CURS NR.2. RELAŢIA CELULĂ VEGETALĂ - MEDIU.

ABSORBŢIA APEI ŞI SUBSTANŢELOR MINERALE DE CĂTRE

PLANTE

CUPRINS
2.1. Rolul apei în viața plantei 11
2.2. Rolul elementelor minerale în viața plantei 12
2.3. Absorbția apei de către plante 14
2.3.1. Principalele procese care guvernează transportul apei şi căile 14
specifice de transport
2.3.2. Pătrunderea apei în celula vegetală şi generarea stării de turgescenţă 16
2.3.3. Plasmoliza – generare, importanţă fiziologică 17
2.4. Pătrunderea şi transportul substanţelor dizolvate în celula vegetală 18
2.5. Absorbţia apei prin rădăcină şi transportul extrafascicular către 20
xilem
2.6. Absorbția apei extraradicular 21

2.1. Rolul apei în viaţa plantei

Celula vegetală reprezintă unitatea centrală care controlează răspunsul plantei faţă de apă.
Apa îndeplineşte numeroase funcţii în plante, datorită particularităţilor structurale,
precum şi proprietăţilor sale fizice şi chimice (Kramer, 1995).
1● Moleculele de apă (alcătuite dintr-un atom de oxigen, legat covalent de doi atomi de hidrogen)
sunt molecule mici, polare. În consecinţă, apa constituie un foarte bun solvent, pentru numeroase
şi variate substanţe. Apa previne agregarea proteinelor şi cristalizarea ionilor.
2● Apa este un factor termoreglator. Ca urmare a numeroaselor legături de hidrogen dintre
moleculele apei, aceasta se caracterizează prin:
▪ valoare mare a căldurii specifice (energia necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de
apă cu un grad Celsius); pentru apă- 1,00 cal/g/oC > alcool (0,58) > aer (0,25) > cupru (0,09).
▪ valoare mare a căldurii latente de vaporizare (energia necesară pentru separarea moleculelor
apei din faza lichidă şi trecerea lor în faza gazoasă, la o temperatură constantă – de exemplu, în
timpul transpiraţiei). Pentru apă, la 25oC - valoarea de 44 kJ mol-1 este cea mai mare valoare
cunoscută pentru orice lichid (1 kJ = 0,24 Kcal.). Deoarece energia termică este folosită pentru
vaporizarea apei, transpiraţia facilitează răcirea.
3● Ca urmare a manifestărilor proprietăţilor de coeziune, adeziune şi tensiune superficială ia
naştere fenomenul de capilaritate. Aceasta contribuie la circulaţia apei în plantă, în şir continuu, în
xilem şi transportul simultan al substanţelor.
4● Apa se caracterizează printr-o mare forţă de extensibilitate. Apa poate rezista la 30 MPa (10%
din forţa de extensibilitate a cuprului).
5● Apa contribuie la realizarea stării de turgescenţă a celulelor şi în consecinţă asigură
desfăşurarea în condiţii optime a tuturor proceselor metabolice.

11
6● Apa reprezintă mediul de dispersie pentru substanţe anorganice şi organice şi totodată mediu
de reacţie.
7● Apa prezintă importanţă fiziologică pentru realizarea unor mişcări (deschiderea şi închiderea
ostiolelor stomatelor, mişcări ale organelor plantelor etc.).
8● Dintre procesele fiziologice, creşterea (respectiv extensia celulară) este cel mai mult afectată
în lipsa apei. Diagrama care ilustrează conceptul de relaxare a stresului pe perete celular și legătura
acestuia cu presiunea de turgescenţă și fluxurile de apă induse este redată în figura 2.1..
9● Apa reprezintă materie primă în procesul de fotosinteză (donator de protoni, electroni, cât şi
sursă de oxigen)
10● Din punct de vedere ecologic, pe lângă alţi factori (lumină, temperatură etc.) apa determină
repartizarea vegetaţiei pe globul terestru.

Fig. 2.1. Biofizica creşterii celulei vegetale

(Cosgrove, 2016)

2.2. Rolul elementelor minerale în viața plantei

Elemente minerale esenţiale şi neesenţiale pentru plante

Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, pe lângă carbon (C), hidrogen (H) şi oxigen (O)
sunt necesare o serie de alte elemente chimice, denumite nutrienţi anorganici esenţiali.
După Arnon şi Stout (1939) (citaţi de Engels şi Kirkby, 2012), un element mineral este
considerat esenţial sau absolut necesar dacă îndeplineşte trei criterii:
1 ► o plantă dată nu trebuie să fie capabilă să-şi completeze ciclul său de viaţă, în absenţa
elementului respectiv;
2 ► funcţia elementului mineral nu trebuie să fie înlocuită de un alt element mineral;
3 ► elementul mineral trebuie să fie direct implicat în metabolismul plantei;
Un element mineral util sau neesenţial este considerat acela care nu intervine în mod
direct în metabolismul plantei, dar care are anumite efecte benefice. Cel mai adesea este dat ca
exemplu siliciul, care sporeşte rezistenţa plantelor la factorii de stres biotic şi abiotic.

12
 Clasificarea elementelor minerale necesare pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor se
poate realiza după diferite criterii:
▪ după nevoia metabolică pentru elementul nutritiv;
▪ după cantitatea necesară sau prezentă în ţesutul vegetal;
▪ după funcţia biochimică şi rolul fiziologic al elementului nutritiv;
▪ după mobilitatea sa în plantă etc.
În funcţie de rolul biochimic şi funcţia fiziologică a elementelor minerale în plante s-a
propus clasificarea lor în patru grupe (Tabelul 2.1.).

Tabelul 2.1.Clasificarea elementelor minerale după funcţia lor în plantă (după Mengel şi
Kirkby,1987, citaţi de Taiz şi Zeiger, 2002)
Elementul Funcţii în plantă
mineral
GRUPA 1 Elemente minerale care sunt parte a unor compuşi organici cu carbon
■ asimilate pe calea reacţiilor biochimice de oxidare şi reducere
Azotul (N) Constituent al aminoacizilor,amidelor, proteinelor, acizilor nucleici, nucleotide,
coenzime etc.
Sulful (S) Component al cisteinei, cistinei, metioninei şi proteinelor
GRUPA 2 Elemente minerale importante pentru depozitarea energiei şi integritate
structurală
■ prezente în plante ca fosfat, acid boric, în care gruparea elementală este legată
de gruparea hidroxil a unei molecule organice (ex. glucozo-fosfat);
Fosfor (P) Component al glucozo-fosfaţilor, acizilor nucleici, nucleotide, coenzime,
fosfolipide, acid fitic, etc.
Are un rol cheie în reacţiile care implică ATP.
Siliciu (Si) Depozitat ca silicat amorf în pereţii celulari. Contribuie la realizarea
proprietăţilor mecanice ale peretelui celular, incluzând rigiditate şi elasticitate.
Bor (B) Formează complexe cu manitol, substanţe pectice şi alţi constituienţi ai peretelui
celular implicaţi în elongaţia celulară şi metabolismul acizilor nucleici.
GRUPA 3 Elemente minerale care care rămân sub formă ionică
■ ioni liberi sau ioni legaţi de substanţe precum acizii pectici existenţi în pereţii
celulari; sunt cofactori enzimatici şi reglează potenţialul osmotic;
Potasiu (K) Principalul cation implicat în generarea potenţialului osmotic şi generarea
turgescenţei. Cofactor pentru peste 40 enzime.
Calciu (Ca) Constituent al lamelei mediane. Mesager secundar în reglarea metabolismului.
Cofactor al unor enzime.
Magneziu Constituent al clorofilei. Necesar pentru numeroase enzime implicate în
(Mg) transferul grupării fosfat.
Clor (Cl) Necesar desfăşurării fotosintezei, fiind implicat în fucţionarea complexului
producător de oxigen (CPO).
Mangan Important în fucţionarea CPO. Necesar pentru activitatea unor enzime:
(Mn) dehidrogenaze, decarboxilaze, kinaze, oxidaze, peroxidaze
Sodiu (Na) Substituent al K în anumite funcţii. Implicat în regenerarea acidului
fosfoenolpiruvic la plantele C4 şi CAM.
GRUPA 4 Elemente minerale implicate în reacţii de oxido-reducere
■ elemente cu rol în reacţiile care implică transfer de electroni

13
 Fierul (Fe) Constituent al citocromilor şi proteinelor cu Fe de tipul non-hem, implicate în
fotosinteză, fixarea N2 şi respiraţie
Zincul (Zn) Constituent al alcool dehidrogenazei, glutamic dehidrogenazei, carbonic
anhidrazei , etc.
Cupru (Cu) Component al plastocianinei, cu rol în fotosinteză, etc.
Nichel (Ni) Component al ureazei în cazul bacteriilor fixatoare de N2 ; constituent al
hidrogenazelor
Molibden Constituent al nitrogenazei, nitrat reductazei, xantin-dehidrogenazei
(Mo)

2.3. Absorbţia apei de către plante

Apa este absorbită de către plante pe două căi:

I. ► prin rădăcină (radicular)
II. ► prin organele aeriene (extraradicular)
Rădăcina este organul specializat pentru absorbţia apei şi a substanţelor minerale. Într-o
proporţie mai mică, absorbţia apei are loc şi prin organele de deasupra solului, în special prin
frunze.

2.3.1. Principalele procese care guvernează transportul apei şi căile specifice de

transport

Procesele fundamentale de transport a apei sunt: difuziunea, curentul de masă, osmoza şi

imbibiţia.

1. Difuziunea
Difuziunea reprezintă procesul fizic de deplasare progresivă a moleculelor / ionilor, de la
o regiune cu o concentraţie mai mare, către o regiune cu o concentraţie mai mică, dacă mediile
respective se află în contact direct (fig.2.2.), ca rezultat al agitaţiei termice randomizate.

2) Curentul de masă
Curentul de masă se referă la deplasarea unui grup de molecule, ca răspuns la un gradient
de presiune (fig. 2.3.).

3. Osmoza
Osmoza reprezintă un proces fizic de difuziune particulară a apei, transversal printr-o
membrană selectiv permeabilă, care separă două medii de concentraţii diferite. Sensul deplasării
moleculelor apei este de la mediul cu potenţial al apei mare (ψapei > ) (mai diluat în substanţe
dizolvate sau hipotonic), către mediul cu potenţial al apei mic (ψapei <) (mai concentrat în
substanţe dizolvate sau hipertonic) (fig.2.4.)
Spre deosebire de peretele celular, care este permebil pentru apă, dar şi pentru substanţe,
membrana care înconjoară protoplastul (plasmalema) este semipermeabilă. Ea permite osmoza
(difuziunea particulară a moleculelor apei) (intrarea şi ieşirea), în timp ce trecerea substanţelor este
controlată în mod specific.

14
 În cazul osmozei, forţa conducătoare reprezintă o sumă a celor două forţe menţionate
anterior (gradient de concentraţie şi gradient de presiune). S-a dezvoltat conceptul unei forţe totale,
reprezentată de gradientul potenţialului apei. Potenţialul apei se referă direct la potenţialul
chimic al apei şi asemenea potenţialului chimic este o cantitate relativă, care depinde de trei factori:
concentraţie (ψs), presiune (ψp) şi gravitaţie (ψg) (Taiz şi Zeiger, 2006).
Pentru un fluid, ψapei se măsoară raportat la apa pură. În cazul
apei pure, ψapei este notat cu valoarea 0 MPa (megapascali).
Potenţialul apei unei soluţii este mai mic decât cel al apei
pure şi ca atare are
valori negative. Cu
cât este mai mare
“concentraţia” apei
într-o soluţie, cu
Fig. 2.2. Realizarea difuziunii atât potenţialul
conform gradientului de apei este mai mare.
concentraţie Într-o soluţie,
moleculele apei
interacţionează cu alte molecule şi cu ionii dispersaţi, Fig.2.3. Model al aquaporinelor
ceea ce determină întârzierea procesului de deplasare a
apei, în mod proporţional cu concentraţia de substanţe (după Maurel şi Chrispeels, 2001)
dizolvate. În consecinţă, prezenţa substanţelor dizolvate determină scăderea ψapei.

4. Imbibiţia
Imbibiţia reprezintă
procesul fizic de adsorbţie a
moleculelor apei sau a altor
molecule de lichid de către
moleculele substanţelor
hidrofile din celulă (celuloză,
amidon, proteine şi alte
substanţe de natură coloidală).
Ca urmare, are loc sporirea
masei şi volumului corpului
care se îmbibă. Procesul este
reversibil.
Spre exemplu,
imbibiţia seminţelor
reprezintă prima etapă a
procesului de germinare a
seminţelor.

Fig. 2.4. Deplasarea moleculelor apei în funcţie de ψapei

15
 2.3.2. Pătrunderea apei în celula vegetală şi generarea stării de turgescenţă

Pătrunderea apei în celula vegetală se realizează în mod specific, în raport cu structurile

celulare cu care apa vine în contact şi pe care urmează a le traversa. La exterior, celula vegetală
este înconjurată de peretele celular, o primă structură care ia contact cu mediul extern (fie că ne
referim la celulele rădăcinii, fie că avem în vedere celulele organelor de deasupra solului).
Traversarea peretelui celular se realizează prin difuziune, prin porii acestuia şi apa
ajunge la plasmalemă. De asemenea, apa poate fi transportată prin peretele celular şi spaţiile
intercelulare, direct către alte celule – calea prin apoplast. Traversarea plasmalemei (către
citosol) se realizează în principal prin osmoză, printre fosfolipide, dacă ψ apei mediului extern (spre
exemplu ψ apei soluţiei solului) este mai mare comparativ cu ψ apei din citosol. De asemenea, poate
avea loc şi un curent de masă, prin intermediul canalelor proteice pentru apă. În citosol apa
se deplasează conform legilor difuziunii.
Pentru a ajunge în vacuolă, moleculele apei traversează tonoplastul, asemenea modului
de traversare a plasmalemei. Sucul vacuolar este foarte concentrat în substanţe osmotic active (care
au capacitatea de a atrage apa) şi în consecinţă moleculele de apă se vor deplasa înspre această
zonă. Vacuola îşi măreşte volumul, presează asupra citoplasmei şi protoplastul presează asupra
peretelui celular. Plasmalema se lipeşte de peretele celular şi celula vegetală devine turgescentă.
Generarea presiunii de turgescenţă este redată în figura 2.5., figura 2.6. şi figura 2.7..
Pentru generarea acestei stări, un rol deosebit revine ionului de potasiu (K+). În celula
vegetală acesta se găseşte în principal în vacuolă şi în citosol. K+ din vacuolă contribuie la
generarea potenţialului osmotic al sucului vacuolar şi la inducerea turgescenţei şi extensiei
celulare. În citosol, potasiul are atât rol osmotic, cât şi roluri biochimice (Walker şi al., 1998).

Fig. 2.5. Generarea presiunii de turgescenţă în celula vegetală

Turgescenţa reprezintă o stare de saturare cu(Pritchard, 2001)vegetale.

apă a celulei

16
 Importanţa fiziologică
a stării de turgescenţă
la celula vegetală:

1) ► asigură
condiţiile optime
pentru desfăşurarea
tuturor proceselor
vitale;
Fig.2.7. Allium cepa –
2) ► asigură
menţinerea poziţiei
celule turgescente – erecte a plantelor
ierboase, precum şi
microscopie optică poziţia specifică a
(original) tulpinilor, lăstarilor
tineri şi a limbului
Fig.2.6. Celule turgescente frunzelor;
3) ► are rol în realizarea mişcării de deschidere şi închidere
a ostiolelor stomatelor;
4) ► intervine în realizarea a diferite mişcări la plante (ex. seismonastii la Mimosa pudica);
5) ► are rol în procesul de extensie celulară etc.

2.3.3. Plasmoliza – generare, importanţă fiziologică

Plasmoliza reprezintă separarea protoplasmei celulei vegetale de peretele celular, ca

urmare a pierderii de apă din protoplast, prin procesul de exosmoză (fig.2.8.).

Procesul de plasmoliză apare în natură în condiţii extreme. În laborator, dacă o celulă

vegetală este imersată într-o soluţie cu ψ apei < faţă de ψ apei protoplastului, apa părăseşte treptat
celula prin exosmoză.

O celulă vegetală plasmolizată este o celulă aflată într-o stare de nesaturare cu apă.

Importanţa fiziologică a plasmolizei

Procesul de plasmoliză intervine în condiţii de stres (secetă, aplicare în exces a
îngrăşămintelor chimice etc.) şi starea de celulă plasmolizată este nefavorabilă pentru desfăşurarea
proceselor fiziologice.
Un caz deosebit de plasmoliză este cel denumit plasmoliză de iarnă.
Acest tip de plasmoliză este indus de condiţiile de mediu din perioada iernii, când încetinirea
absorbţiei apei din sol şi eliminarea ei prin transpiraţie conduce la concentrarea sucului vacuolar
şi la creşterea rezistenţei la îngheţ. Este aşa numitul proces de individualizare a protoplasmei.

17
Dar, pe baza capacităţii celulei
vegetale de a plasmoliza se pot
determina diferiţi indicatori fiziologici
utili din punct de vedere practic.
1) ● se poate determina viabilitatea
celulelor, cunoscut fiind faptul că
numai celulele vii plasmolizează;
2) ● se poate determina gradul de
vâscozitate al citoplasmei, pe baza
stabilirii timpului de plasmoliză;
Cu cât timpul de plasmoliză
este mai mare, se apreciază că gradul
de vâscozitate al citoplasmei este mare.
Un timp de plasmoliză scurt indică un
grad mai redus de vâscozitate.
3) ● metoda plasmolizei incipiente
constituie una dintre modalităţile
indirecte de determinare a valorii
presiunii osmotice a sucului vacuolar Fig. 2.8. Plasmoliza la epiderma de ceapă
celular;
4) ● prin provocarea în condiţii de laborator a unei plasmolize avansate speciale denumită
plasmoliză în calotă se poate aprecia gradul diferit de permeabilitate a membranelor plasmatice.
Traversarea plasmalemei de către substanţe se realizează mai facil, comparativ cu traversarea
tonoplastului.

2.4. Pătrunderea şi transportul substanţelor dizolvate în celula vegetală

Plantele se caracterizează prin capacitatea de a menţine la nivelul mediului lor intern, o

compoziţie diferită de cea a mediului din jurul lor, chiar dacă în cazul celui din urmă intervin
modificări rapide sau extreme. De asemenea, are loc o mişcare permanentă a moleculelor şi ionilor
între plantă şi mediu, ceea ce permite plantelor să acumuleze substanţe nutritive, iar pe de altă
parte să elimine produşi ai metabolismului.
Transportul substanţelor poate să fie realizat:
▲ între mediul extern şi o celulă (ex. absorbţia substanţelor nutritive din soluţia solului, la
nivelul perişorului absorbant; absorbţia extraradiculară);
▲ transportul la nivel celular;
▲ transportul la nivel de plantă, între diferite puncte (ex. transport prin xilem şi floem).

În cele ce urmează vor fi abordate principalele procese care guvernează absorbţia

substanţelor de către celula vegetală, precum şi transportul celular şi intercelular al acestora.

Transportul pasiv şi activ al substanţelor

Considerăm perişorul absorbant, în relaţie cu soluţia solului.
La nivelul solului sărurile minerale se găsesc fie sub formă dizolvată în soluţia solului, fie
sub formă adsorbită pe coloizii din sol. Trebuie precizat că absorbţia şi adsorbţia sunt două
fenomene diferite. Absorbţia reprezintă procesul fiziologic prin care ionii sau moleculele pătrund

18
în celulă printr-o membrană şi nu este doar un fenomen de suprafaţă. Adsorbţia este un proces
fizic, care constă în procesul de acumulare a moleculelor, ionilor sau particule coloidale pe
suprafaţa particulelor cu care vin în contact.
Absorbţia sărurilor se realizează sub formă ionică: cationi şi anioni.
► În soluţia solului substanţele se deplasează conform gradientului de concentraţie, pe
baza procesului de difuziune sau printr-un curent de masă. Acestea iau contact cu peretele celular
al perişorului absorbant, care este permeabil şi permite difuziunea substanţelor. Substanţele pot
ulterior să traverseze plasmalema, pentru a pătrunde în celulă sau pot să difuzeze prin peretele
celular. Are loc astfel transportului intercelular, prin trecerea în peretele celular al celulei vecine -
calea prin apoplast.
Un astfel de transport, denumit transport pasiv se realizează fără consum de energie
metabolică şi conform gradientului de concentraţie. În cazul de faţă, forţa conducătoare a
procesului de difuziune este diferenţa dintre potenţialul chimic al soluţiilor din interiorul celulei şi
soluţia solului.
► Traversarea plasmalemei poate fi realizată pe două căi:
● transport pasiv – fără consum de energie metabolică, pe baza difuziunii, conform gradientului
de concentraţie;
● transport activ – cu consum de energie metabolică şi împotriva gradientului de concentraţie.

Transportul pasiv prin membranele biologice

Transportul pasiv prin difuziune simplă este realizat ca urmare a gradientului de

concentraţie şi deplasarea ionilor sau /şi moleculelor are loc în funcţie de solubilitatea lor în faza
lipidică membranară (fig.2.9.).

Fig.2.9. Transportul transmembranal pasiv- reprezentare schematică

(după Buchanan, 2015)

19
 Având în vedere particularităţile structurale ale membranelor biologice, moleculele
nepolare precum O2 traversează foarte rapid. Pentru molecule polare mici (H2O, CO2, glicerol etc.)
permeabilitatea este mai redusă. Dacă în cazul apei permeabilitatea este neobişnuit de mare (având
în vedere interacţiunile puternice cu grupările polare ale lipidelor), pe măsură ce creşte mărimea
şi polaritatea moleculelor, permeabilitatea pentru acestea scade.

Transportul activ prin membranele biologice

Transportorii care mediază transportul activ sunt denumiţi pompe. Transportul se

realizează cu consum de energie metabolică şi împotriva gradientului de concentraţie. Potenţialul
membranal sau gradientul electrochimic generat de transportul activ primar (fig.2.10) asigură
energie pentru transportul activ secundar (Taiz şi Zeiger, 2002). Pe lângă aşa numitele pompe
(ex. H+-ATP aza) mai există cotransportori şi canale.

Fig.2.10. Acţiunea H+-ATP azei la nivelul plasmalemei

2.5.Absorbţia apei prin rădăcină şi transportul extrafascicular către xilem

Rădăcina este organ specializat pentru absorbţia apei. Zona specializată pentru
absorbţie este zona perişorilor absorbanţi (fig. 2.11.).
Apa din soluţia solului străbate
pereţii celulari ai perişorilor absorbanţi
prin difuziune şi pătrunde în celule
conform osmozei, dacă ѱapei soluţiei
solului este mai mare, decât ѱapei sucului
celular. Dar, odată ajunsă în pereţii
celulari, apa poate continua să circule
prin difuziune, de la o celulă la alta, până
la nivelul endodermului - calea prin
apoplast. Dacă apa traversează
plasmalema şi pătrunde în celulă,
asemănător continuităţii pereţilor Fig. 2.11. Zonele rădăcinii şi particularităţi
celulari şi între citoplasma celulelor structurale
vecine există continuitate, prin
intermediul plasmodesmelor. Această
cale de transport prin plasmodesme, pe baza difuziunii este denumită cale celulară prin simplast.

20
Dacă apa traversează cel puţin două membrane într-o celulă, pe parcursul transportului său
(respectiv dacă apa traversează şi tonoplastul) calea se denumeşte calea celulară
transmembranară (fig.2.12.).
Rădăcina funcţionează ca
un sistem alcătuit din
două pompe: o pompă
aspiro, până la endoderm
şi o pompă respingătoare,
după endoderm. (
Creşterea
volumului soluţiei în
apoplast generează
presiunea radiculară,
care determină
pătrunderea apei în vasul
lemnos şi ascensiunea
sevei brute. La un moment
dat, seva poate “curge” la
Fig.2.12. Căile de transport extrafascicular prin rădăcină,
exterior prin secțiunile
către xilem (Taiz şi Ziger, 2010).
ramurilor, iar procesul
este denumit “plânsul
plantelor”.

2.6. Absorbţia apei extraradicular

Plantele pot absorbi apă (şi substanţe) şi prin organele de deasupra solului, deci
extraradicular. Absorbţia cu cea mai mare intensitate are loc la nivelul frunzelor, datorită
particularităţilor lor anatomice, care determină şi o conductivitate hidraulică sporită.
Procesul de absorbţie se realizează pe baza difuziunii şi/sau curentului de masă, prin porii
cuticulari şi prin ectodesme. Dacă există conexiuni între porii cuticulari şi ectodesme se formează
adevărate canale. Pătrunderea efectivă a apei în celule se realizează conform mecanismelor
prezentate deja.
Importanţa practică a absorbţiei extraradiculare:
● în cazul stresului hidric sever, a deficitului de apă în sol, absorbţia apei de rouă, din precipitaţii,
picături de apă datorate ceţii sau irigarea prin aspersiune permite corectarea rapidă a stării de
aprovizionare cu apă a plantelor;
● prin stropirea zilnică cu apă a frunzelor, de mai multe ori, comparativ cu cele nestropite, plantele
dau un spor apreciabil de masă; frunzele sunt mai mari şi mai multe;
● absorbţia apei prin frunze stă la baza fertilizării extraradiculare, metodă care permite sporirea
recoltei şi îmbunătăţirea calităţii acesteia (Oosterhuis, 2009); este mai prietenoasă cu mediul; mai
ţintită faţă de aplicarea radiculară; de recomandat pentru asigurarea elementelor minerale mai puţin
mobile în floem (Ca, B, Fe etc);
● aplicarea tratamentelor cu produse fitofarmaceutice împotriva unor agenţi biotici de stres se
bazează pe absorbţia foliară şi apoi efectul sistemic al acestora în plantă; aplicarea foliară a
preparatelor biologice cu rol de combatere a bolilor şi dăunătorilor, inclusiv agenţii biologici care
promovează creşterea plantelor (Reddy şi al., 2000) etc.

21