2. numărul de resturi de monozaharide ce

intră în constituţia lor:
- oligozide (oligozaharide), glucide formate din
2-8 resturi de monozaharide;
- poliozide (polizaharide), glucide cu peste 8
resturi ozidice.
3. rolul pe care îl îndeplinesc:
-glucide ale metabolismului intermediar, monozaharidele
biosintetizate în special în timpul fotosintezei;

-glucide de transport reprezentate cantitativ aproape în

totalitatea lor din zaharoză, forma dominantă a glucidelor
indiferent dacă este vorba de arbori sau plante ierbacee;

- glucidele de rezervă sunt cele depozitate în diferite organe

vegetale în mod definitiv sau trecător. Principalele glucide de
rezervă sunt amidonul şi inulina.
**Frunzele stochează glucide în timpul zilei, şi o utilizează
noaptea.
Mugurii şi tulpinile acumuleazã glucide pe care le folosesc
primăvara.
- glucide ale pereţilor celulari, molecule de celuloză
împlantate într-o matrice necelulozică formată din diverse
poliozide şi lignină.
Glucidele simple, sau
monozaharidele au catena lineară,
rareori ramificată, formată din 3-7
atomi de carbon.
*După numărul de atomi de
carbon din moleculă se cumosc
trioze, tetroze, pentoze, hexoze.
*Datorită carbonilor asimetrici se
formează izomeri optic activi.
În funcţie de orientarea grupării
hidroxilice de la penultimul atom de
carbon (la dreapta sau la stânga)
rezultă oze aparţinând seriei D sau
seriei L.
Principalele oze simple
utilizate în terapeutică
sunt:
glucoza- dextroza
(obţinută prin hidroliza
enzimatică a amidonului),
fructoza- levuloza
(obţinută prin hidroliza
inulinei, polimer
caracteristic familiei
Asteraceae).
Ozidele sunt compuşi în alcătuirea cărora
intră două sau mai multe molecule de oze
legate eteric, prin hidroxilul glicozidic al unei
oze, de hidroxilul alcoolic sau tot glicozidic al
altei molecule de oză.

După produşii de hidroliză obţinuţi se

clasifică în :
- holozide (alcătuite numai din oze
sau din oze şi acizi uronici);
- heterozide (alcătuite dintr-o parte
glucidică numită glicon şi alta
neglucidică numită aglicon).
Holozide
În funcţie de numărul moleculelor
de oze din structura lor, holozidele
se clasifică în:
-oligozide (oligozaharide care
conţin 2-10 oze);
-poliholozide (conţin mai mult
de 10 oze).
Oligozide frecvent întâlnite
în compoziţia chimică a
plantelor sunt:
diholozide (maltoza,
zaharoza, lactoza, gentianoza,
celobioza);
triholozide (strofantotrioza,
scilatrioza);
tetraholozide (stachioza);
pentaholozide (verbascoza)
Poliholozidele sunt compuşi macromoleculari alcătuiţi din
mai mult de 10 molecule de oze sau derivaţi ai acestora
(acizi uronici) legaţi heterozidic prin punţi de oxigen, cu
structură lineară sau ramificată.

În funcţie de produşii lor de hidroliză se pot clasifica în:

- poliholozide omogene sau homoglicani, alcătuite numai
din oze;
- poliholozide mixte sau heteroglicani (poliuronide) formate
din oze şi acizi uronici.

Îndeplinesc rol de substanţă de rezervă (amidon, inulină),

-rol plastic (celuloza, hemiceluloza, pectinele)
-rol de reţinere a apei (mucilagiile, gumele), prin reţelele
tridimensionale pe care le formează.
Dintre poliholozidele omogene, foarte răspândite în
regnul vegetal sunt: celuloza, amidonul, dextranii,
lichenina (glucani) şi inulina (fructan)
 Celuloza

Amidon

Inulina
ASTERACEAE
 -agarul (geloza)-
Mucilagiile sunt
heteropolizaharide cu obţinut din talului unor
structură deseori puţin alge marine din genul
cunoscută, care au un Gelidium, Gaillon,
caracter neutru sau acid. Gracilaria, Phylophora.

- carrageen- obţinut din

talul a două alge roşii:
Chondrus crispus şi
Gigartina mamillosa
(Gigartinaceae).
- Lini semen (FR X)- seminţele
de in;
-Althaeae radix et folium
(FR X)- rădăcina şi frunza de
nalbă mare;
- Tiliae flores (FR X)- flori de
tei;
- Farfarae folium et flores-
frunze şi flori de podbal;
- Plantaginis folium- frunze de
pătlagină;
- Verbasci flores- flori de
lumânărică.
Glucidele naturale alcătuiesc 50-80% din greutatea uscată a plantei şi în
funcţie de rolul lor în celula vie, ele se împart în:
 glucide ale metabolismului intermediar (oze şi oligozide);
 glucide de transport (di-, tri- şi tetraholozide);
 glucide de rezervă (oligozide şi holozide);
 glucide din pereţii celulari (holozide în asociere cu alte substanţe de altă
natură chimică ex. lignina).

Page  29
LIPIDE

Lipidele sunt substanţe naturale de origine vegetală sau animală,

caracterizate prin prezenţa acizilor graşi superiori şi care nu conţin
în molecula lor nuclee aromatice, nu sunt angrenabile cu vapori de
apă şi sunt solubile în solvenţi organici nepolari (benzen, cloroform,
eter, sulfura de carbon etc.).
Din această clasă de compuşi cele mai importante,
pentru terapeutică şi pentru tehnica farmaceutică, sunt
gliceridele, fosfatidele şi mai de curând tot grupul
prostaglandinelor.
În clasificarea lipidelor, acestea se împart în două grupe
mari:
- lipide simple sau ternare, formate numai din acizi graşi
şi alcooli;
- lipide complexe (cu N şi P în structură), conţin în
molecula lor pe lângă acizi graşi şi alcooli, acid fosforic,
glucide, aminoalcooli.
Lipidele simple, includ
lipidele ce conţin în molecula
lor numai C, H şi O, prin
hidroliză dau alcooli şi acizi
graşi.
După natura alcoolului, care
este esterificat de acizii graşi, Gliceridele sunt triesteri ai
se clasifică şi ele în: glicerolului cu diferiţi acizi
organici, saturaţi sau
-gliceride
nesaturaţi, aciclici sau ciclici,
-ceride din seria alchilică, foarte rar
din seria aromatică.
-steride

Acizii graşi cel mai frecvent întâlniţi în structura lipidelor

vegetale sunt:
- acizi graşi nesaturaţi: acidul oleic, acidul
linolenic, acidul γ-linolenic, acidul arachidonic;
- acizi icgraşi saturaţi: acidul lauric, acidul
miristic, acidul palmitic, acidul stearic
În celula vegetală
gliceridele formează
substanţe de rezervă
sub formă de
incluziuni uleioase
sau oleosomi, foarte
frecvente în seminţele
plantelor oleaginoase
(floarea soarelui, soia,
dovleac, rapiţa), în
fructe (măslin), dar Acidul linoleic Acidul linolenic Acidul arachidonic

lipsesc în rădăcini,
tulpini, frunze
(indicate ca legume
pentru o dietă săracă
în lipide).
Ceridele reprezintă
amestecuri de esteri (ai
acizilor graşi formaţi din 12-34
atomi de carbon, cu alcooli Cerurile vegetale
superiori ce conţin 20-30 sunt excreţiile cu
rol protector de pe
atomi de carbon), frunze, fructe,
hidrocarburi, alcooli şi acizi tulpini sau chiar de
superiori liberi. . pe întreaga plantă.
*Plantele din regiunile aride,
produc cantităţi mari de ceară
pentru a-şi oferi protecţie
împotriva transpiraţiei.
Cerurile vegetale se
*Stratul de ceară poate depăşi găsesc în cutină şi
cutina şi se depune la exterior suberină, în latexuri,
sub formă de bastonaşe, solzi în celulele
(ex. palmierul de ceară), iar la parenchimatice.
noi în cazul frunzelor de
varză, la unele fructe.
 Lipidele complexe
Sunt compuşi cu structură mai
complicată, caracterizate prin
prezenţa P şi N în mole cula
lor.
Se disting:
Cantitatea de lipide din fructe şi legume este
fosfolipide, redusă, nedepăşind 2%, cu excepţia soiei.
Lipidele, au un rol însemnat în păstrarea şi
fosfoaminolipide,
conservarea legumelor şi fructelor. În fructe,
sfingolipide, lipidele se găsesc în cantitate mai mare în
sâmburi şi seminţe, de unde se pot obţine şi
glicolipide.
pe cale industrială.

Cele mai importante uleiuri grase vegetale

sunt folosite:
- în alimentaţie: uleiul de măsline,
arahide, floarea soarelui, rapiţă;
- în medicină: de luminiţa nopţii-
Oenothera biennis, Borrago officinalis.
 Proteide

 Denumirea lor a fost dată de Mulder (1840), după cuvântul grecesc proteos =
a ocupa locul întâi.
 Proteidele sunt considerate cele mai importante componente ale materiei vii,
constituind substratul material al tuturor fenomenelor vieţii. Nu se cunoaşte
viaţă fără proteine.
 Proteidele sunt substanţe organice complexe, în compoziţia lor se găsesc
următoarele elemente : carbon, oxigen, hidrogen, azot, uneori sulf şi fosfor
precum şi unele metale, fier, magneziu, cupru. Proteidele iau naştere prin
condensarea unui mare număr de aminoacizi. Prin înlănţuirea unui număr de
2-10 aminoacizi, iau naştere oligopeptidele, lanţul format dintr-un număr mai
mare de 10 aminoacizi formează polipeptide, având o greutate moleculară
mai mică de 10 000. Peste masa moleculară de 10 000 înlănţuirea de
aminoacizi formează proteinele.
 Plantele conţin o cantitate mai micã de proteide faţã de regnul animal, dar
foarte variată de la organ la organ, de la o specie la alta, cea mai mare
cantitate găsindu-se în seminţele leguminoaselor şi în fructele de graminee.
Cantitatea cea mai mică se găseşte în frunze şi rădăcini.

Page  35
 *Aminoacizii se formează
în rădăcină în cazul a
numeroşi arbori, dar
principalul centru de
sinteză este în frunză,
pentru speciile ierbacee.
*În plante aminoacizii nu se
Aminoacizii naturali cumulează decât în cazuri
sunt - aminoacizi cu rare. *Sunt metabolizaţi
funcţiile -COOH şi - imediat pentru a forma
NH2 legate la acelaşi substanţe organice primare
atom de carbon. (proteine) şi metaboliţi
secundari la plantele
superioare: alcaloizi,
heterozide cianogenetice,
tioheterozide.
După structură se Proteide (PROTEINELE)
Sunt substanţe organice complexe,
deosebesc:
având în moleculă elementele C, H,
-holoproteine (prin O, N şi S.
hidroliză eliberează
numai aminoacizi);
HOLOPROTEIDE= 1. Holoproteinele sunt
PROTEINE substanţe rezultate prin
policondensarea aminoacizilor
prin legături peptidice.
-heteroproteine
(prin hidroliză pun Aminoacizii sunt unităţi
structurale ale proteinelor, având
în libertate formula generală care implică cel
aminoacizi şi puţin o funcţie aminică şi cel puţin
substanţe de altă una carboxilică.
natură numite grupe
prostetice).
Holoproteinele sau proteinele vegetale se
clasifică după greutatea moleculară, caracterul
şi rolul lor biologic. Astfel se deosebesc:
a. proteine fibrilare sau scleroproteine,
prezente în hialoplasmă, nucleoplasmă.
Dintre scleroproteine amintim: cheratina, Holoproteinele vegetale
colagenul. pot fi toxice: crotina, (din
b. proteine globulare sau sferoproteine seminţele de Croton
(din constituţia biomembranelor), cuprind tiglium), folina din
următoarele clase: ciupercile otrăvitoare,
- protamine, albumine, ricinina din seminţele de
- histone, globine, Ricinus communis.
- prolamine şi gluteline, Holoproteinele netoxice
- albumine şi globuline. au o înaltă valoare
alimentară (de exemplu
albuminele, faseolina,
legumina, amandina,
hordeina).
Heteroproteinele sunt proteine conjugate, formate dintr-
o holoproteină şi o componentă prostetică, neproteică.

Fosfoproteinele cu gruparea prostetică constituită din restul fosforil

(-PO3H2 ) legat esteric la grupările hidroxilice ale serinei, treoninei
sau tirozinei.
Glicoproteinele au ca grupare prostetică o oză, o polioză sau un
acid uronic.
Lipoproteinele au o componentă prostetică formată din lipide
(gliceride, steride, lecitine, cefaline), legată de holoproteină, atât ionic
cât şi prin legături Van der Waals.
Cromoproteinele au ca şi componentă prostetică un pigment care le
determină o anumită culoare (pot conţine Fe, Mg, Cu etc.).
În funcţie de natura grupării prostetice, se clasifică în două
grupe:
- cromoproteine porfirinice: cloroplastinele, citocromii,
ficobilinele, fitocromul;
- cromoproteine neporfirinice: flavoproteinele,
carotenoproteinele, mucoproteinele şi toxoalbumine.
Cromoproteine porfirinice:
Cloroplastinele sunt localizate în cloroplaste, gruparea prostetică fiind
clorofila, pigmentul de culoare verde.
Se cunosc 12 tipuri de clorofilă având structură apropiată, la bază cu un
nucleu porfirinic (patru inele pirolice legate între ele în poziţia α prin punţi
metilenice).

Principalele tipuri de clorofilă izolate prin metode cromatografice sunt:

Clorofila a (C55H72N4O5Mg), pigment verde-albastru prezent la toate
plantele fotoautotrofe: alge eucariote, muşchi şi plante superioare.
Cyanophyta şi Xantophyta conţin numai acest pigment clorofilian.

Clorofila b (C55H70N4O6Mg), este conţinutã şi de Cormophyta,

Chlorophyta, Euglenophyta.
Clorofila a şi clorofila b absorb numai lumina albastră (400- 450 nm) şi lumina
roşie (650-700 nm), lumina galbenă, verde şi de altă lungime de undă este
reflectată.
Clorofila c a fost izolată din Phaeophyta, Crysophyta în timp ce clorofila d a
fost izolată din Rodophyta.
 HEMOGLOBINA
Page  41
Cromoproteine neporfirinice:
*Carotenoproteinele sunt substanţe colorate (pigmenţi carotenoidici)
prezente în celula vegetală alături de carotenoide libere, esteri
carotenoidici, heterozide carotenoidice. Structural sunt tetraterpene cu
duble legături conjugate care vor determina culoarea galbenă, portocalie
sau roşie. Sunt substanţe naturale, insolubile în apă, solubile în solvenţi
organici şi lipide (lipocromi). Sunt localizate în cromoplaste şi cloroplaste.
*Flavoproteinele sunt heteroproteine a căror grupare prostetică este un
nucleu flavinic care le determină culoarea galbenă. Dintre flavoproteine
face parte: FAD (flavin-adenin-dinucleotida); leghemoglobina de culoare
roşie, din nodozităţile rădăcinilor de leguminoase, în care activează bacterii
fixatoare de azot; ferodoxina proteină cu fier care participă la
transformarea azotului atmosferic în amoniac.
*Mucoproteinele sunt asociaţii ale proteinelor cu glucide simple sau cu
derivaţi de glucide în stare polimerizatã.
*Toxoalbuminele sunt toxine vegetale. Exemplu: ricina- o toxalbumină
(ester metilic al acidului ricinic) provenită din seminţele de ricin. Viscotoxina,
o toxoalbumină care se extrage din diferite specii de vâsc şi se utilizează în
prezent în schemele de tratament antitumoral.
*Nucleoproteinele (Nucleotidele) sunt cele mai importante proteine ale
materiei vii, prezente în toate celulele, inclusiv în virusuri şi bacterii.
 VITAMINE, ENZIME, HORMONI VEGETALI

Pe lângă constituenţii de bază ai materiei vii (proteine, glucide, lipide) care

îndeplinesc un rol structural, funcţional şi energetic, în celula vegetală
sunt prezente şi substanţe cu rol de reglare a proceselor metabolice, de
creştere şi de dezvoltare. Aceste substanţe au fost cuprinse într-o grupă
mare sub numele de biocatalizatori.
 Acest termen şi-a pierdut din conţinut fiind înlocuit astăzi cu cel de
efectori biochimici aceştia fiind incluşi în trei grupe mari: vitamine,
enzime, hormoni vegetali.
 Efectorii biochimici sunt substanţe macromoleculare care nu iau parte la
structura materiei vii, dar participă la desfăşurarea unor reacţii biochimice
în condiţii compatibile cu viaţa.
 Aceste substanţe participă la transformarea unor cantităţi mari de
substanţă, fără ca ele să se consume cu această ocazie.

Page  43
 VITAMINELE

Vitaminele sunt substanţe indispensabile pentru creşterea

şi dezvoltarea normală a organismelor.
Lipsa sau insuficienţa lor
determină tulburări metabolice: avitaminoze sau hipovitaminoze,
care constituie boli carenţiale.
Vitaminele sunt sintetizate de organismele vegetale şi
în măsură foarte redusă de cele animale.
Având în vedere că animalele nu pot depozita vitamine,
au nevoie în permanenţă de surse vegetale de vitamine.
Unele vitamine sunt preluate din plante
sub formă de precursori numiţi
provitamine care apoi sunt transformate în vitamine
propriu zise în organismul animal.
În prezent majoritatea vitaminelor,
după ce li s-a determinat structura chimică,
se obţin prin sinteze chimice şi având o valoare ridicată
în medicină sunt utilizate ca factori profilactici şi curativi.
Nomenclatura vitaminelor se poate stabili după trei criterii:
 Nomenclatura veche denumeşte vitaminele cu literele din
alfabetul latin (A B, C, D, E, F, K etc.), iar în cadrul aceleiaşi
grupe cu ajutorul indicilor (B1,B2, B12, A1, D2, D3).
 După rolul fiziologic şi terapeutic îndeplinit în organismul uman:
antirahitic (vit.A), antiscorbutic (vit.C), coagulant (vit. K), etc.
 După structura chimică: tiamina (B1 ), riboflavina (B2), acid
ascorbic (C), etc.

Clasificarea vitaminelor se face în funcţie de solubilitatea lor în

solvenţi organici sau apa.
 vitamine liposolubile
 vitamine hidrosolubile
Page  45