CURS NR.5.

UTILIZAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE DE

REZERVĂ

CUPRINS
5.1. Etapele procesului de biodegradare a substanţelor organice de 43
rezervă
5.1.1. Etapa I-a - Biodegradarea enzimatică a amidonului 44
5.1.2. Etapa a II-a de biodegradare a amidonului - Glicoliza 44
5.1.3. Etapa a III-a de biodegradare a amidonului 46
5.1.3.1. Respiraţia – Definiţie, Ecuaţie generală, Organit specializat, 46
Importanţă
5.1.3.2. Mecanismul respiraţiei mitocondriale 48
5.1.3.4. Biodegradarea anaerobă a acidului piruvic 52

5.1. Etapele procesului de biodegradare a substanţelor organice de rezervă

Pentru a fi utilizate, substanţele organice depozitate temporar sau ajunse în celulele

utilizatoare sub diferite forme sunt utilizate pentru respiraţie, cu scopul asigurării energiei necesare
pentru metabolismul celular. Totodată, prin acest proces sunt produşi precursori cu carbon pentru
biosinteza altor molecule necesare creşterii şi dezvoltării plantelor.
Transformarea macromoleculelor glucidice, precum şi a altor substanţe organice de rezervă
conduce la formarea hexozelor (în mod esenţial glucoză) sau pentozelor. Există numeroase alte
surse de carbon redus, precum: zaharoza, triozofosfaţi, fosfaţi rezultaţi în fotosinteză, fructani, alte
glucide, lipide (în special trigliceroli), acizi organici, proteine (ocazional).
În vederea utilizării macromoleculelor, indiferent de natura acestora se pot deosebi trei
etape principale ale biodegradării.

I. ► BIODEGRADAREA ENZIMATICĂ
Această etapă este realizată la nivelul organitelor specifice de depozitare (fig.5.1.). Spre
exemplu, prin biodegradarea enzimatică a amidonului (depozitat tranzitoriu în cloroplaste sau
depozitat ca substanţă de rezervă în amiloplaste) rezultă în final glucoză.

II. ►GLICOLIZA constă în scindarea glucozei la două molecule de acid piruvic, la

nivelul citosolului (dar şi în plastide).

III. ►BIODEGRADAREA ACIDULUI PIRUVIC prin respiraţie, la nivelul mitocondriei

sau pe cale anaerobă, fermentativă, la nivel de citosol.

În cele ce urmează, vor fi prezentate succint unele aspecte privind biodegradarea

amidonului, principalul poliglucid de rezervă la plante.

43
 Fig. 5.1.Biodegradarea enzimatică a unor substanţe organice de rezervă

5.1.1. Etapa I-a - Biodegradarea enzimatică a amidonului

Amidonul poate fi sintetizat în cloroplast din intermediari ai ciclului Calvin și se

depozitează în cursul zilei aici, ca formă tranzitorie de depozitare a fotoasimilatelor (fig.5.2.).
Noaptea are loc o remobilizarea acestuia. Ca substanţă organică de rezervă, amidonul se
stochează în amiloplaste.
Biodegradarea enzimatică a amidonului se realizează în principal sub acţiunea: α-
amilazei, β- amilazei (enzime hidrolitice) şi amidon fosforilazei (enzimă fosforolitică). Ca urmare,
rezultă dextrine şi în cele din urmă maltoza (diglucid reducător), care sub acţiunea maltazei este
hidrolizată la două molecule de glucoză.
Glucidele nereducătoare (fructanii, zaharoza), dar şi glucidele simple se depozitează în
special în vacuolă.
Fructanii sunt hidrolizaţi prin intermediul enzimelor β-fructofuranozidaze.
Zaharoza este biodegradată la glucoză şi fructoză, printr-o reacţie hidrolitică ireversibilă,
sub acţiunea invertazelor acide (solubile) prezente în vacuole şi insolubile existente în pereţii
celulari. Totodată, sunt invertaze (neutre sau alcaline) în citosol.

5.1.2. Etapa a II-a de biodegradare a amidonului - Glicoliza

Glucoza rezultată din biodegradarea amidonului, a zaharozei sau glucoza depozitată în

vacuolă este transportată în citosol, unde se desfășoară glicoliza. Are loc scindarea glucozei (6C),
cu formarea a două molecule de acid piruvic (3C), ca formă tranzitorie.
Glicoliza sau prima fază a respirației poate fi împărțită în două stadii:
► A. Stadiul pregătitor - care este consumator de energie (ATP)
► B. Stadiul oxidativ - care conduce la producerea de energie (fig. 5.3.).
Principalele caracteristici şi rolul fiziologic al glicolizei

44
√ glicoliza sau „faza anaerobă a respiraţiei aerobe” este
specifică pentru toate organismele vii (procariote şi
eucariote);
√ procesul constă în fosforilări, dehidrogenări şi modificări
intramoleculare;
oxidarea se realizează doar prin dehidrogenare, fără a fi
implicat O2;
√ nu se eliberează CO2;
√ se produce ATP (2 molecule) prin fosforilare la nivel de
substrat şi NADH (2 molecule);
√ se formează unele molecule care pot ieşi din ciclu şi care
sunt folosite pentru sinteza altor compuşi;
√ se formează acidul piruvic, care poate fi oxidat în
mitocondrie, cu producerea unor cantităţi mari de ATP;

Fig. 5.2. Amidonul depozitat

tranzitoriu în cloroplast

Fig.5.3. Recţiile specifice glicolizei

45
 Principalul rol al glicolizei este acela de a produce energie (ATP), substanţă cu caracter
reducător, acid piruvic, dar şi precursori pentru reacţii anabolice.

5.1.3. Etapa a III-a de biodegradare a amidonului

Acidul piruvic rezultat în urma glicolizei poate fi biodegradat pe cale aerobă (în prezenţa
oxigenului) sau pe cale anaerobă (în absenţa oxigenului) (fig. 5.4.).

Fig. 5.4. Căile de biodegradare a acidului

piruvic

5.1.3.1. Respiraţia – Definiţie, Ecuaţie generală, Organit specializat, Importanţă

Respiraţia reprezintă etapa finală de biodegradare a substanţelor organice de rezervă,

care se realizează în mitocondrie, în prezenţa oxigenului molecular, cu producere de ENERGIE,
CO2 şi H2O (ca produşi finali).
Pe parcursul respiraţiei se eliberează energie, care în mod tranzitoriu este depozitată în
compusul adenozin trifosfat (ATP). Acesta este folosit de către celule pentru menţinere şi
dezvoltare. În cursul procesului rezultă şi produşi intermediari.
Procesul de biodegradare nu serveşte doar pentru producerea de energie. Adeseori, prin
intermediul unor căi metabolice se formează noi compuşi în plante, în urma unor reacţii de sinteză.
Dacă substratul respirator este glucoza şi biodegradarea este totală, ecuaţia generală poate
fi redată astfel:

C6H12O6 + 6 O2 → E (2870 kJ) + 6CO2 + 6 H2O

46
 Mitocondria este organitul specializat pentru desfăşurarea respiraţiei.

Mitocondriile sunt organite celulare înconjurate de o membrană dublă lipoproteică.

Principalele lipide din membrane sunt fosfolipidele: fosfatidilcolină sau fosfatidiletanolamină.
Membrana externă este netedă şi conţine circa 7% din proteine. Ea este permeabilă pentru
numeroşi metaboliţi cu masa moleculară mică şi nu conţine transportori.
Membrana internă este prevăzută cu pliuri, denumite criste mitocondriale şi conţine circa
50-60% din proteine. Ea constituie adevărata barieră selectivă dintre citoplasmă şi matrix. Este
impermeabilă pentru majoritatea substanţelor şi conţine numeroşi transportori de electroni, precum
şi ATP sintaza, care contribuie la fosforilarea oxidativă. Spaţiul dintre cele două membrane poartă
numele de spaţiu intermembranal şi conţine circa 1-2% din proteine.
Fluidul intern delimitat de criste este denumit matrix şi conţine circa 30% din proteine.
(fig.5.5.).

Fig.5.5. Structura mitocondriei

şi aspectul acesteia determinat prin microscopie electronică, la
nivelul celulelor mezofilului frunzei la Vicia faba
(după Gunning şi Steer, 1996)

Principalul rol fiziologic al mitocondriilor este producerea de energie biochimică în cursul

procesului de respiraţie. Ele sunt considerate de altfel “ uzinele energetice ale celulei “ (Tabelul
5.1.).

47
 Tabelul 5.1.
Importanţa fiziologică a respiraţiei
ENERGIA este utilizată pentru desfășurarea a diferite procese metabolice:
♦ resinteza compuşilor implicaţi în desfăşurarea proceselor metabolice;
♦ menţinerea gradientului ionilor şi metaboliţilor;
♦ procese implicate în adaptarea la stres;
♦ turnoverul proteinelor etc.;

RESPIRAŢIA TOTALĂ este esenţială pentru creşterea şi menţinerea tuturor ţesuturilor

plantei.
I. respiraţia de creştere (respiraţie de sinteză sau respiraţie constructivă) este asociată
cu transformarea substanţelor organice pe parcursul formării noilor structuri
celulare în timpul creşterii;
II. respiraţia de întreţinere (respiraţie bazală ) este esenţială pentru în menţinerea
structurilor şi a funcţionalităţii ţesuturilor existente în condiţiile creşterii zero;

DIOXIDUL DE CARBON are rol important în balanţa carbonului celulelor individuale, a

plantelor întregi, ecosistemelor, precum şi în ciclul global al carbonului în natură;
PRODUŞII INTERMEDIARI rezultați în cursul respirației (acetil CoA, succinil CoA etc.)
sunt utilizați în diferite procese anabolice.

5.1.3.2. Mecanismul respiraţiei mitocondriale

Faza a doua a respiraţiei constă în parcurgerea a trei trepte:

1) ► reacția de legătură dintre glicoliză și ciclul Krebs
2) ► ciclul Krebs sau ciclul acidului citric
3) ► transportul electronilor și fosforilarea oxidativă

1.Reacţia de legătură dintre glicoliză şi ciclul Krebs

Acidul piruvic rezultat în citosol intră în matrixul mitocondriei, prin intermediul unui
transportor, care la nivelul membranei interne mitocondriale schimbă acidul piruvic, cu OH-. În
matrix are loc decarboxilarea oxidatvă a acestuia, prin intermediul enzimei piruvat dehidrogenaza
(PDH). Unitatea acetat (2C) se combină cu un compus care conţine sulf (coenzima A) şi ca urmare
se formează acetil CoA.Odată cu decarboxilarea se pierd şi 2 atomi de H+. Hidrogenul este acceptat
de către NAD+ şi rezultă NADH (fig.5.6.).

2.Ciclul Krebs

Denumirea acestui ciclu vine de la numele biochimistul englez Hans A. Krebs, care în anul
1937 a propus acest ciclu de reacţii, pentru a explica cum anume este biodegradat acidul piruvic
în muşchiul pieptului porumbeilor. Pentru că primul produs al acestui ciclu este acidul citric (un
acid tricarboxilic), este denumit şi ciclul acidului citric sau ciclul acidului tricarboxilic. Totodată,
ciclul Krebs este denumit ciclu amfibolic, deoarece anumiți intermediari sunt utilizați în procese
anabolice (sinteza aminoacizilor, sinteza lipidelor, sinteza pigmenților etc.) (fig. 5.7.).

48
 Fig.5.6. Reacţia de legătură dintre glicoliză şi
Ciclul Krebs

Ciclul Krebs se desfășoară în matrixul mitocondrial și constă dintr-o serie de reacții

precum condensare, deshidratare, hidratare, dehidrogenare, decarboxilare, fosforilare.
Pentru început, are loc o reacţie de condensare a acidului oxalacetic (AOA) şi acetil CoA,
urmată de o serie de procese oxidative, care conduc la eliberarea a două molecule de CO2 şi se
finalizează cu regenerarea AOA.
Ciclul Krebs este însoţit de eliberarea unor electroni din acizii organici intermediari şi
transferul acestora la NAD+, respectiv FAD+. Pentru o moleculă de acid piruvic oxidat se formează
3 molecule de NADH+ și o moleculă de FADH2. Dintr-o moleculă de glucoză se formează 6
molecule de NADH+, 2 molecule de FADH2 şi două molecule de ATP. Nicio enzimă
dehidrogenazică a acestui ciclu nu foloseşte NADP+, ca acceptor de electroni. De altfel, NADP+
este de obicei aproape nedetectabil în mitocondriile celulelor plantelor, în timp ce în cloroplaste
este abundent NADP+ şi adesea puţin NAD+.

Rolul fiziologic al ciclului Krebs

Ciclul Krebs reprezintă o caracteristică universală a metabolismului la organismele aerobe

şi constituie “inima” respiraţiei mitocondriale. Totodată, desfăşurarea acestui ciclu permite
realizarea unor procese de biosinteză, care nu au neapărat o legătură strictă cu modul ciclic al
proceselor şi care pot necesita sau nu un imput de acetil CoA. Toate acestea însă au nevoie de
intermediari ai ciclului Krebs, pentru compensarea pierderilor de carbon din cursul derulării
ciclului (Sweetlove şi al., 2010).
Se formează compuşi intermediari, importanţi pentru sinteza unor substanţe precum
aminoacizi, acizi graşi, pigmenţi, acizi nucleici.
Sunt reduse substanţe precum NAD+ şi FAD+ la compuşi donatori de electroni
(NADH+ şi FADH2) şi ulterior, prin oxidarea acestora se creează condiţii pentru producerea de
ATP (fosforilare oxidativă).
Se sintetizează o cantitate limitată de ATP (o moleculă de ATP pentru fiecare moleculă
de acid piruvic oxidat), pe baza fosforilării la nivel de substrat.

49
 Fig. 5.7. Reacţiile specifice ciclului Krebs şi reţeaua metabolică extinsă care
îl înconjoară
(modificat după Sweetlove et al., 2010; Taiz şi Ziger, 2010)

3. Transportul electronilor şi fosforilarea oxidativă

Pentru a se asigura continuitatea ciclului Krebs, coenzimele reduse (NADH+ şi FADH2)

trebuie reoxidate. Aceasta se realizează prin transferul electronilor rezultaţi către O2, care în
prezenţa hidrogenului este redus la H2O, ca produs final.
Pentru realizarea procesului de transport al electronilor concură în principal patru
complexe proteice integrale situate la nivelul membranei mitocondriale interne (fig. 5.8.):

1) Complexul I. NADH : ubichinonă oxidoreductaza

Funcţia principală a acestuia este transferul a doi electroni de la NADH+ (dinspre matrix),
către ubichinonă (membrana mitocondrială internă), ceea ce conduce la formarea ubiquinolului.
Totodată, sunt tranferaţi patru protoni, dinspre matrix, către spaţiul intermembranar.

50
 Fig. 5.8. Lanţul transportor de electroni şi fosforilarea oxidativă
(după van Dongen, 2010)

2) Complexul II. succinat : ubichinonă oxidoreductaza

Acest complex catalizează oxidarea acidului succinic, la acid fumaric, în timpul operării
ciclului Krebs şi asigură transferul electronilor rezultaţi la ubichinonă. Ubichinona asigură legătura
dintre complexul I și complexul III.

3) Complexul III. ubichinol : citocrom c oxidoreductaza

Acesta oxidează ubiquinolul şi transferă electronii rezultaţi la citocromul c. Citocromul c
este o proteină membranală periferică, mică (12,5 KDa), localizată în spaţiul intermembranar. El
reprezintă singura proteină din lanţul de transfer a electronilor care nu se constituie ca parte a unui
complex proteic membranar integral.Citocromul c redus urmează să fie oxidat de complexul IV.

4) Complexul IV. citocrom c : oxigen oxidoreductaza

Rolul acestui complex terminal din seria transportorilor de electroni este de a oxida
citocromul c, de a transfera electronii la oxigenul molecular şi în prezenţa protonilor, oxigenul este
redus la H2O.

Se remarcă faptul că, pe parcursul transportului electronilor există trei situsuri de

conservare a energiei, la nivelul complexelor I,III şi IV. Prin intermediul acestora, protonii sunt
transportaţi transversal prin membrana internă şi se generează o forţă motrice, care conduce la
sinteza ATP-ului.

51
 F0F1 – ATP sintetaza (denumit şi complexul V) nu este parte a lanţului transportor de
electroni. ATP sintaza este motorul bioenergetic central al tuturor organismelor și reprezintă cel
mai mic motor molecular, optimizat pe parcursul evoluției (Igamberdiev şi Kleczkowski, 2015).
Complexul este asociat cu membrana internă şi are un rol primar în fosforilarea oxidativă.
Cel mai acceptat mecanism privind procesul de sinteză a ATP este cel denumit –
„binding change mechanism” şi conform căruia modificările conformaţionale în proteină sunt
critice (Boyer, 1993).

Bilanţul energetic al biodegradării glucozei

Prin biodegradarea glucozei se formează în total 38 moli ATP (Tabelul 5.2.),
corespunzător a 1140 kJ (38 ATP * 30 kJ). Aceasta reprezintă 40% din energia rezultată din
procesul de biodegradare a glucidelor (2870 kJ). Restul de 60% se elimină în mediul ambiant, sub
formă de căldură. ATP-ul reprezintă forma de depozitare şi totodată forma sub care este
transportată energia biochimică.
Tabelul 5.2.
Bilanţul energetic în funcţie de moleculele produse în cazul biodegradării glucozei

Specificaţia Citosol Matrixul Transportul Molecule de

mitocondrial electronilor şi ATP
fosforilarea oxidativă
Glicoliză 2 ATP → → → → 2 ATP
2 NADH+ → → → 2 x (3 ATP) →
→ 6 ATP
Acid piruvic - 2x1 2 x (3 ATP) →
→ Acetil NADH+ → → 6 ATP
CoA
Ciclul Krebs - 2 x (1 ATP)
→ → → 2 ATP
2x(3
NADH+ → → 2 x (9 ATP) →
→18 ATP
2 x (1 → 2 x (2 ATP) →
FADH+ ) →
→ 4 ATP
TOTAL 38 ATP

5.1.3.4. Biodegradarea anaerobă a acidului piruvic

Biodegradarea anaerobă a acidului piruvic se realizează în absenţa oxigenului molecular

din atmosferă. Procesul este specific unor plante inferioare anaerobionte (precum unele bacterii
şi ciuperci), se realizează sub acţiunea enzimelor produse de microorganisme şi este denumit
fermentaţie.
O biodegradare pe cale anaerobă se poate desfăşura şi la unele organe vegetative ale
plantelor superioare, bogate în glucide de rezervă (tuberculi de cartof, celule vii situate în
profunzime la fructe, în cazul terenurilor inundate etc.). De asemenea, procesul poate fi pus în

52
evidenţă la seminţe în curs de germinare, în cazul în care lipseşte oxigenul. În astfel de situaţii,
acidul piruvic rezultat în glicoliză este metabolizat pe cale fermentativă, cel mai adesea pe cale
alcoolică sau cale lactică. În acest caz, enzimele care catalizează reacţiile biochimice sunt proprii
celulelor vii ale ţesutului respectiv.
Căi fermentative la plantele superioare şi importanţa practică
A) Calea fermentativă alcoolică
Acidul piruvic rezultat în urma glicolizei este biodegradat la nivelul citosolului. Are loc
decarboxilarea acidului piruvic la aldehidă acetică, sub acţiunea enzimei piruvic decarboxilază.
Ulterior, aldehida acetică este redusă la alcool etilic, iar procesul este catalizat de enzima alcool
dehidrogenază. Se formează două molecule de alcool etilic, două molecule de dioxid de carbon şi
două molecule de ATP (fig.5.9.).

Fig.5.9. Calea fermentativă alcoolică

B.Calea fermentativă lactică

Acidul piruvic este supus unei hidrogenări şi dintr-o moleculă de glucoză rezultă două
molecule de acid lactic şi o cantitate redusă de energie (fig.5.10.). Nu rezultă dioxid de carbon,
deoarece acidul piruvic nu este decarboxilat.

Fig.5.10. Calea fermentativă lactică

► Plantele superioare aflate în condiţii de anaerobioză sau concentraţii foarte mici de

oxigen pot supravieţui un anumit timp, prin desfăşurarea biodegradării anaerobe a acidului
piruvic şi utilizarea cantităţii reduse de energie biochimică rezultată în urma acestui proces.
! Dacă însă se prelungeşte timpul de menţinere într-un astfel de mediu, se determină
acumularea alcoolului etilic şi aldehidei acetice, substanţe care devin toxice pentru
celule.Inundarea de lungă durată a terenurilor determină de asemenea biodegradarea anaerobă la
nivelul celulelor rădăcinii.

53