INTRODUCERE

Alături de celelalte componente din alimente, sărurile minerale au un rol deosebit

de important în buna funcționare a organismului. Practic nu există nicio funcție vitală care
să se poată dispensa de minerale. În acest context putem afirma că mineralele sunt baza
creșterii, dezvoltării și bunei funcționări a organismului, iar restul componentelor
biochimice din alimente, sunt ,,cărămizile” cu care se poate construi un organism sănătos.
Mineralele reprezintă elemente chimice, care se află ca atare în diferite stări, sau care intră
în combinații cu alte elemente sau substanțe.
   Un element mineral propriu-zis, așa cum se găsește în tabelul periodic al
elementelor (cu numărul de protoni egal cu cel al electronilor), este de cele mai multe ori,
inactiv și inert pentru om, fiind din punct de vedere electric, neutru.  În momentul în care
un ele-ment neutru trece în forma lui ionică, pierzând sau caștigând electroni, mineralul
devine activ din punct de vedere biologic. Același lucru se întâmplă și în cazul elementelor
reactive, care interacționează cu alte elemente, prin punerea în comun de electroni. Astfel,
un mineral activ, fie se comportă ca un purtător de sarcini (ion), fie realizează diferite
combinații, conform caracterului său bazic sau  acid.
   Atunci când realizează combinații, elementele minerale trec în săruri, în urma
diferitelor tipuri de reacții, dintre care, aceea de neutralizare, este cea mai importantă
pentru organismul omului, ea desfașurându-se conform formulei generale:

A + B → S + H2O

A= acid
B= baza
S= sare

Sărurile minerale au caractere diferite, în funcție de bazele și de acizii din care

derivă, astfel încat unele sunt alcaline (bazice), în timp ce altele sunt acide, așa cum se
poate vedea mai jos:

At + Bs → Sa + H2O
 At= acid tare
Bs= baza slaba
Sa= sare acida

As + Bt → Sb + H2O

A= acid slab
B= baza tare
S= sare bazica (alcalina)

Acizii organici (citric, malic, etc.), așa cum se găsesc în mod natural mai ales în
fructe, au un caracter acid slab. Deoarece, pe lângă acești acizi, în vegetale se găsesc multe
minerale bazice (baze tari), acizii organici vor forma cu precădere săruri ușor alcaline.
Aceste săruri bazice naturale (malat de potasiu, citrat de calciu, etc.) au capacitatea de a
tampona (neutraliza) compușii din corp, care cand se acumulează, au tendința să instaleze
stări de acidoză.

Relația dinamică dintre minerale

Ca toți ceilalți compuși activi din punct de vedere biologic, și mineralele din
organism se află într-o continuă mișcare. În dinamica lor, ele stabilesc diferite relații, cu
repercusiuni asupra corpului nostru. Perpetua mișcare a elementelor minerale influențează
cu precădere, echilibrul acido-bazic și echilibrul hidro-electric. Sub control nervos și
endocrin, organismul încearcă să coordoneze întreaga dinamică a mineralelor, în scopul
realizării unui echilibru. Prima condiție necesară realizării echilibrului dinamic dintre
minerale, constă în existența în corp a tuturor acestor elemente fundamentale. Acest lucru
se poate realiza  doar printr-o alimentație sănătoasă și diversificată.
   După cum am arătat mai sus, mineralele  în organism nu reacționează la întâmplare,
structurile corpului dispunând de diferite mecanisme de control a activității acestora. Există
insă, o tendință firească, naturală, de relaționare a elementelor minerale. Cunoscând natura
acestor relații, ne putem ajuta organismul în demersul său de a realiza mai ușor echilibrul
dinamic dintre minerale .
 CUPRINS

2.1 COMPOZITIA CHIMICĂ A MATERIEI VII

Materia este formată din : substanțe organice și substanțe anorganice (apă și

substanțe minerale.Substanţele minerale în dependenţă de conţinutul în organe şi
necesităţile diurne, se clasifică în trei grupuri (W.R.Pickering,1998):

a)macroelemente(K, Na, Ca, Mg, Cl, P, S),

b) microelemente (Cu, Co, Bi, I, Zn, Mn, Mo)

c) ultramicroelemente (U, Ra, Au, Ag, Ce).

Rolul substanţelor minerale este divers. Ele participă la menţinerea presiunii

osmotice (NaCl), asigură stabilitatea valorii pH (Na+, K+, Cl-, H+), îndeplinesc funcţii de
susţinere (Ca, P –intră în componenţa oaselor), asigură potenţialul membranar de repaus şi
cel de acţiune (Na+, K+, Mg2+, Ca2+, Cl-), îndeplinesc funţii de cofactori enzimatici
(Mg2+, Mn2+), au rol important în procesul de respiraţie (Fe, Cu) şi fotosinteză (Mg).

2.2 MACROELEMENTE

2.2.1 Rolul fiziologic al macroelementelor în plante

Multe macroelemente sunt absolut necesare pentru creșterea și dezvoltarea

normală a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S și Mg. La anumite grupe de plante se mai
adaugă și Na, Cl și Si.
 2.2.1.1 Azotul

Este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteine,

protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a
coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenților fotosintetici
(clorofile si ficobiline) și a stearidelor vegetale.

Carența de N

Datorită mobilității mari în plante și posibilității de retranslocare, simptomele

carenței de azot apar întâi pe frunzele mature, de la baza plantei sau lăstarilor și se extind
spre cele din vârf, în cazul persistentei acesteia. Carența de azot determină rate reduse de
creștere (cantități mici de biomasă și recoltă) și scurtarea perioadei de vegetație, cu efecte
negative asupra producției.

Simptome:

 rădăcini lungi și cu puține ramificații;

 frunzele se îngălbenesc, începând de la varf și margini, apoi se vestejesc și
în final se usucă, având culoarea galben-brunie;
 îngălbenirea poate fi urmată de defoliere prematură a plantelor;
 frunzele tinere, din varful tulpinii, prezintă culoare verde pal și tind să fie
mai mici;
 la unele specii, frunzele prezintă pe partea inferioară nervura principală și
pețiolul roșii sau roșii purpurii;
 este redusă ramificarea, plantele rămân mici, cu tulpina subțire;
 înflorirea este slabă și are loc cu întârziere;

 la porumb, cloroza începe de la vârful frunzei și înaintează spre baza ei în

forma literei V, cu vârful pe nervura principală;
 la tomate si castraveți, lipsa azotului duce la reducerea suprafeței foliare.
 Fig 2.1.Carența de azot la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Pentru prevenirea aparitiei carențelor, se recomandă administrarea periodică a

îngrășămintelor organice și utilizarea anuală a îngrășămintelor cu azot în doze optime,
fracționate corespunzător. Se administrează fertilizări foliare o dată cu aplicarea de produse
fitosanitare. În cazul încorporării resturilor vegetale în sol, doza de azot se suplimentează
cu 6-7 kg N/ tona de resturi vegetale încorporate. Pentru corectarea carenței, se aplică
îngrășăminte chimice cu azot, fie la sol, cu încorporare în apa de irigație sau prin fertilizări
foliare, repetate la intervale de 8-10 zile.

Excesul de N

Simptomele apar tot pe frunzele mature de la baza plantei. Frunzele prezintă

culoarea galben-verzuie, au aspect de “opărit” și apar arsuri pe vârfurile și marginile
frunzelor. În caz de exces moderat:

 plantele prezintă tulpini groase, rigide, foliajul se dezvoltă puternic și

prezintă o culoare verde intens;
 la vița de vie și pomi, lemnul nu se maturează suficient, iar plantele devin
vulnerabile la ger;
 este întârziată înflorirea și coacerea fructelor;
 la cereale scade rezistența la cădere;
 legumele și fructele au calități gustative mai slabe, scad fermitatea pulpei și
rezistența la transport și păstrare.
 Fig 2.2 Excesul de azot la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Pentru prevenirea apariției excesului de N, se recomandă dimensionarea corectă a

dozelor de îngrășăminte organice și chimice, fracționarea și aplicarea uniformă pe teren. În
cazul excesului de azot, se poate face o irigare controlată, cu o normă de apă care să
distribuie azotul într-un volum mai mare de sol.

2.2.1.2 NATRIUL (sodiul)

Este un metal alcalin, moale și maleabil, cu simbolul Na, care reacționează energic
cu halogenii (clorul , iodul, fluorul, bromul ) (formează cu aceștia săruri haloide ), cu
grupare hidroxil , a numeroase substanțe, cu apa și cu vaporii de apă din aer, cu oxigenul,
cu acizii, etc..  Natriul formează ușor cationi monovalenți, fiind unul dintre elementele cele
mai active și reactive. Combinațiile sodiului, colorează flacăra incoloră în galben, iar
flacăra albastră - produsă de metan, în verde (Milica C. I. și colab.,1983). Sodiul nu se
găsește în natură în stare pură. Chiar obținut pe cale sintetică, natriul 'curat', trebuie ținut în
diferite medii de protecție, de obicei în petrol, pentru a nu reacționa cu elementele gazoase
din aer. În natură, sodiul apare sub forma unor săruri, atât în litosferă și în stratul ei de la
suprafață; scoarța terestră, cât și în apa mărilor și oceanelor. Ca roca, se găsește cel mai des
sub forma de halit. Cea mai întâlnită combinație naturală a natriului este clorura de sodiu .

2.2.1.3. FOSFORUL

Este absorbit din mediu sub formă de ioni PO 3- , ajunge în celulă fără a fi redus și
intră în compoziția unor compuși organici de mare însemnătate fiziologică. El participă la
alcătuirea fosfoprotidelor și fosfolipidelor din protoplasmă și nucleu, fosfolipidelor din
grăunciorii de amidon și aleurona, lecitinelor din citomembrane, fitinei și a nucleotidelor,
cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intră în compoziția unor coenzime. El
îndeplinește rolul energetic central în reacțiile de sinteză și de oxidare biologică. El
participă în fotosinteză, glicoliza, ciclul Krebs, sistemul Redox al lanțului respirator, etc.
Fosforul favorizează de nutriție, de creștere, de înflorire și fructificare, depunerea hidraților
de carbon în fructe, sfeclă de zahăr, tuberculi. Micșorează consumul specific de apă al
plantelor. Fosforul se acumulează în organele tinere și în semințe.

Carența de P

Simptomele carenței se manifestă de la baza plantei spre vârf. Temperaturile

scăzute reduc mobilitatea fosforului în sol, iar seceta și compactarea solului reduc
difuziunea acestuia în sol.

Simptome:

 sistemul radicular este slab dezvoltat, puțin ramificat, rădăcinile secundare

sunt puține și scurte;
 plantele sunt mici și se dezvoltă foarte greu, ramificarea este redusă;
 frunzele prezintă culoarea verde închis, cu nuanțe de murdar, apoi capătă
reflexe roșietice, purpurii, cu precădere pe fața inferioară a frunzelor, pe nervuri și pețioli
(la tomate, salată, porumb, varză);
 tulpinile sunt roșietice-purpurii;
 înflorirea este intârziată;
 la măr, acumularea fosforului în cantități mici în fructe, duce la brunificarea
pulpei în timpul depozitării acestora la temperaturi scăzute;
 la cereale păioase înfrățirea este slabă;
 este redusă sinteza proteinelor și conținutul de gluten din boabele de grâu;
 la porumb este inhibată formarea inflorescențelor.
 Fig. 2.3-Carența de fosfor la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Pentru prevenirea carenței de fosfor, se recomandă dimensionarea corectă a

îngrășămintelor și aplicarea uniformă, irigarea în caz de secetă, combaterea buruienilor,
amendarea corectă a solului. Pentru corectarea carenței, se recomandă încorporarea de
îngrășăminte cu fosfor sau aplicarea pe cale foliară.

Excesul de P

Se întâlneste rar, fiind facilitată de o nutriție deficitară cu Zn. Se caracterizează prin

necroze pe vârful și marginile frunzelor bazale. 

2.2.1.4 Potasiul

Este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza

aminoacizilor și a proteinelor. El acționează ca un element biocatalizator, stimulând
numeroase procese fiziologice. El reglează absorbția azotului de către plante, prelucrând
nutriția amoniacală, oxidarea amoniacului, iar in cazul nutriției nitrice, reducerea nitraților.
Potasiul stimulează funcționarea unor enzeme care participă în procesul de respirație si in
metabolismul hidraților de carbon, în metabolismul azotului și sinteza vitaminelor. El
stimulează și sinteza clorofilelor și intensitatea fotosintezei. Sporește capacitatea plantelor
de a absorbi apa, și de a rezista la ger și secetă. El favorizează intensificarea acumulării
glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub forma de ioni. Se
acumulează mai ales în țesuturile tinere cu metabolism intens și creștere rapidă, dintre care
vârfurile vegetative, cambiul și periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul
migrează din ele în ramuri sau tulpină (Milica C.I. și colab,1983).

Carența de K

Se întâlneste, de regulă, pe solurile acide, cu textura usoară, nisipoasă. Fiind foarte

mobil în plante, potasiul migrează ușor de la frunzele bătrâne către cele tinere, în vederea
reutilizării lui de către acestea. Astfel, simptomele apar intâi pe frunzele de la baza plantei
sau lăstarilor. Deficiența acestui element scade mult producția la varză, castraveți și
tomate.

Simptome:

 pe frunze apar cloroze la vârf și margine, ce înaintează spre nervura

principală și baza frunzei, urmate de necroze brune; marginile frunzelor se roluiesc;

 înflorirea este slabă, florile rămân sterile, leagă parțial și adesea procentul de
flori căzute este mai mare;
 la tomate, frunzele bazale se îngălbenesc, dupa care zonele galbene devin
maronii, fructele se coc neuniform și prezintă nervuri verzi în interior;
 la castraveți, apar fructele în forma de bec (umflate la vârf și subțiri la
coadă);
 la salată, frunzele prezintă culoarea verde închis iar cele bătrâne se
necrozează pe margini;
 la țelină, rădăcina rămâne mică și este uneori goală în interior.

Fig.2.4-Carența de potasiu la plante (Milica C.I. și colab,1983)

 2.2.1.5 Calciul

Este absorbit de plante sub forma de cationi(Ca 2+ ). El este acumulat în

protoplasmă, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfășurarea
mitozei cu implicații în organizarea cromozomilor. El intră în structura chimică a
enzimelor: lipaza, esteraza, colinestraza. Calciul îndeplinește rol activator al enzimelor:
argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joacă un rol important și în fixarea
sarcinilor negative la suprafața protoplasmei. Împreună cu potasiul, calciul participă la
menținerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al 2+ Mg2+, Zn2+,
Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlăturând acțiunea lor vătămătoare, în caz de exces. Calciul
neutralizează acizii organici și stimulează formarea perilor absorbanți pe rădăcină.

Carența de Ca

Absorbția calciului de către plante poate fi influențată de numeroși factori:

 temperaturile ridicate din perioadele călduroase de vară;

 temperaturile scăzute din sol, în cazul culturilor timpurii;
 fertilizarea excesivă cu N, în special cel amoniacal;
 aprovizionarea deficitară sau incorectă cu apa (administrare în cantitate
mare, o dată la cateva zile);
 nivel ridicat de săruri din sol, din cauza fertilizării excesive a solului.

Simptomele :

 este afectată zona de vârf a plantei, are loc înmuierea, brunificarea si

prăbușirea țesuturilor tinere din vârful plantei și lăstarilor;
 la salată se necrozează varful și marginea frunzelor tinere;
 la varză are loc brunificarea internă a căpățânii;
 la legumele de seră (tomate, ardei, vinete, castraveți, pepeni verzi), apare
putregaiul apical al fructului, țesutul colapsează sub forma unei ușoare depresiuni în pulpă
(“blossom end rot”); zona afectată este ulterior ușor infectată de ciuperci din genul
Alternaria spp.;
 la tomate se produce avortarea florilor iar fructele sunt negre în interior;
 la castraveți se produce încovoierea sau avortarea fructelor;
  la mere și pere apar pete rotunde, superficiale la început, ce devin brune,
ușor adâncite și țesutul prezintă gust amar; această perturbare începe în câmp și continuă în
delozit (bitter pit);
 la mere, deficiența de calciu mai poate determina brunificarea internă a
fructelor;
 țelina prezintă simptomul de “inimă neagră”;
 la cartof și ceapa se manifestă simptomul de piticire.

Fig.2.5-Carența de calciu la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Pentru prevenirea carenței de calciu, se recomandă aprovizionarea corespunzătoare

și constantă a plantelor cu apă, de preferat prin sistemul de irigare prin picurare. Se
amplasează plase de umbrire în zilele călduroase de vară și se efectuează prăsile, in
vederea aerării solului și îmbunătățirii funcționării sistemului radicular. Fertilizarea cu
îngrășăminte cu calciu administrate la sol sau foliar ține sub control lipsa acestui element.
În cazul excesului de calciu, au loc carențe induse a diferite elemente: B, Mn, Fe, Mg, K și
simptomele caracteristice acestora.

2.2.1.6 SULFUL

Este absorbit de plante sub formă de ioni SO 2- , compuși organici cu sulf, ca

cistina. Cerințe mari de sulf au ceapa, usturoiul, muștarul, țelina, floarea soarelui și rapița.
În organismul plantei cantități mai mari se acumulează în semințele de muștar negru, în
bulbul de ceapă și în cel de usturoi. Sulful intră în constituția chimică a unor aminoacizi, a
unor enzime și a unor coenzime.
 Carența de sulf

Deficiența de sulf este asemănătoare cu cea de azot. Datorită mobilității reduse în

plantă, sulful nu este translocat din frunzele mature către cele tinere, din etajele superioare.
Simptomele carenței apar întâi pe frunzele tinere și se extind treptat spre baza plantei
(invers față de N). Insuficiența nutriției cu sulf apare îndeosebi în zonele foarte umede, pe
soluri cu permeabilitate ridicată, în care elementul este spălat în profunzime. Speciile mari
consumatoare de sulf (varza alba, ceapa, floarea-soarelui, muștarul, păstârnacul, rapița,
sfecla) sunt mai predispuse la deficiența. Insuficiența aprovizionării cu sulf are ca efect
încetinirea pronunțată a creșterii sau chiar stoparea ei.

Simptome:

 pe frunze apare cloroza uniformă, verde-gălbuie sau galbenă, nu apar

necroze iar plantele nu pierd frunzele prematur;
 la grâu, insuficiența sulfului duce la scăderea calității de panificație a
grâului, sulful influențând direct compoziția proteinelor din gluten;
 la rapiță, carența de sulf se manifestă prin decolorarea frunzelor și a florilor
iar silicvele se opresc din creștere sau nu se dezvoltă normal;
 la vița de vie este afectată creșterea atât a sistemului aerian, cât și a celui
radicular;
 lăstarii viței de vie rămân mai mici decât normal, frunzele adulte nu ajung la
mărimea obisnuită;
 la plantele leguminoase, numărul nodozităților de pe rădăcini este redus.

Fig.2.6-Carența de sulf la plante (Milica C.I. și colab,1983)

 Pentru prevenirea deficiențelor de sulf se recomandă aplicarea periodică a
îngrășămintelor organice, administrarea de superfosfat, dimensionarea corectă a dozelor de
azot și menținerea umidității corespunzătoare în sol. Excesul de sulf nu dăunează, în
general, plantelor. Doar concentrațiile foarte mari sunt dăunătoare. Ploile acide în care sunt
dizolvați oxizi de sulf pot provoca arsuri pe frunze.

2.2.1.7 MAGNEZIUL

Este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formării clorofilei, în

procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor și proteinelor. El este un activator al multor
enzime necesare respirației, activator al enzimelor ce participă în sinteza ARN și AND.
Este considerat un element esențial în creșterea plantelor deoarece ajută la consolidarea
pereților celulari și îmbunătățeste absorbția altor elemente în plante. Magneziul este o
componentă a clorofilei.

Carența de Mg

Datorită mobilității mari a acestui element, carența se manifestă întâi la frunzele de

la baza plantei și înaintează către cele din vârf.

Simptome carenței de magneziu:

 pe frunze apar cloroze marginale sau pete internervuriene cu aspect

mozaicat, în nuanțe de galben-verzui, din cauza descompunerii clorofilei;
 clorozele avansează dinspre marginea frunzei spre centru, urmate uneori de
necroze;
 nervurile principale și o fâșie de-a lungul lor rămân verzi mult timp după
apariția clorozei;
 la unele specii (cartof, castraveți, tomate) cloroza începe de la mijlocul
frunzei și înaintează spre margini;
 la cereale păioase, pe frunze apare o cloroză “tigrată” din cauza alternării în
sens transversal  a unor benzi de concentrație diferită a clorofilei.
 Fig. 2.7- Carența de magneziu la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Pentru prevenirea carenței de magneziu, se aplică regulat îngrășăminte organice sau

îngrășăminte chimice cu Mg și se evită suprafertilizarea cu potasiu. Excesul de Mg
determină carențe secundare de K, Ca, Mn.

2.2.1.8 CLORUL

Este un element prezent în toate plantele. El se acumulează în cantități mai mari în

algele marine, în ferigi și în plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul
radicular și din atmosfera în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Insuficiența în nutriție
determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor și inhibarea creșterii
rădăcinilor, dereglarea metabolismului plantelor.

2.2.2 Rolul fiziologic al macroelementelor la animale și om

2.2.2.1 AZOTUL

Reprezentând aproximativ 14% din greutatea organismului, azotul este introdus

sub forma combinațiilor azotate organice. Procesul de organificare a azotului atmosferic și
mineral este realizat de organismele vegetale autotrofe. La acest ciclu biologic al azotului
participă ca verigă obligatorie bacteriile din sol, care mineralizează atât azotul atmosferic
(Azotobacter,b. Radicicola), cât și combinațiile organice (amoniac, acid uric, uree etc.)
ajunse în sol (Nitromonas, Nitrosomonas). Azotul participă la realizarea structurii
proteinelor, dar și a unor componente glucidice ( hexozamina) și a unor baze azotate
(purinice, pirimidinice) indispensabile structurii și funcției acizilor nucleici (I.Haulică și
colab.,1999).

2.2.2.2 NATRIUL

Clorura de sodiu se poate forma, după necesităti, în organism și dacă nu se

administrează în această formă, ea este importantă pentru hidratarea țesuturilor, fiind
implicată și în activitatea eritrocitelor, precum și în reglarea digestiei (stimulează formarea
acidului clorhidric, în stomac și a carbonaților sodici în pancreas).
   Pentru majoritatea oamenilor moderni, principala furnizoare de clor, sodiu și
clorură de sodiu, este sarea de bucătărie. În aceste condiții, lumea civilizată de azi, a ajuns
să se confrunte mult mai des cu situația de exces decât cu aceea de insuficiență, din trei
motive principale: .
   - forma hiperconcentrată, deci foarte reactivă, sub care se găsește clorura de sodiu
alimentară;
   - folosirea aproape abuzivă în alimentația zilnică a sării ca și condiment;
   - utilizarea pe scara largă a sării în industria alimentară (amintim că există
numeroase produse cu sare ,,mascată”, care deși conțin cantități însemnate de NaCl, nu
sunt sărate, așa cum sunt mai toate conservele, mezelurile, multe brânzeturi, o gamă largă
de panificabile, tofu, semipreparate, mâncăruri ,,instant”, etc.). Omul obișnuit cu o hrană
semipreparată sau ,,de-a gata” își introduce în organism mult mai multă sare de bucătărie
decât își închipuie.
  Pentru nocivitatea sării de bucătărie, deci a clorurii de sodiu, au fost ,,învinuite” pe
rând, în ultimii 50 de ani, când sodiul, când clorul. În realitate, pe de-o parte, niciuna din
aceste elemente nu se comportă agresiv dacă proveniența lor aparține unor structuri
chimice naturale, iar pe de altă parte, ambele minerale sunt nocive când ajung în organism
din formule sintetice de origine minerală (în afara unor tratamente controlate), așa cum
sunt unele substanțe alcalinizante (bicarbonatul de sodiu - este un puternic hipertensiv,
hidroxidul de sodiu - chiar și în cantități infime irită  țesuturile) sau acidifiante (clorura de
amoniu, etc. - irită parenchimul renal).
  Clorura de sodiu concentrată (sarea de bucătărie) se comportă, sub aspectul reacției
chimice, hazardant în organism. Este cu neputință să se stabilească o regulă generală a
virajului  pH-ului determinat de această sare. De la un individ la altul și chiar de la o oră la
alta pentru același individ, NaCl poate fi atât un acidifiant cât și un alcalinizant. Aceste
schimbări bruște precum și reacțiile de compensare determinate de ele, nu pot face decât
rău organismului. Sarea de bucătărie consumată în exces, provoacă hipertensiune cronică și
edem prin retenție hidrosodică, care nu mai cedează dupa suprimarea clorurii de sodiu din
alimentație. Unele studii arată ca majoritatea bolnavilor hipertensivi trecuți de 50 de ani, au
consumat în exces clorura de sodiu, sub formă de sare de bucătărie sau chiar bicarbonat de
sodiu, în tinerețe. Trebuie știut faptul că organismul uman dispune de un întreg arsenal
neuroendocrin capabil să mențină nivelul sodiului și a clorului la cote normale, chiar și în
cazul unui deficit exogen de sare. Corpul omului însă, nu posedă mijloace eficiente de
eliminare a excesului de clorură de sodiu. Există și situații în care clorura de sodiu se poate
dovedi de ajutor pentru organism. Cantitatea de clorură de sodiu introdusă în corp trebuie
să se coreleze întotdeauna cu pierderile de sare, mai ales prin transpirație, precum și cu
dereglajele sau afecțiunile de care suferă fiecare în parte.
   La un lucru mecanic considerabil a musculaturii striate (scheletice), lipsa clorurii de
sodiu poate bloca transpirația și inhibă funcția renală. De asemeni procesele metabolice pot
fi profund perturbate, inclusiv metabolismul fosfocalcic, cu consecințe negative asupra
oaselor, articulațiilor și a inimii.  Se admite un prag maxim de consum de 10g clorură de
sodiu zilnic, la persoanele sănătoase, care depun munca fizică susținută. Acest nivel trebuie
să scadă, în funcție de starea de sănătate și de cota efortului fizic, până la 0, în cazul
persoanelor sedentare.

Carența de sodiu

Insuficiența sodiului (hiponatriemia) se manifestă prin: deshidratare, uscarea pielii,

hipotensiune, astenie, nevralgii, încetinirea metabolismului glucidelor, instalarea unor
tulburări hepatice și pancreatice, hipoaciditate gastrică, crampe musculare, dureri
articulare, resorbție și filtrare renală redusă cu pierderi importante de lichide și de
electroliți, disfuncții cardiace. Hiponatriemia poate fi:  
  - carențială de aport (diete alimentare prea sărace în sodiu,),
  - indusă (alimentație prea bogată în dulciuri),
  -  patologică (determinată de anumite afecțiuni – insuficiența corticosuprarenală,
boli renale .
  -  de pierdere (determinată de: efort fizic, caldură, transpirație  excesivă, diureză
crescută, vărsături intense, diaree prelungită, soc anafilactic).
 Excesul de sodiu
  În lumea contemporană, excesul de sodiu (hipernatriemia) se întâlnește mult mai
frecvent decât starea carențială, ca o consecință a utilizării aproape abuzive în alimentație a
surselor cu excedent de sodiu.
  Excesul de natriu generează intoxicații, hiperexcitabilitate nervoasă, sete,
hipertensiune arterială, boli cardiovasculare, rezistență scăzută la caldură, edeme. Pe
termen mediu și lung, consecințele hipernatriemiei pot fi devastatoare (hipertensiune
cronică, infarct, chiar cancer - după mai mulți cercetători). Hipertensiunea arterială
cronică generată de hipernatriemie, nu mai cedează după limitarea cantitativă a sodiului. 
Statisticile arată că majoritatea hipertensivilor maturi sau bătrâni, au abuzat de sarea de
bucătărie (clorura de sodiu) în tinerețe.
   Prin mecanisme neurohormonale sau pe căi fiziologice de compensare, nivelul
sodiului crește în organism în: insuficiența cardiacă, edem de origine cardiacă sau renală,
ingestie nesatisfăcătoare de lichide, hiperaldosteronism, diaree și vomă.

2.2.2.3 FOSFORUL

Fosforul este un element  prezent în toate celulele organismului uman, nici un

proces metabolic neputându-se desfașura în lipsa lui. Transformarea tuturor energiilor
latente  (potențiale) în energii exprimabile (forța psihică, forța fizică, energie metabolică)
sunt intermediate de către molecule care conțin în mod obligatoriu fosfor. De asemenea,
depozitarea calciului în oase, dar și în unghii și dinți, nu poate avea loc, dacă nu se
realizeazî combinații, al căror rezultat este formarea de săruri cu fosfor (fosfatul de
calciu).  De mare importanță pentru celule, îndeosebi pentru cele ale sistemului nervos,
sunt anumite grăsimi (lipide) care conțin fosfor, denumite fosfolipide sau fosfatide, dintre
care cele mai cunoscute sunt lecitinele și cefalinele. Acestea intră în structura
membranelor celulare, contribuind la schimbul adecvat de substanțe dintre celula și
mediul extern ei. Pentru  neuroni  (celule care alcătuiesc sistemul nervos), fosfatidele sunt
compuși de bază în alcătuirea tecilor neuronale (mielinelor), exercitând atât o funcție de
protecție, cât și una activă, în ceea ce privește transmiterea impulsurilor.
  Fosforul, de asemenea intră în structura unor proteine foarte importante pentru
organism, așa cum este de pildă fosfocreatina, compus care asigură baza energetică a
mușchilor. Regăsindu-se în anumite structuri proteice, fosforul mai îndeplineste și rolul
de enzimă. .
  O importanță deosebită are legătura dintre calciu si fosfor. Cele două elemente
realizează combinații chimice importante, contribuind împreună la formarea și menținerea
în condiții optime a oaselor și a țesuturilor conjunctive. Însă, când raportul dintre cele
două elemente nu este corespunzător, ele se comportă ca antagoniste și concurente, ceea
ce înseamnă că elementul mai bine reprezentat are tendința de a-l anihila pe cel mai slab.
Pentru a menține la un nivel optim raportul dintre calciu și fosfor, organismul omului
deține mecanisme complexe de control, care se desfașoară sub influența sistemului nervos
central, precum și a sistemului endocrin. Se scrie și se vorbește foarte mult despre glanda
tiroidă și disfuncțiile sale, însă mai rar se abordează problemele paratiroidelor, care sunt
patru glande, aflate în spatele tiroidei. Sub coordonare nervoasă, aceste organe endocrine,
secretă produși endocrini, numiți parathormoni, care controlează aproape în întregime
metabolismul fosfo-calcic. Totuși, chiar și în afara unor disfuncții ale paratiroidelor, care
nu sunt atât de rare, pe cât în general se crede, printr-un aport de surse alimentare, care au
compoziție dezechilibrată în ceea ce privește raportul dintre calciu și fosfor, pot să
intervină perturbări al metabolismul fosfo-calcic. Alimentele de proveniență industrială
(mezelurile, cremele de uns pe pâine, ciocolata, margarina, brânzeturile, etc.) au adesea
adăugate, diferite substanțe cu fosfor, mai ales fosfați și lecitine de tip “E”. Din acest
motiv, de obicei, în organism ajunge mult mai mult fosfor decât calciu. S-a constatat, că
în țările dezvoltate, hipocalcemiile sunt adesea mai frecvente decât în țările sărace, tocmai
ca o consecința a excesului de fosfor din alimente. Poate și mai periculoasă, mai ales în
cazul copiilor, este prezența acidului fosforic, fie el și foarte diluat, mai ales în unele
băuturi răcoritoare carbogazoase. Astfel de sucuri, nu numai că decalcifiază, dar și
contribuie la precipitarea unor săruri la nivelul aparatului urinar, cu formare de
microlitiaze și litiaze, cunoscute sub denumirea uzuală de “nisip sau pietre la rinichi”.
  Cei care recurg la surse naturale de hrană, sunt scutiți de cele mai multe ori de
asemenea probleme, cu condiția existenței în alimente al celor două elemente, la nivele
corespunzătoare. Însă, trebuie să se știe că anumite  alimente, prin conținutul ridicat de
fosfor în comparație cu calciul, cer o completare a surselor calcice. Dintre produsele cu
mult fosfor, dar cu prea puțin calciu, amintim: pești, arahidele, nucile, semințele de
dovleac, soia, fasolea boabe, mazărea, pastele făinoase. În alte alimente naturale, raportul
dintre fosfor și calciu este echilibrat, așa cum  se întâmpla în cazul unor surse ca: susanul,
migdalele, alunele de pădure, oul, smochinele, stafidele,  iaurtul, laptele, pătrunjelul,
morcovii, țelina. Semințele oleaginoase  (floarea soarelui, alunele, susanul, macul, etc.)
sunt importante, nu atât sub aspectul conținutului total de fosfor, cât prin cantitatea
neîdestulătoare de lecitine naturale din compoziția lor.
  Principalul inhibant al fosforului, ca și în cazul calciului, este zaharul rafinat,
acesta putând crea situații de carențe, care se întâlnesc destul de des la amatorii de
dulciuri. Fructele dulci și mierea, prin conținutul mare de fructoză, sunt mici
consumatoare de fosfor, căci acest zaharid se poate metaboliza fără transformarea
prealabilă în compuși intermediari cu fosfor (nu necesită fosforilare). Scăderea nivelului
fosforului, mai poate fi cauzată de tratamentele mai îndelungate,  cu suplimente
farmaceutice, care conțin fier sau magneziu.
  Necesarul de fosfor, nu este foarte mare, 1 gram asigurând doza de care are nevoie
organismul intr-o zi . Acesta înseamna cca 120 g de semințe de susan, 500 g de brânza
proaspătă sau un litru de lapte acoperă cerințele în acest element, pe durata a 24 de ore.
Totuși, în condiții de efort fizic solicitant, creștere rapidă, sarcină sau alaptare,
suplimentarea necesarului de fosfor este obligatorie.
  Deficitul de fosfor, se exteriorizează prin: astenie, oboseală musculară,
demineralizări osoase, apariția cariilor, căderea părului, tulburări nervoase, disfuncții
renale, scăderea capacității intelectuale, tulburări sexuale, stagnarea creșterii la copii. În
cazul adolescenților aflați în faza de creștere accelerată, precum și în acela al gravidelor
sau  a femeilor care alăptează, sursele bogate în fosfor  trebuie suplimentate.
  Atunci când în organism se află prea mult fosfor, pot apare semne similare cu cele
ale deficitului, însa cu manifestări mai severe. De asemenea, excesul de fosfor, poate
provoca și alte dereglări sau afecțiuni ca anemie, microlitiază sau litiază urinară ( I.
Haulică și colab.,1999).

2.2.2.4 POTASIUL

Potasiul, numit și kaliu, este un element metalic de o mare importanță  pentru

organismul uman, îndeplinind o serie de funcții esențiale pentru viață.  Răspândirea acestui
metal în natură este largă, însă cantitativ se gasește cu mult mai bine reprezentat în lumea
vegetală decât în cea animală. De aceea, acoperirea necesarului de kaliu, care este de circa
3 g , nu poate fi realizată fără să se recurgă la surse vegetale de hrană.
   Potasiul este implicat în metabolismul tuturor elementelor și compușilor , activând
numeroase enzime , și hormoni (insulina, adrenalina).  Kaliul, de asemenea, este un
depurativ eficient, deoarece ajută la eliminarea din organism, odată cu apa, a reziduurilor,
atât prin transpirație cât și prin urină.  În corpul omului, potasiul se localizează cu
precădere în interiorul celulelor, în timp ce sodiul predomină în vecinătatea exterioară al
lor. Între cele două elemente, prin faptul că sunt purtătoare de sarcini electrice, se stabilește
o relație, de o parte și de alta a membranei celulare, contribuind împreună la buna
funcționare a tuturor țesuturilor, iar în cazul celulelor nervoase, la declanșarea si
transmiterea impulsurilor. Insă, atunci cand raportul dintre potasiu și sodiu este
dezechilibrat, de cele mai multe ori în favoarea natriului, care ajunge mai ușor și mai mult
în organism prin sarea de bucătărie, au loc dezechilibre care sunt resimțite foarte repede de
către sistemul nervos și de către musculatură, îndeosebi de cea a inimii, dar și de către
țesuturile cutanate și subcutanate, care se infiltrează cu apă, rezultând edemul. Dacă în
doze optime cele două elemente se comportă cu ,,amiciție”, atunci când intervin modificări
de raport, între ele se naște o relație de concurență, cu eliminare a competitorului mai slab.
De aceea, atunci când se recurge la o hrană bogată în potasiu, sodiul are tendința de a se
elimina din organism și invers. Acest lucru poate fi valorificat în beneficiul corpului, în
scopul combaterii efectelor negative ale excesului de natriu. De asemenea, se mai
recomandă suplimentarea surselor de hrană bogate în potasiu, în cazul bolilor cardio-
vasculare și al celor renale. Toate sursele vegetalele conțin potasiu, concentrația acestui
element fiind mai mare în organele cărnoase ale plantelor (legume și fructe ), în tuberculi
(cartofi) și în boabele legumuinoaselor (linte, mazăre, soia, fasole). Dintre sursele de
origine animală, doar păstăile pot aduce un aport satisfăcător de potasiu.
  Deficitul de potasiu (hipokaliemia) se poate manifesta sub diverse forme, după
sensibilitatea individuală. De obicei, semnele care însoțesc această stare carențială, se
exteriorizează prin: oboseală, slăbiciune musculară, sete, spasme ale pleoapelor, mișcări
involuntare ale mușchilor feței, hipoglicemie , edeme, bradicardie, aritmie, senzații de
sufocare, iritabilitate nervoasă. Deficitul sever de potasiu, produce paralizie.

2.2.2.5 CALCIUL

Dintre toate minerale, calciul este probabil cel mai cunoscut, cantitatea necesară
pentru organism  fiind destul de mare. În medie, un adult are nevoie de aproximativ 0,8 g
de calciu zilnic, cantitate care crește în sarcina și alăptare cu 40%. De asemenea, 
adolescenții aflați în perioada de creștere accelerată, trebuie să beneficieze zilnic de mai
mult de un gram de calciu.   Se știe că acest mineral intră în constituția oaselor și a
dinților, precum și că prezintă un efect ușor calmant, prin diminuarea excitației nervoase.
Însă rolul calciului este cu mult mai vast, multe probleme de sănătate derivând din deficitul
sau excesul acestuia. O multitudine de reacții din organismul nostru se petrec cu consum
de calciu,  procese ce produc cu ușurință epuizarea elementului și instalarea  fenomenelor
carențiale, care se manifestă acut -  prin senzație de slăbiciune,  tremurături, sudori reci,
senzație de sufocare, palpitatii, sau cronic - prin astenie și decalcifieri ale oaselor sau
dinților. Stresul, emoțiile puternice, reacțiile alergice sau consumul de zahar rafinat și de
zaharoase, produc în organism pierderi importante de calciu, prin neutralizarea capacității
electrice.
  Calciul este un mineral “dificil”  încă din faza de absorbție. În prezența altor
substanțe din hrană trece în forme inactive, care nu mai trec în sânge, evacuându-se
intestinal. Dintre compușii care blochează calciul încă înainte de traversarea pereților
intestinului subțire, se numără: zaharoza – prezentă în proporție de 99,9% în zaharul
rafinat;  acidul oxalic – prezent în cacao, macris, spanac, piper și ciocolată; acidul acetic  -
din oteț si murături;  acidul fitic  - aflat în cantități mari în coaja cerealelor și in borș;
nitriții – apar ca E-uri în mezeluri; precum și acidifianții -  introduși  în special în băuturile
răcoritoare. Este recomandat ca în cazul consumului unor astfel de produse să nu se
administreze, simultan cu ele, surse de hrană bogate în calciu, dar la următoarea masă, să
se renunțe complet la mâncarea cu antagoniști, consumându-se hrana cu mult calciu.
  Cele mai bogate în calciu sunt semințele de susan și cele de mac (80g asigură doza
zilnică necesară unui adult), urmate de lapte (2-3 căni de lapte asigură cerințele zilnice) și
derivatele ei, de ouă și de fructele uscate (smochine, curmale, stafide). Din prelucrarea
laptelui, rezulta zerul, care rar se folosește în alimentația omului, preferându-se utilizarea
lui în furajarea animalelor. Trebuie însă să se știe, că în zer se extrage aproape tot calciul,
brânza rezultată în urma prelucrării,  fiind mult sărăcită în acest element. Din punct de
vedere chimic, zerul este un lactat de calciu, formă foarte accesibilă și benefică
organismului, mai ales în cazul persoanelor alergice.
  O alimentație echilibrată și variată, care apelează și la sursele naturale cu calciu,
poate să ferească organismul de stările carențiale și de neplăcutele lor urmări .

2.2.2.6 SULFUL
 Sulfații preluați din sol de către plante sunt transferați organismelor animale, mai
ales în formă redusă (grupări SH). În această formă sau sub alte forme (oxidată), sulful
reprezintă 0,65% din grutatea organismului (cca 450g/70 kg greutate). Prezența sa este
obligatorie, condiționând formarea aminoaacizilor cu sulf (metionină, cisteină, cistină).
Punțile disulfice(-S-S-) conferă rigiditate polimerilor organici(fibrină) și asigură, alături de
grupările SH , structura terțiară a proteinelor, condiționând, totodată activitatea unor
enzime. În formă oxidată (sulfați), sulful participă la formarea unor glucide complexe
(acizii condrotinsulfuric si mucoitinsulfuric, haparină etc.) precum și la procesele de
detoxificare heparină prin sulfoconjugare.

2.2.2.7 MAGNEZIUL

Magneziul este un element foarte important, având influențe directe asupra

metabolismului, digestiei și psihicului. Acest mineral activează numeroase enzime
regăsindu-se și în structura unora dintre acestea. De asemenea, prezintă un efect ușor
laxativ și combate sau previne stările ușoare de depresie. Deoarece prezintă un efect
vasodilatator, magneziul acționează benefic și asupra aparatului circulator. Suplimentarea
surselor de magneziu, nu este recomandată doar în cazuri în care rezultă din analizele
sangelui un nivel prea scăzut al acestui element, ci și într-o serie de afecțiuni, stări psihice
alterate  sau simptome ca: depresie, tristețe, melancolie, apatie, anxietate, mâini și picioare
reci, afecțiuni hepato-biliare, tulburări coronariene, hipertensiune, migrene, diabet.

  Doza zilnică  necesară de magneziu se situează în jurul valorii de  0,3 grame (300
mg), ceea ce este destul de mult, daca socotim că, spre exemplu, un kilogram de căpsuni de
abia daca conține 125 miligrame. Cele mai bogate surse alimentare de magneziu sunt:
cacao, ciocolata amăruie, verdețurile proaspete de culoare verde-închis (frunze de
pătrunjel, frunze de mărar, ceapa verde), fructele uscate (smochine, curmale, stafide),
semințele oleaginoase (migdale, arahide, nuci, dovleac, alune, floarea soarelui). Ca și în
cazul potasiului, sunt sărace în magneziu produsele de origine animală (laptele și
derivatele, ouăle, carnea). Persoanele care consumă preponderent astfel de surse de hrană
mai ales când le asociază cu produse hiperconcentrate (zahăr și zaharoase, pâine albă și
produse de patiserie, grăsimi alimentare ) se confruntă cel mai des cu stări carențiale.
  Deficitul de magneziu (hipomagnezemia) se manifestă  prin excitabilitate
neuromusculară – mai ales când se asociază cu o carență în calciu (așa numitul factor
Marsh- Bendel implicat în mecanismul biomolecular al contracției musculare), crampe
musculare (cârceii sunt un semn al deficitului de magneziu), circulație periferică deficitară
– în special când și fierul este la un nivel scăzut, scăderea capacității de concentrare și
memorare. În cazul copiilor, bătrânilor și  al adulților cu sensibilitate mai mare, carența în
magneziu se poate manifesta prin semne cutanate (eczeme, apariția unor vânătăi în afara
oricărui traumatism) și prin amorțirea degetelor mâinilor.

2.2.2.8 CLORUL

Prezența celor 125 de g de clor dintr-un organism de 70 kg este asigurată printr-un

aport alimentar zilnic de 3-5 g. Concentrația sa extracelulară, de 103mEq/l, contrastează
puternic cu concentrația citoplasmatică, menținută de valori de cca 4mEq/l. Se elimină sub
formă de cloruri. Ionii de clor participă la menținerea potențalului de repaus al membranei
și al echilibrului hidroosmotic. În unele țesuturi (cardiac, nervos) creșterea fluxului de clor
contribuie la evoluția potențalului de acțiune.

2.3 MICROELEMENTE

2.3.1 Rolul fiziologic al macroelementelor în plante

2.3.1.1 BORUL

Are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion și

formând esteri fiziologici activi. El stimulează absorbția unor macro- și microelemente.

Carența de B

Fig.2. 8- Carența de bor la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Carența apare mai întâi pe vârfurile de creștere și frunzele tinere, datorită

mobilității scăzute a acestui element.
 Simptome:

 carența determină formarea de rădăcini rare;

 frunzele tinere din vârful plantei sunt primele afectate, se răsucesc, devin
fragile și prezintă necroze neregulate între nervuri;
 înflorirea este inhibată;
 adesea, are loc caăerea bobocilor florali, a florilor și a fructelor în formare;
 stigmatele și polenul pot deveni sterile, neavând loc fecundarea, ceea ce
duce la apariția de fructe fără semințe;
 la sfeclă – apare putregaiul uscat al inimii și rădăcinii iar frunzele centrale
ale rozetei putrezesc;
 la țelină se formează cavități interne;
 la vița de vie, apare fenomenul de meiere, bobițele rămân mici sau sunt
lipsite de semințe;
 la plantele floricole, florile sunt mai mici, decolorate și deformate;
 la măr și păr, pe fructe apar pete ce dau gust amar;
 la tomate, apare frecvent mărirea caliciului;
 la conopidă, inflorescența se brunifică iar frunzele se răsucesc;
 tulpinile de conopidă, varză și brocoli prezintă cavități în interior;
 la căpșun, fructele sunt deformate.

Pentru prevenirea carenței de bor, se recomandă aplicarea în sol, la 3-5 ani, de

borax, tetraborat de sodiu sau acid boric, în doze de până la 3 kg B/ha. Îngrășămintele
naturale au de asemenea efecte benefice. Se evită dozele excesive de amendamente
calcaroase pe solurile acide și se asigură umiditatea corespunzătoare în sol prin irigații.
Aplicat în perioada înfloririi, favorizează procesele de înflorire și fecundare. (Milica C.I. și
colab,1983).

Excesul de bor apare întâi pe frunzele mature și se extinde spre cele tinere.
Simptomele se manifestă pe vârful și marginea frunzelor prin cloroze în puncte, dungi sau
pete, urmate de necroze. Simptomele toxicității pot fi confundate cu simptomele nivelului
ridicat al salinității.
 2.3.1.2 FIERUL

Este utilizat de plante sub formă de săruri feroase și ferice . El este absorbit de
plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg
corpul lor sub formă de ioni.

Carența de Fe

Mobilitatea fierului în plantă este redusă. Acesta nu poate fi reutilizat din frunzele
mature în caz de deficiență, de aceea simptomele apar pe frunzele tinere și pe părțile din
vârf.

Simptome:

 frunzele tinere prezintă culoare verde-gălbuie iar zonele dintre nervuri devin
galbene sau alb-gălbui;
 de regulă, nervurile principale, uneori și cele secundare rămân verzi ;
 cloroza poate cuprinde chiar și nervurile însa nu au loc necroze;
 frunzele pot sa devină complet albicioase și tind să stea îngrămadite;
 la monocotiledonate, cloroza se manifestă pe jumătate din frunza în sens
longitudinal sau sub formă de dungi galbene ce alternează cu dungi verzi de-a lungul
frunzei;
 cloroza ferică este des întâlnită la pomi fructiferi și vița de vie;
 la pomi poate avea loc defolierea lăstarilor;
 pomii și butucii de viță sunt slab dezvoltați și fructifică slab.

Fig.2.9-Carența de fier la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Deficiența de fier apare la plantele ce preferă un pH acid sau slab acid și sunt
cultivate pe sol neutru sau alcalin. Carența de fier manifestată prin cloroză apare în special
pe solurile calcaroase și pe cele bogate în bicarbonați. Excesul de P au Mn poate determina
apariția carenței de fier sau accentuarea ei. Compactarea solului sau pH-ul peste 7 al
solului determină de asemenea apariția simptomelor de carența de fier. Carența se poate
preveni și corecta prin aplicarea de îngrașăminte cu fier. Simptomele deficienței acestui
element se pot confunda cu simptomele deficienței de Mg, Zn sau Mn însă doar carența de
Fe se manifestă inițial la frunzele tinere, celelalte manifestându-se inițial pe frunzele
bătrâne. Toxicitatea constituie, de regulă, o problemă pe solurile submerse sau în
hidroculturi, unde condițiile anaerobiotice, de reducere, favorizează creșterea conținutului
de fier. Toxicitatea pe solurile cu exces de umiditate poate fi evitată prin amendarea
calcaroasă a solului, prin lucrări de drenaj și de afânare.

2.3.1.4 CUPRUL

Intră în compoziția chimică a multor substanțe. El constituie componentul metalic

al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Conținutul cuprului în plante variază de
la urme, până la 46 p.p.m.

 Carența de Cu

Apare în special pe solurile nisipoase, în cele cu conținut mare de materie organică,

solurile serelor și solariilor în care s-au adăugat cantități mari de materie organică și turbă.
Dozele mari de N, P, Zn favorizează sau accentuează carența de cupru. Cantități luxuriante
de azot determină dezvoltarea abundentă a aparatului foliar și sechestrarea unei cantități
mari de cupru. Deficiența acestui element poate reduce recolta cu 20 pana la 100%.
Simptomele apar întâi pe vârful plantelor sau lăstarilor, la vârful frunzelor.

Simptome:

 de regulă, meristemul apical se necrozează și piere;

 la monocotiledonate, frunzele tinere se opresc din creștere, devin albicioase,
se răsucesc începând cu partea din vârf;
 cerealele sunt mai predispuse la cădere, prezintă flori puține și sterile,
inflorescențele sunt diforme iar maturarea boabelor este întârziată;
 la pomii fructiferi are loc desfrunzirea prematură a lăstarilor anuali sau
frângerea și moartea acestora;
 scoarța pomilor este adesea rugoasă și prezintă exudații gomoase prin fisuri.
 Fig. 2.10- Carența de cupru la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Prevenirea carenței de cupru se realizează prin administrarea periodică a

îngrășămintelor la sol sau foliar. Tratamentele cu fungicide cuprice pot preveni carența.
Excesul de cupru se manifestă prin cloroze pe frunzele mature. Clorozele sunt urmate de
necroze începând de la vârf și margini și conținuând spre nervura principală. Toxicitatea
apare rar, în special în culturile de viță de vie în care se utilizează multe fungicide pe bază
de cupru.

  2.3.1.5 ZINCUL

Este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viață,
sub forma de ioni. El este răspândit la plantele inferioare (alge și ciuperci) și la plantele
superioare. Zincul intră în structura chimică a enzimelor carbohidraza, fosfataza și
numeroase dehiodrogenaze.

Carenta de Zn

Simptomele deficienței se manifestă de la vârful plantei spre baza acesteia, zincul

fiind un element cu mobilitate redusă.

Simptome:

 stagnarea creșterii, scurtnodarea tulpinilor și lăstarilor;

 pe frunze apare pătarea clorotică, urmată rapid de necroze de diferite mărimi
iar nervurile rămân verzi;
 înflorirea și legarea sunt slabe;
 la dicotiledonate are loc dispunerea în rozeta a frunzelor iar cele din vârful
tulpinilor sunt foarte mici;
 la pomi apare simptomul de rozetă, frunzele sunt mici, clorozate;
  speciile floricole au flori puține și de slabă calitate.

Fig.2.11-Carența de zinc la plante (Milica C.I. și colab,1983)

Pentru prevenirea apariției carenței, se efectuează periodic fertilizări cu

îngrășăminte naturale, se aplica P în doze echilibrate, se optimizează regimul aerohidric al
solului. O data la 4-5 ani, se aplică îngrășăminte cu Zn în doze de 4-8 kg Zn/ha. În cazul
apariției simptomelor de carență, se efectuează stropiri foliare repetate cu îngrășăminte ce
conțin Zn. Toxicitatea este rareori întâlnită la culturile din câmp dar poate să apară la
culturile din sere și se manifestă prin reducerea creșterii foliare și radiculare, urmate de
clorozarea frunzelor, uneori de pigmentarea brun-roșcată a plantelor. În caz de toxicitate,
se recomandă amendarea.

2.3.1 Rolul fiziologic al macroelementelor la animale și om

2.3.1.1.BORUL

Borul este un element secundar, de care organismul are nevoie în cantitate mică.
Dacă sărurile de bor obținute pe cale chimică sunt mai mult sau mai puțin toxice pentru
om, sursele alimentare naturale, nu prezintă niciun pericol, din contră, aduc servicii
sănătății. Acest mineral se găsește mai mult în: fructele încă necoapte, fructele deshidratate
(prune, smochine, stafide), nuci, alune de pădure, lapte și ouă .
   Alături de vitamina D, borul este un stimulent al absorbției, asimilării și activității
calciului. Pentru femeile aflate înaintea sau în timpul  menopauzei, cel puțin sub aspectul
menținerii unei densități osoase corespunzătoare (prevenirea osteoporozei), borul provenit
din sursele naturale se dovedește de mare folos .

2.3.1.2 FIERUL

Forma cea mai activă de fier pentru organismul uman este Fe 2+ (ionul feros, fierul
bivalent). Cationul Fe3+ (ionul feric, fierul trivalent) este mai răspândit în lumea vegetală, în
timp ce ionul bivalent este specific lumii animale. Există câteva vegetale, cum este
cicoarea, care conțin pe lângă fier trivalent și cantități însemnate de fier bivalent. Fierul
trivalent se absoarbe mai greu la nivelul intestinului subțire și în organism va trece în
forma feroasa activă (în urma unor reacții de reducere) sau în forme  de  depozite, ca
feritina.
  Cationul de fier formează  usor baze, mai ales hidroxid  feric [Fe(OH)3 ]  și hidroxid
feros [Fe(OH)2 ] . O proteină, apoferitina, care prezintă aviditate pentru hidroxizii cu fier cu
care se combină, face posibilă înmagazinarea fierului în ficat, splină, măduva osoasă și
mucoasa intestinală, de unde este redistribuit, în proporția necesară în măduva
hematopoietică.
  Deși fierul trivalent din sursele vegetale de hrană este mai greu accesibil corpului
omului, acesta prezintă anumite avantaje:
   - se absoarbe lent, punând la dispoziție organismului acest metal în mod treptat și
pe o perioadă mai îndelungată;
   - nu exercită stres oxidativ și nu generează radicalii liberi.
   În organismul omului, prezintă însemnătate atât fierul anorganic, cât și cel organic
(legat de structuri proteice). Fierul anorganic participă activ la procesele de oxido-
reducere, fiind implicat, atunci când se leagă cu sulful, și în activitatea enzimatică. Fierul
legat organic, îndeplinește funcții esențiale, ca acelea de respirație tisulară (prin
hemoglobina) sau de activitate enzimatică (prin citocromoxidaza). Fierul mai este folosit,
în cantități mici, pentru sinteza mioglobinei.Totalul de fier din organismul unui adult, nu
este mai mare de 5 g.
 2.3.1.3 CUPRUL

Concentația circulantă a cuprului variază între 92-123yg/dl. Necesarul zilnic

asigurat prin alimente este de cca 2mg în condițiile unei eliminări egale prin bilă, fecale și
urină. Forma circulantă principală este cea de ceruloplasmă compus important
antiperoxidant, care protejează organismul de acțiune peroxizilor eliberați de fagocite.
Facilitează absobția și utilizarea fierului, participând de asemenea și la procesele de
transport și utilizare energoeliberatoare ale oxigenului (I.Haulică și colab., 1999)

2.3.1.4 ZINCUL

Este un microelement, de care organismul are nevoie în cantități foarte mici. Cu

toate acestea, lipsa acestui mineral din corpul uman, poate aduce probleme de sănătate,
uneori grave. Importanța acestui metal, constă mai ales în faptul că posedă o mare putere
catalitică, ceea ce înseamnă că activează multe enzime (peste 70). Datorită acestei
proprietăți, zincul intervine în desfășurarea normală a metabolismului precum și în
activitatea endocrină. De asemenea, acest mineral, crește rezistența organismului în fața
stresului își îmbunătațeste performanța intelectuală. În condiții de stres, organismul
consumă și elimină foarte mult zinc, ceea ce poate conduce la epuizarea  elementului. De
aceea, în fața acestui fenomen atât de răspândit în zilele noastre, nevoile de zinc sunt mai
ridicate.
  Carența de zinc se manifestă prin întârzieri de creștere la copii, exfolierea pielii,
atenuarea simțului olfactiv și al celui gustativ, căderea părului, vindecare greoaie a rănilor,
diminuarea funcției sexuale, încetinirea ratei metabolice, instabilitate emoțională,
hipertrofia prostatei, ateroscleroza. Ca și în cazul fierului, formele de zinc din alimentele
de origine animală, sunt mai accesibile organismului decât cele provenite din hrana
vegetală. Cele mai bogate surse de zinc, sunt:  peștele oceanic, fructele de mare, ficatul,
carnea slabă, drojdiile, cerealele germinate, cerealele integrale, semințele de dovleac și cele
de muștar, nucile, castanele, tomatele, sfecla, fasolea, soia, mazărea uscată.
  Calciul, fosforul, acizii grași nesaturați și vitamina A, favorizează absorbția și
utilizarea zincului, în timp ce alcoolul, zahărul și cafeaua se comportă ca inhibanți. Totuși,
s-a constatat că dacă este consumat în cantitate mică, vinul natural de calitate, exercită un
efect  pozitiv asupra zincului din organismul omului .
 2.4  ULTRAMICROELEMENTELE

Ultramicroelemenmtele se găsesc în cantități foarte mici în corpul plantelor,

prezența lor în nutriție fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive
stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele metabolice, diviziunile celulare,
fotosinteza, stimulează creșterea și dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de
la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbția, etc. Mecanismul lor de acțiune
este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiații ,,. Prezintă
aplicabilitate în agricultură. Iradiera în doze mici a semințelor de porumb și grâu a adus la
creșterea recoltei cu 12-15 %, față de martor. Radiațiile ionizante sunt utilizate pentru
prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10
kard. Fructele se păstrează în stare proaspătă, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.