Fiziol Plant 5

„ NUTRIŢIA PLANTELOR”
Capitolul 5
NUTRIŢIA PLANTELOR
Prin nutriţia plantelor se înţelege totalitatea proceselor legate

de preluarea din mediu, circulaţia şi metabolizarea elementelor
minerale şi a unor compuşi organici de către plante.
Elementele minerale îndeplinesc multiple funcţii fiziologice
precum; componente ale unor substanţe organo-minerale cu rol
structural sau funcţional, reprezintă transportori pentru energia
biochimică care se stochează în legături macroergice ale acidului
adenozin trifosforic; stimulează sau inhibă activitatea enzimatică;
stimulează procesul respirator celular; reglează potenţialul osmotic
celular şi turgescenţa celulelor prin acumularea ionilor în vacuole, în
special al potasiului.
Insuficienţa unor elemente minerale determină apariţia unor
simptome caracteristice de dezechilibre minerale denumite fiziopatii.
Plantele, asemeni tuturor vieţuitoarelor au corpul alcătuit din
substanţe organice complexe. Sinteza acestora necesită elemente pe
care plantele le preiau sub formă brută, neprelucrată din mediul
înconjurător, în special din soluţia solului. Speciile autotrofe sunt
capabile ca pe baza elementelor preluate şi a unor procese asimilatoare
să-şi sintetizeze singure compuşii organici necesari.
5.1. Nutriţia plantelor autotrofe
Principalele elemente minerale preluate de către plantele
superioare sunt prezentate în tabelul 5.1. Toate provin din soluţia
solului, şi provin în ultimă instanţă din rocile mamă. Patru alte
elemente, deosebit de importante şi necesare plantelor sunt: carbonul,
oxigenul, hidrogenul şi azotul, sunt denumite elemente neminerale.
Criteriile după care un anumit element este considerat esenţial
sunt;
 Elementul trebuie să fie necesar plantelor, asigurând
creşterea normală şi înmulţirea acestora, ce nu se pot
realiza în condiţii de insuficienţă sau absenţă.
 Elementul nu poate fi substituit de un alt element.
 Efectul existenţei elementului trebuie să fie direct, nu ca
rezultat al unor efecte indirecte.
111
Tabelul 5.1.
Principalele elemente esenţiale necesare plantelor superioare
(după Purves şi Orians, 1992)
Elementul Sursa Forma Funcţii fiziologice
de
preluare
Elemente neminerale
Carbon (C) atm CO2 Constituent al tuturor molec.
organice
Oxigen (O) atm CO2 Constituent al majorităţii molec.
Hidrogen sol H2O organice
(H)
Azot (N) sol NH4* şi În struct. proteinelor, ac. nucleici,
NO3- etc.
Elemente minerale
(macroelemente)
Fosfor (P) sol H2PO4- În acizii nucleici, ATP,
fosfolipide, etc.
Potasiu (K) sol K* Activator enzimatic, bilanţul
hidric, etc.
Sulf (S) sol SO42- În proteine şi coenzime
Calciu (Ca) sol Ca2+ Constituent al pereţilor celulari,
membrane şi numeroase enzime.
Magneziul sol Mg2+ Constituent al clorofilelor ,
(Mg) asigură stabilitatea ribozomilor şi
protecţia unor sisteme enzimatice.
(microelemente)
Fier (Fe) sol Fe2+ şi În zona activă a multor enzime
Fe3+ redox şi transportul de electroni,
necesar pentru sinteza clorofilei
Clor (Cl) sol Cl- Implicat în fotosinteză şi balanţa
ionică
Mangan sol Mn2+ Activator a numeroase sisteme
(Mn) enzimatice
Bor (B) sol H2BO3- ; (Insuficient studiat) Implicat în
HBO32- transportul glucidelor şi protecţia
plantelor faţă de agenţi patogeni.
Zinc (Zn) sol Zn2+ Activator enzimatic, necesar
pentru sinteza auxinelor.
Cupru (Cu) sol Cu2+ În zona activă a multor enzime
redox şi în transportul de electroni
Molibden sol MoO43- Fixarea azotului, reducerea
(Mo) nitraţilor.
112
Câteva dintre elemenetele esenţiale îndeplinesc multiple

roluri, unele dintre ele structurale, iar altele funcţionale. Magneziul, de
exemplu, aşa cum s-a arătat, este un important constituent al moleculei
de clorofilă (rol structural), dar şi cofactor a numeroase sisteme
enzimatice implicate în respiraţia celulară şi alte căi metabolice (rol
catalitic).
Fierul, este constituent a numeroase molecule, inclusiv a unor
proteine (rol structural), dar este implicat activ şi în reacţii de
oxidoreducere (rol funcţional).
În tabelul anterior elementele minerale esenţiale au fost
împărţite în două categorii; macroelemente şi microelemente.
Macroelementele sunt în general prezente în ţesuturile
vegetale în cantităţi mai mari de 1 mg/g. substanţă uscată, iar
microelementele sunt necesare în cantităţi mai mici de 100 g/g subst.
uscată. Toate aceste elemente sunt însă în mod egal esenţiale pentru
viaţa plantelor.
5.2. Mecanismul absorbţiei ionilor minerali
Absorbţia elementelor minerale se realizează pe două căi şi

anume; prin absorbţie pasivă (fără consum de energie) şi absorbţie
activă (cu consum energetic).
Absorbţia pasivă se bazează pe procesele de difuziune,
adsorbţie, solubilitate şi schimb de ioni.
Difuziunea se realizezează prin mobilizarea ionilor disociaţi,
traversarea membranelor plasmatice, proces determinat de sarcinile
electrice ale acestora (electrodifuziune). În difuziunea ionilor un rol
esenţial este datorat energiei cinetice moleculare, care creşte odată cu
temperatura şi gradientul de concentraţie al soluţiei externe.
Adsorbţia reprezintă fixarea ionilor la suprafaţa membranelor
plasmatice, proces ce depinde de concentraţia soluţiei. Adsorbţia este
o fază premergătoare absorbţiei ionilor. Ea poate fi mecanică şi se
realizeză prin legături labile între ion şi membrana plasmatică şi folară
ce se manifestă prin formarea de combinaţii între ionii minerali şi
substanţe organice cu grupare carboxilică (R – COOH) sau bazică (R
– NH2), iar combinaţiile rezultate cu aceste substanţe se numesc
chelaţi. Adsorbţia elementelor minerale prin acest mecanism este
frecventă la nivelul membranelor plasmatice celulare, care cedează
ionii fixaţi pe măsura necesităţilor metabolice ale celulei.
Schimbul de ioni este legat de procesul respirator în urma
căruia se eliberează dioxid de carbon (CO2), iar prin disocierea
113
acidului carbonic rezultă primii ioni de schimb, H+ şi HCO3- conform

reacţiei;
CO2 + H2O H2CO3 HCO -3 + H+
Fondul de schimb ionic este prin urmare reprezentat de ionii
de H+ ; OH- şi HCO3-. Pentru schimbul cationic la ionii de H+ se mai
pot alătura ionii de K+; Mg++; Ca++, desorbiţi în exteriorul rădăcinii la
maturitatea plantelor. Schimbul de ioni are loc între elemente de
aceeaşi sarcină electrică, prin echivalarea sarcinilor ionilor absorbiţi
cu cei cedaţi (anion cu anion, cation cu cation; monovalent cu
monovalent, bivalent cu bivalent sau doi monovalenţi).
Absorbţia activă (transportul activ al ionilor) este un tip de
transport ce are loc cu consum de energie. Sunt cunoscute două tipuri
de bază în absorbţia activă şi anume;
absorbţia activă primară - ce presupune participarea directă a
adenozintrifosfatului (ATP) ca o componentă de stocare a energiei
prezentă în toate celulele. Transportul activ primar se bazează pe
energia provenită din ATP şi conduce mişcarea ionilor specifici
împotriva gradientului de concentraţie. Absorbţia activă se realizează
cu ajutorul transportorilor proteici membranali (fig. 5.1).
membrană dublă
lipoproteică
transportori
proteici
membranali
Fig. 5.1. Reprezentarea schematică a transportorilor proteici

membranali implicaţi în absorbţia activă a elementelor minerale
Transportorii proteici membranali pot asigura;

 transportul unui singur compus într-o singură direcţie
(transport uniport);
 transportul simultan a două componente (cotransport), în
acelaşi sens (simport), iar în sensuri opuse (antiport).
absorbţia activă secundară- nu are loc cu implicarea directă a
ATP – ului. Transportorii sau vectorii pot fi proteine membranale,
peptide, aminoacizi, fosfatide, citocromi şi esteri fosfatici ai
glucidelor. Procesul de absorbţie presupune fixarea reversibilă a
114
ionului cu formarea complexului ion – transportor, urmat de

fosforilare şi traversarea membranei plasmatice (fig. 5.2).
Interiorul celulei
b glucoză
membrană
dublă
glucoză
Fig. 5.2. Reprezentarea absorbţiei active a ionilor a) transportul activ
primar, cu implicarea directă a ATP, ca activator al transportorilor
membranali, b) transportul activ secundar, cu utilizarea glucozei ce
pătrunde odată cu ionul de Na+ , iar eliminarea Na+ determină
preluarea K+
Se pot astfel vehicula un număr nelimitat de ioni. Energia este

necesară pentru activarea transportorului şi formarea complexului ion
– transportor provenind direct sau indirect din ATP.
Principalele pompe de ioni existente la nivelul celulelor
vegetale sunt; K+ - Cl- - transport simport; K+ - H+ şi Na+ - K+ -
transport antiport; Ca++ transport uniport şi anionii OH- transport
antiport.
Prin urmare există o strânsă legătură între respiraţia celulară
ca proces generator de energie şi absorbţia activă a ionilor prin care se
consumă o parte din această energie.
Absorbţia activă a ionilor este un proces selectiv, determinând
acumularea diferenţiată a acestora în celulele vegetale.
115
5.3. Absorbţia elementelor minerale prin organele aeriene

(nutriţia extraradiculară)
Plantele prezintă capacitatea de a prelua o parte din
elementele minerale necesare şi prin organele aeriene sub formă de
soluţii. Mecanismele absorbţiei extraradiculare sunt identice cu cele
ale absorbţiei radiculare.
Utilizarea acestui sistem de nutriţie prezintă avantajul
absorbţiei rapide a elementelor, împiedicând în acelaşi timp şi
pierderea unei părţi din elemente prin spălare (levigare) la nivelul
solului. Efectele maxime se obţin prin utilizarea metodei în fenofazele
de înflorit şi formarea fructelor.
Principalele elemente minerale utilizate pentru realizarea
îngrăşămintelor de tip foliar sunt azotul (ureic; în special), fosforul,
potasiul, magneziul, fierul şi unele microelemente (Bo, Co, Cu, Zn,
Mn, etc.). O măsură de prevenire a efectelor negative se referă la
realizarea unor concentraţii de soluţii nutritive foliare, de valoare mai
mică decât concentraţia sucului celular al epidermei frunzelor, pentru
a evita exosmoza.
5.4. Dinamica absorbţiei elementelor minerale
Nutriţia minerală a plantelor are loc pe parcursul întregii
perioade de vegetaţie dar cu intensitate diferită. Astfel, fiecare specie
vegetală prezintă un moment critic şi un consum maxim al nutriţiei
minerale.
Momentul critic apare de obicei în primele faze ale ciclului
biologic când lipsa sau insuficienţa unor elemente minerale are acţiune
extrem de nefavorabilă asupra creşterii şi dezvoltării ulterioare.
Consumul maxim reprezintă intervalul în care plantele preiau
din mediu cantitatea cea mai mare dintr-un anumit ion mineral. În
general, acest interval se suprapune cu fenofaza formării masei
vegetative şi a creşterii intense pentru elementele minerale cu rol
predominant structural (azot, calciu, magneziu, etc).
5.5. Transportul şi metabolizarea ionilor minerali
Ionii minerali absorbiţi de către plante pot fi metabolizaţi
local, pot să circule de la celulă la celulă, prin plasmodesme şi odată
cu apa prin vasele conducătoare, sau pot să fie blocaţi la nivelul
sucului vacuolar cu rol de a mări valoarea presiunii osmotice a
acestuia.
Ionii NO3- şi NH4+ participă imediat după absorbţia radiculară
la sinteza secundară a aminoacizilor, iar ionul SO42-, după reducere
intră în structura aminoacizilor cu sulf. Astfel, cercetările efectuate au
evidenţiat că azotul amoniacal este încorporat în aminoacizi la 10 – 15
minute după absorbţie.
116
Acumularea ionilor minerali în diferite organe ale plantelor

este un proces activ, legat strâns de activitatea metabolică celulară.
Analiza chimică a diferitelor organe ale plantelor a evidenţiat că cea
mai mare parte a ionilor minerali absorbiţi sunt integraţi în structura
compuşilor organici complecşi, formaţi prin sinteză primară
(fotosinteză) sau secundară.
Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, plantele desorb
importante cantităţi de ioni minerali, aceasta datorită reducerii
intensităţii proceselor metabolice în ansamblu şi a creşterii gradului de
vâscozitate a sistemului coloidal celular.
Trebuie însă subliniat că în plante se acumulează o
multitudine de substanţe minerale, dar niciodată nu există un echilibru
între ionii din mediul extern şi ionii absorbiţi.
5.6. Factorii care influenţează intensitatea absorbţiei elementelor

minerale
Principalii factori care condiţionează ritmul de absorbţie a
mineralelor sunt, specia, vârsta plantelor, concentraţia soluţiei solului,
valenţa ionilor, antagonismul ionic şi selectivitatea membranelor
plasmatice.
Specia. Dintre speciile cultivate, cele din familia leguminoase
au o mare capacitate de absorbţie a ionilor bivalenţi (Ca++; Mg++), iar
cele din familia graminee a ionilor monovalenţi (K+;Na+), acest fapt
datorându-se capacităţii mari de schimb ionic.
Vârsta plantelor. Etapa creşterii vegetative este întotdeauna
însoţită de intensificarea absorbţiei şi acumulării ionilor. Reducerea
ritmului de creştere este direct corelată cu scăderea intensităţii de
absorbţie a ionilor.
Concentraţia soluţiei solului. Plantele au capacitatea de
absorbi mai mulţi ioni atunci când concentraţia soluţiei solului este
mai redusă. În soluri cu soluţii de concentraţie mică, majoritatea
ionilor sunt fixaţi pe micelele coloidale având loc un schimb direct.
De aceea aplicarea unor doze de îngrăşăminte chimice reduse dar
fracţionat pe parcursul perioadei de vegetaţie prezintă eficacitate,
comparativ cu aplicarea îngrăşămintelor masiv, nefracţionat.
Valenţa ionilor. Membranele plasmatice sunt în general mai
uşor de penetrat de către ionii cu valenţă redusă. Ţinând cont de acest
fapt, ordinea intensităţii absorbţiei este următoarea;
+ + + ++ ++
NH4 /K /Na /Ca /Mg /Al /Fe +++ +++
(cationi) şi NO3 /Cl /SO4--/PO4---
- -
(anioni).
Antagonismul ionic. Dacă doi sau mai mulţi ioni din mediu au
aceeaşi sarcină electrică se observă un efect de antagonism ce explică
117
pătrunderea diferenţiată a ionilor datorită concurenţei dintre ei pentru

compuşii transportori din membranele plasmatice. Cercetările
efectuate arată că acţiuni antagonice puternice se manifestă între;
K/Na, K/Ca, H/Ca, Fe/Mn şi K/Mg.
Selectivitatea membranelor. Membranele plasmatice
(plasmalema şi tonoplastul), prezintă selectivitate faţă de ionii
minerali, funcţie de necesităţile celulei. Selectivitatea plasmatică
pentru ionii minerali creşte până la faza de maturitate a plantelor.
5.7. Principalele elemente minerale şi rolul lor fiziologic.

Este cunoscut faptul că elementele minerale au un rol multiplu
şi complex în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Ele influenţează
activitatea enzimatică, menţin integritatea sistemului de
endomembrane celular, reglează presiunea osmotică şi menţin
echilibrul acido – bazic, influenţează gradul de hidratare al coloizilor
plasmatici şi reacţia sucului vacuolar, reacţionează cu compuşii
organici formând numeroase substanţe complexe.
Elementele minerale acţionează cu maximum de eficienţă
doar la concentraţii optime, excesul sau insuficienţa determină
importante dereglări metabolice ce produc boli de nutriţie (fiziologice)
denumite fiziopatii.
Fig.5.3.Simptomele carenţei de azot la porumb (Zea mays L.)

(http://www.soils.wisc.edu/barak/soilscience 326)
118
Azotul. Element larg răspândit în natură, prezent în toate organismele

vegetale şi animale. În plante reprezintă 0,2-4,5 % din subst. uscată.
Plantele îşi procură azotul din compuşii anorganici (azotaţi, azotiţi,
săruri de amoniu) şi organici (aminoacizi, amine, amide). O altă sursă
o constituie azotul atmosferic, transformat în azot organic de către
microorganismele fixatoare, simbiotice cu specii de leguminoase, ce
formează nodozităţi pe rădăcini.
Roluri fiziologice – principala utilizare a azotului în
metabolismul plantei este formarea aminoacizilor şi proteinelor.
Asigură creşterea şi dezvoltarea plantelor. Este constituent al
aminoacizilor, substanţelor proteice, acizi nucleici, clorofile, alcaloizi,
amine, amide, coenzime, vitamine, fitohormoni, etc.
Insuficienţa (carenţa) de azot se manifestă prin dereglarea
creşterii, apariţia petelor clorotice pe limbul foliar (fig.5.3). La cereale
se observă o redusă capacitate de a forma lăstari laterali, frunzele de
dimensiuni reduse. La speciile pomicole frunzele şi fructele cad
prematur şi se reduce numărul mugurilor de rod.
Excesul determină prelungirea perioadei de vegetaţie, creştere

luxuriantă, se întârzie fructificarea şi coacerea, plantele sunt mai
sensibile la condiţiile de stres (boli, dăunători, exces de umiditate,
secetă, etc). Excesul de azotaţi în organele consumabile ale plantelor
determină transformarea azotaţilor în azotiţi în corpul uman cu efect
negativ asupra hemoglobinei transformând-o în methemoglobină, fapt
ce duce la reducerea cantităţii de oxigen fixat şi transportat în procesul
respirator uman.
Speciile cultivate au nevoie de doze suplimentare de azot din
îngrăşăminte chimice, iar efectul maxim al acestora se manifestă când
se găseşte în raport optim cu celelalte elemente, în special fosfor şi
potasiu.
Fosforul. Element indispensabil organismelor vegetale. În
plante conţinutul de fosfor variază între 0,2 şi 1,5 %.Atât în sucul
celular cât şi în spaţiile extracelulare fosforul se găseşte mai ales sub
formă de anioni fosforici liberi (P2O43-). Scoarţa terestră conţine în
medie 0,12 % P2O5. Din cantitatea totală de fosfor existentă în sol
doar 1 până la 5 % este potenţial asimilabil (fosfor solubil).
Roluri fiziologice – în formarea acizilor nucleici, a unor
coenzime (NADP+; NAD+; etc.) a fitinei, esterilor fosforici şi
monoglucidelor. Se găseşte în constituţia unor lipide complexe, a
membranelor biologice şi a nucleotidelor.
119
În creşterea şi dezvoltarea plantelor are acţiune antagonică

azotului, scurtând perioada de vegetaţie şi grăbind procesele
generative (fructificarea şi formarea seminţelor).
Determină creşterea toleranţei plantelor la ger şi iernare, la
secetă, prin stimularea acumulării de substanţe osmotic active în sucul
vacuolar. În echilibru cu K; Ca şi Mg, fosforul determină creşterea
toleranţei la atacul de boli şi dăunători. Are acţiune de stimulare a
biosintezei clorofilelor. Ia parte la procesele de fosforilare, la
biosinteza şi degradarea glucidelor, lipidelor, substanţelor proteice.
Influenţează pozitiv creşterea plantelor, fotosinteza, respiraţia,
procesele de germinare a seminţelor şi coacere a fructelor.
Este considerat “element energetic central”, participând la
edificarea compuşilor cu rol energetic (ATP; ADP; NAD; NADPH).
Carenţa de fosfor în sol generează o serie de dereglări
metabolice manifestate prin reducerea sintezelor acizilor ribonucleici,
blocarea sintezei proteinelor, reducerea numărului de flori şi fructe, iar
frunzele au peţiolul alungit şi limbul cu striaţiuni longitudinale de
culoare roşie violacee.
Carenţa se manifestă prin crăparea căpăţânilor de varză,

crăparea fructelor la tomate, creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor
de leguminoase. Cele mai sensibile culturi la carenţa de fosfor sunt
sfecla de zahăr şi furaj, grâul, porumbul, cartoful şi mărul.
Fig.5.4. Simptomele carenţei de fosfor la porumb (Zea mays L.)

(http://www.soils.wisc.edu/barak/soilscience 326)
120
Excesul de fosfor determină apariţia carenţelor induse prin

antagonism ionic la zinc, cupru şi fier. Provoacă dezechilibre
biochimice în plante manifestate în special prin clorozarea frunzelor,
spiculeţe sterile la cereale, etc.
Un consum ridicat de fosfor se manifestă la următoarele specii
cultivate; fasole, castraveţi, conopidă, ridichi, tomate , ţelină, spanac,
andive, varză, vinete.
Potasiul. Este un element indispensabil pentru plante, fiind
cationul cel mai abundent în celulele vegetale, prezent sub formă de
ioni K+. Este prezent în toate ţesuturile plantei, conţinut mai ridicat
fiind determinat în seminţe de leguminoase (0,6 – 1,4%), ramuri pe
rod de măr, prun, cireş, vişin (1,5 – 1,7 %) şi fructele de măr, prun,
cireş sau agriş (1,1 – 2,7 %). În stratul arabil al solului potasiul total
reprezintă 1,5 – 2,5%, iar din potasiul total doar 1-2 % este asimilabil
de către plante restul fiind legat în silicaţi complecşi.
Roluri fiziologice - în biosinteza, transportul şi depozitarea
glucidelor (oligoglucide şi poliglucide de rezervă). Rol în reglarea
presiunii osmotice, în deschiderea stomatelor şi în circulaţia apei în
plante. Agent catalitic şi activator a numeroase sisteme enzimatice,
menţinând un mediu ionic favorabil activităţii acestora.
Ionul K+ este osmotic activ, circulând cu viteză ridicată prin
ţesuturi, uneori împotriva gradientului de concentraţie, contribuind
astfel la reglajul hidric celular. Reduce intensitatea transpiraţiei,
măreşte toleranţa la condiţii nefavorabile de mediu, stimulează
fotosinteza şi biosinteza substanţelor proteice, respiraţia şi reacţiile de
fotofosforilare. Menţine echilibrul acido-bazic celular şi starea
coloidală a protoplasmei.
Carenţa de potasiu dereglează activitatea enzimatică, cu
efecte negative asupra sintezei proteinelor, a transportului şi
acumulării produşilor de fotosinteză, a metabolismului energetic şi a
bilanţului hidric. Au loc dereglări ale biosintezelor de zaharuri şi
proteine, fapt ce determină acumularea de amide, amine, aminoacizi
bazici (arginina, ornitina) cu formarea putresceinei ce produce cloroze
la nivelul zonei periferice a limbului foliar.
Excesul ionilor de potasiu în soluţia solului reduce intensitatea
absorbţiei ionilor de magneziu, calciu, sodiu şi bor. Între potasiu şi
molibden există o acţiune sinergică de stimulare a absorbţiei.
Insuficienţa azotului reduce intensitatea absorbţiei potasiului.
Magneziul. Este element indispensabil plantelor verzi, datorită
prezenţei în structura moleculelor de clorofilă, fiind acumulat mai ales
în ţesuturile tinere şi în organele de reproducere, bogate în substanţe
proteice. Absorbit ca ion bivalent Mg2+, este prezent în plante în
121
cantităţi moderate, 0,01 – 0,7 % din substanţa uscată. Localizat în

hialoplasmă, în organitele citoplasmatice, cloroplaste, mitocondrii,
ribozomi, sub formă ionică sau sub forma unor combinaţii complexe.
Magneziul se acumulează în cantitate mare în seminţe precum şi în
legumele verzi, în granulele de polen, în ovăz, orz, porumb, spanac,
cartofi.
Roluri fiziologice. Magneziul (Mg2+), participă în
metabolismul general, în reacţiile de fosforilare, contribuind la
menţinerea echilibrului compuşilor macroergici. Intervine în
majoritatea proceselor metabolice care necesită ATP. Facilitează
stabilirea legăturii între enzime şi substrat fiind un cofactor important
pentru numeroase enzime (ATP – aze, fosfataze, transferaze,
carboxilaze, hidrolaze, etc).
Este implicat în procesele de reducere, în sinteza vitaminelor
A şi C, în transportul şi acumularea glucidelor, în asimilarea şi
metabolizarea fosforului în plante.Se comportă ca reglator al
metabolismului calciului (raportul optim Ca2+/Mg2+ este 2,1/1,1, iar
K+/Mg2+ 4/1).
Magneziul este necesar pentru buna funcţionalitate a
ribozomilor, fiind indispensabil pentru biosinteza clorofilei şi participă
la sinteza proteinelor, glucidelor şi lipidelor.
Carenţa de magneziu apare frecvent în anii cu exces de
precipitaţii când ionii sunt spălaţi în profunzimea solului fiind
inaccesibili sistemului radicular al plantei. Acest fapt determină
reducerea cantităţii de clorofilă în aparatul foliar şi indirect reducerea
intensităţii fotosintezei, are loc dereglarea metabolismului azotic.
Carenţele se manifestă prin apariţia clorozelor sub aspectul unor benzi
longitudinale între nervurile limbului foliar, iar marginile acestuia se
răsfrâng în sus. Are loc căderea prematură a frunzelor şi fructelor, iar
sistemul radicular este slab crescut şi fragil. Scade rezistenţa la ger a
plantelor şi se întârzie coacerea.
Dintre speciile cultivate sunt sensibile la carenţa de magneziu;
sfecla de zahăr şi de furaj, tomatele, salata verde, cartoful, ridichile şi
ceapa.
Calciul. Element neceasr creşterii şi dezvoltării plantelor,
preluat din mediu sub formă de cation bivalent Ca2+. În celulele şi
ţesuturile vegetale calciul este prezent sub formă ionică şi sub forma
unor combinaţii anorganice (CaCO3, CaSO4, Ca3(PO4)2, CaCl2) şi
organice (oxalat de calciu, pectat de calciu, serinfosfatide, etc.).
Conţinutul de calciu al plantei este cuprins între 0,4 – 3 % din
substanţa uscată, fiind dependentă de specie, stadiul de dezvoltare,
122
organ, tipul de sol, atingând valori ridicate la leguminoase şi mai

reduse la speciile de cereale.
Roluri fiziologice. Calciul îndeplineşte în celule rol structural
şi funcţional. Asigură stabilitatea structurii peretelui celular şi
contribuie la formarea stratului median a membranei celulare şi la
legarea pereţilor celulelor învecinate în cadrul ţesuturilor, sub formă
de pectat de calciu.
Influenţează selectivitatea, adsorbţia şi transportul ionilor prin
membranele celulare. Are rol important în activitatea catalitică a unor
enzime (amilaze, fosfolipaze, ATP – aze, reductaze, etc.), în formarea
nodozităţilor la leguminoase şi în fixarea azotului atmosferic de către
bacteriile simbiotice, în biosinteza proteinelor, diviziunea şi creşterea
celulelor.
Reduce permeabilitatea membranelor plasmatice şi împiedică
eliminarea potasiului din celulele senescente. Cercetările efectuate
atestă că prezenţa calciului întîrzie procesul de îmbătrânire, menţinând
integritatea sistemului de endomembrane. Alături de bariu, calciul
exercită şi un important rol protector faţă de ionii de hidrogen.
Carenţa determină stoparea creşterii prin diviziune celulară,
pierderea poziţiei erecte, deformarea frunzelor, scurtarea şi îngroşarea
sistemului radicular, reducerea toleranţei plantei la ger şi secetă. De
asemenea carenţa de calciu inhibă translocarea glucidelor solubile din
aparatul foliar spre organele de depozitare.
Excesul provoacă cloroza calcică a plantelor, datorită
reducerii solubilizării şi absorbţiei compuşilor minerali ai fierului,
manganului, magneziului, etc.
Fiziologic calciul este antagonic ionilor de K+, Na+ şi Mg2+,
sărurilor de fier, magneziu şi potasiu, făcându-le greu accesibile
plantelor.
Sulful este element indispensabil organismelor vegetale,
îndeplinind multiple roluri structurale şi funcţionale. În plante se
găseşte în cantităţi cuprinse între 0,02 şi 1,8 % din substanţa uscată,
funcţie de specie, activitatea metabolică a ţesutului, acumulându-se
predominant în seminţe şi frunze mai puţin în rădăcini. Speciile din
familiile Umbeliferae (coriandru, chimion, fenicul, leuştean, mărar,
morcov, ţelină, etc.), Cruciferae (varza), Solanaceae şi Liliaceae
(ceapă, usturoi) sintetizează în măsură mai mare compuşi cu sulf. În
sol există sulf elementar, tiosulfaţi (S2O32-), politionaţi (S4O6), iar cel
din materia organică reprezintă principala sursă de aprovizionare a
plantelor. În atmosferă se găseşte sub formă de dioxid de sulf (SO2),
care sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete se oxidează şi pătrunde în sol
odată cu apa din precipitaţii.
123
Roluri fiziologice.Sulful intră în constituţia unor aminoacizi

(cisteină, cistină, metionină) şi a unor vitamine (B1, biotină, coenzima
A, tiamina), esteri sulfurici, glucozizi, alcaloizi, uleiuri eterice, etc.
Sulful participă la procesele de oxidoreducere, activează
sinteza clorofilei şi formarea nodozităţilor la leguminoase. Formează
legături disulfură ( - S – S - ) cu rol în formaţiunile structurale ale
proteinelor. Gruparea sulfhidrică (- SH) are rol în procesele
respiratorii, fosforilare oxidativă şi sinteză proteică. Asigură creşterea
vegetativă a plantelor şi măreşte rezistenţa plantelor la ger.
Carenţa de sulf determină stoparea creşterii prin inhibarea
formării proteinelor. Apar cloroze ale limbului foliar, nervurile
căpătând o nuanţă mai deschisă comparativ cu restul limbului.
Prezintă un consum ridicat de sulf următoarele specii
cultivate; arahidele, ceapa, rapiţa, ţelina, varza, usturoiul şi migdalul.
Fierul reprezintă elementul de tranziţie de la macro la
microelemente, fiind asimilat de către plante mai ales sub formă de
ion bivalent, urmată de fierul din compuşii chelaţi. Plantele au un
conţinut redus de fier reprezentând între 0,01 şi 0,05 % din substanţa
uscată, fiind acumulat cu precădere în fructe şi seminţe.
Roluri fiziologice. Fierul îndeplineşte în plante multiple roluri
fiziologice fiind constituent al unor substanţe porfirinice (citocromi,
peroxidaze, catalaze, etc) cu rol esenţial în procesul respirator şi al
feredoxinei ce are rol în fotosinteză. Prezintă de asemenea rol în
reacţiile de oxido-reducere, fiind cofactor şi activator a numeroase
sisteme enzimatice (nitrogenaza, clorofilsintetaza, aldolaza, arginaza,
etc.), în metabolismul acizilor nucleici şi fixarea simbiotică a azotului
molecular.
Fierul este necesar pentru menţinera funcţionalităţii
pigmenţilor asimilatori, prin faptul că este localizat în cloroplaste ( 75
%) fiind legat de complexul proteic clorofilian. Joacă un rol fiziologic
important în creştere, prin regularizarea luminii şi stimularea
diviziunii celulare.
Carenţa determină biodegradarea auxinelor cu repercursiuni
negative asupra creşterii plantelor, asupra biosintezei unor aminoacizi
(alanina, prolina, ac. glutamic, ac. aspartic, etc.), a pigmenţilor
asimilatori şi a ac. nucleici din cloroplaste.
Deficitul de fier se manifestă în special la frunzele tinere, care se
decolorează până la nuanţe galben – albicioase, cloroza afectând
întreg limbul foliar, mai puţin nervurile principale. Nu apar pete
necrotice. Speciile sensibile sunt pomii şi arbuştii fructiferi şi viţa de
vie. De obicei carenţa de fier la aceste specii este asociată excesului de
calciu.
124
Excesul de fier inhibă absorbţia ionilor de cupru (Cu2+) şi

mangan (Mn2+), dar majoritatea solurilor conţin cantităţile de fier
solubil necesare, de cele mai multe ori absorbţia greoaie a acestuia se
datorează conţinutului ridicat de calciu activ şi a reacţiei bazice a
solului.
Manganul asemeni fierului este un oligoelement deosebit de
necesar celulelor vegetale. Este preluat de către plante sub formă
bivalentă (Mn2+), acumulându-se în cantitate mare în frunze, fructe şi
seminţe la fasole, spanac, căpşuni, ceapă şi morcov.
Roluri fiziologice. Manganul prezintă roluri fiziologice
multiple, acţiunea lui fiind în strânsă dependenţă cu cea a fierului.
Este implicat în realizarea fotosintezei, în reacţiile de oxidoreducere,
carboxilare şi hidroliză. Face parte din structura unor enzime
respiratorii, fiind activator al enzimelor oxidoreducătoare (arginaza,
hidrolaza, peptidaza, decarboxilaza, etc.). Împreună cu alte elemente
(Cu, Fe, Zn) activează indirect biosintezele clorofiliene, stimulează
activitatea ARN – polimerazei şi sinteza ARN.
Manganul se găseşte în cantităţi importante în cloroplaste şi în
structura manganinei (proteină vegetală). Ionul mangan creşte
toleranţa la secetă prin reducerea transpiraţiei. Ca urmare a
antagonismului cu calciul, magneziul, fierul, cuprul şi molibdenul şi
intercondiţionării cu alţi ioni (NH4+, NO3-, H2PO4-, K+, SO42-, Zn+)
manganul sporeşte toleranţa plantelor la conţinutul ridicat de săruri
solubile al solului.
Carenţa este asemănătoare cu cea a fierului, cu deosebirea că
limbul foliar este mult mai mozaicat. Carenţa de mangan determină
reducerea creşterii aparatului foliar, apar pete clorotice datorită
acumulării compuşilor azotaţi toxici (se acum. azot nitric în vacuole).
Procesul apare frecvent pe soluri cu reacţie bazică, la un conţinut de
sub 1 ppm. mangan asimilabil, în special la leguminoase şi unele
graminee (ovăzul).
Excesul apare pe solurile cu reacţie acidă, dacă manganul
schimbabil depăşeşte 4 ppm. şi provoacă deformarea nodurilor şi
mugurilor însoţită de striaţiuni foliare longitudinale de culoare verde
intens. Se dereglează absorbţia fierului, fiind posibile chiar carenţe ale
acestui element.
Clorul este un element esenţial pentru toate speciile de plante.
Se găseşte acumulat în algele marine, ferigi şi halofite (plante de
sărături). Este preluat din mediu mai ales sub formă de clorură de
sodiu, iar în plante se găseşte ca anion (Cl-). Este frecvent în lichidele
extracelulare alături de sodiu.
125
Roluri fiziologice. Clorul este implicat în fotosinteză având

rolul de îndepărta oxidanţii dăunători sistemelor fotochimice şi
stimularea transportului de electroni. Stimulează reacţiile de lumină
precum fotofosforilarea ciclică şi fotoliza apei. Are rol în reglarea
potenţialului osmotic, menţinând nivelul hidric celular, asigură
deschiderea stomatelor. Stimulează activitatea enzimatică şi este
antitranspirant.
Carenţa de clor apare rar şi provoacă dereglări ale proceselor
metabolice amintite.
Excesul influenţează negativ creşterea plantelor prin
dereglarea metabolismului glucidic. Speciile cultivate la excesul de
clor sunt; cartoful, fasolea, tomatele, viţa de vie, coacăzul, etc.
Borul este oligoelement esenţial plantelor superioare şi
neesenţial algelor şi ciupercilor.Este prezent în sol şi plante în
combinaţii complexe organo-borice, fiind asimilat ca ion H2BO3- sau
B(OH)4-. Un microelement intens studiat în ultimul deceniu, cu largi
perspective de aplicare, datorită rolurilor fiziologice multiple.
Rol fiziologic şi biochimic. Borul intervine activ în biosinteza
şi transportul glucidelor solubile, în special a zaharozei, dar inhibă
sinteza amidonului. Măreşte selectivitatea membranelor plasmatice,
facilitând absorbţia ionilor Ca2+, Mg2+, K+, NH4+, NO3- şi inhibă
absorbţia ionilor Cl-, SO42-, HPO42-. Inhibă formarea compuşilor
fenolici ce determină apariţia necrozelor şi activează numeroase
sisteme enzimatice (zaharaze, pectaze, dehidrogenaze).
Borul intervine în sinteza acizilor nucleici, a proteinelor şi a
lipidelor, fiind component al membranei celulare. Stimulează creşterea
sistemului radicular, formarea organelor de reproducere şi fructificare.
Carenţa de bor apare când conţinutul solului în bor solubil
este sub 0,4 ppm la soluri argiloase şi sub 0,2 ppm la soluri nisipoase.
Aceasta se manifestă prin încetinirea creşterii sistemului radicular
(borul fiind implicat în sinteza auxinei), necrozarea ţesuturilor
meristematice, apariţia petelor brune pe organele de fructificare,
necrozarea lăstarilor tineri şi suberificarea pulpei fructelor (la specii
pomicole).
Sunt cunoscute peste douăzecişicinci de boli fiziologice
datorate carenţei de bor ce apar frecvent la speciile cu cerinţe mari faţă
de acest element (sfeclă de zahăr, conopidă, floarea soarelui,
castravete, ţelină, garoafă, mac, etc.).
Molibdenul este oligoelement cu rol important în special în
fixarea azotului molecular de către bacteriile simbiotice. Se găseşte în
plante în cantităţi reduse, seminţele de leguminoase având un conţinut
mai ridicat, cca. 5,5 ppm.
126
Rol fiziologic şi biochimic. Molibdenul contribuie la reducerea

azotaţilor în azotiţi, la asimilarea azotului molecular şi organic.
Stimulează absorbţia şi transportul fierului, la speciile de cereale, la
leguminoase şi legume. Este implicat în metabolismul fosforului, în
sinteza proteinelor şi a unor vitamine (A şi C).
Carenţa apare frecvent pe solurile acide, unde conţinutul
acestui element este sub 0,1 ppm. Frunzele plantelor afectate au aspect
marmorat, se necrozează, se răsucesc şi cad. Florile rămân
nefecundate (tomate), se reduce intensitatea formării nodozităţilor
(leguminoase).
Carenţa de molibden reduce absorbţia şi mobilitatea fierului.
Zincul este oligoelement necesar atât plantelor superiare cât şi
celor inferioare. În plante, conţinutul de zinc este redus şi variază în
limite destul de largi, între 4 şi 80 g/g substanţă uscată.
Rol fiziologic şi biochimic. Zincul favorizează creşterea
plantelor prin stimularea activităţii auxinelor. Este un element implicat
în multiple procese metabolice precum; metabolismul triptofanului,
biosinteza proteinelor, stabilitatea ribozomilor, stimularea activităţii
vitaminelor A şi B, stimularea biosintezei clorofilelor şi amidonului,
etc.
Carenţa duce la oxidarea auxinelor prin acumularea
peroxidazelor, fapt ce reduce creşterea organelor plantei. La speciile
pomicole lăstarii tineri au frunze dispuse în rozetă prin scurtarea
internodiilor, fructele cad prematur. Speciile cultivate sensibile sunt;
porumbul, tutunul, pomii fructiferi, fasolea, mazărea şi ceapa.
Cuprul este un microelement important cu implicaţii majore
în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Este prezent în plante atât sub
formă bivalentă (Cu2+) cât şi monovalent (Cu+), fiind acumulat în
fructe şi seminţe.
Rol fiziologic şi biochimic. Este cofactor şi activator pentru
numeroase sisteme enzimatice. Participă la biosinteza pigmenţilor
clorofilieni fiind prezent în cantitate mare în cloroplaste (> 70 %).
Este implicat în procesele fotosintetice, de respiraţie sau sinteză
proteică.
Cuprul catalizează reacţiile de oxidare ale substratului cu
oxigenul molecular. Plastochinona, este o cuproproteidă implicată în
transportul electronilor în reacţiile fotosintetice, deşi nu are capacitate
de absorbţie a energiei luminoase.
Carenţa are efecte negative asupra fotosintezei şi fructificării.
Se manifestă prin necrozarea marginii limbului, întârzierea formării
organelor de fructificare, clorozarea frunzelor tinere. Cuprul este un
127
element al cărui rol nu poate fi substituit de nici un alt element, dar

acţiunea lui poate fi anihilată de excesul de mangan.
Excesul de cupru inhibă reacţiile fotosintetice, în special
fotoliza apei şi producerea oxigenului. Au loc de asemenea degradări
la nivelul membranelor celulare, a clorofilei şi pigmenţilor
carotenoizi.
Sodiul este un microelement localizat în ţesuturile vegetale
mai ales la nivelul lichidelor extracelulare. În plante sodiul se găseşte
sub forma combinaţiilor anorganice (cloruri, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi,
carbonaţi) şi organice (oxalaţi, citraţi, tartraţi de sodiu). Se
acumulează în alge marine, şi în halofite, pentru care reprezintă un
element indispensabil.
Rol fiziologic şi biochimic. Sodiul alături de potasiu determină
stabilirea principalelor echilibre fiziologice precum; echilibrul hidric,
cel osmotic, acido-bazic sau ionic. Prezenţa sodiului în lichidul
extracelular se datorează unui mecanism fiziologic activ “pompa de
sodiu” ce se realizează la nivelul membranelor celulare. Pătrunderea
sodiului prin membranele plasmatice are loc numai prin mecanisme
active, cu consum energetic, un rol important fiind îndeplinit de
fosfolipidele membranale şi ATP – aza.
Carenţa de sodiu determină la unele specii de alge (Anabaena
cylindrica) cloroza datorită creşterii conţinutului de nitriţi în celule.
Prin urmare, insuficienţa determină dereglarea metabolismului
azotului, prin intensificarea activităţii nitratreductazei ce determină
transformarea nitraţilor în nitriţi.
Excesul apare pe terenurile saline cu concentraţii mari de
clorură de sodiu şi determină reducerea concentraţiei potasiului.
Acumularea oxalatului de sodiu în cantităţi mari exercită acţiuni
toxice asupra celulei vegetale.
Iodul este microelement cu rol fiziologic şi biochimic
insuficient cunoscut la plante. El se găseşte în cantităţi relativ reduse
17 –200 g/g. subst. uscată, acumulându-se în alge marine, spanac,
usturoi, ceapă, varză, morcov, praz, ciuperci. Este prezent în plante
predominant sub formă anorganică (ioduri), dar s-a identificat şi în
compuşii organici, legat de proteine şi aminoacizi.
Rol fiziologic şi biochimic. Iodul stimulează metabolismul
energetic, creşterea plantelor şi transformarea carotenoidelor în
vitamina A.
Siliciul este microelementul ce contribuie la mineralizarea
pereţilor celulari, îndeplinind atât rol structural cât şi funcţional. Este
prezent în plante predominant sub forma silicei hidratate, iar în
128
cantitate mică în compuşi organici. În sol siliciul se găseşte sub forma

silicaţilor complecşi (20 – 50 mg/l sol. solului).
Rol fiziologic şi biochimic. Stimulează absorbţia şi
metabolizarea fosforului, influenţând procesul de fructificare. Este
implicat în procesele de creştere şi apărare.
Aluminiul este microelement prezent în sol în cantităţi
însemnate (cca. 7,5 %), dar nu prezintă funcţii fiziologice şi
biochimice importante. În cantităţi mari exercită acţiune toxică asupra
plantelor dereglând procesele metabolice, împiedică absorbţia
fosforului, a calciului, magneziului, zincului şi manganului.
Cercetările recente subliniază însă rolul benefic al elementului în
creşterea toleranţei la ger şi iernare, în nuanţarea culorilor florilor, în
păstrarea florilor, etc.
Cobaltul este oligoelement prezent în plante în cantitate
redusă 0,25 – 1,8 g/g subst. uscată. Mult timp considerat elementul
mineral implicat în biosinteza vitaminei B12, actualmente reconsiderat
cu implicaţii majore în biosinteza glucidelor şi lipidelor, fixarea
azotului molecular, biosinteza clorofilelor etc. Atât în sol cât şi în
celule poate forma numeroşi complecşi, inclusiv proteici
(cobaltoproteine). Este preluat de către plante ca ion bivalent (Co2+).
Cobaltul este antagonic fierului şi manganului, excesul
acestora îngreunând preluarea cobaltului.
5.8.Ultramicroelementele
Ultramicroelementele sunt elemente minerale identificate în
ţesuturile vegetale în cantităţi infime, uneori nedetectabile ca urme.
Ele îndeplinesc roluri fiziologice bine definite însă insuficient
cunoscute. Dintre acestea cele mai frecvent întâlnite sunt; cromul,
fluorul, seleniul, bromul, arseniul, nichelul şi litiul. În general
implicarea lor este la nivelul multitudinii de sisteme enzimatice
îndeplinind roluri de catalizare a unor reacţii caracteristice acestora.
În concluzie, elementele minerale prezentate au roluri
fiziologice şi biochimice bine definite, iar existenţa lor în mediu sub
forme şi în cantităţi corespunzătoare determină realizarea potenţialului
bioproductiv al speciilor cultivate. În cazul în care cantităţile de
elemente minerale sunt sub limitele minime ele nu au efect, iar dacă
sunt peste limitele maxime acţionează ca toxine. Prin urmare, în
natură nu există elemente favorabile plantelor sau nefavorabile, totul
depinde de cantitatea accesibilă plantelor, acelaşi element putând
exercita efecte favorabile (în doze optime) sau efecte nefavorabile (în
insuficienţă sau exces).
129
5.8. Particularităţi ale nutriţiei plantelor cultivate

în sisteme hidroponice
Cultura hidroponică este o fascinantă metodă de creştere a

plantelor. Termenul “hidroponic” a fost pentru prima folosit de către
dr. W.E. Gericke în anii 1920 – 1930 pentru a defini ştiinţa creşterii
plantelor fără amestec de pământ. Etimologia cuvântului hidroponic
provine din grecescul “hydros” care înseamnă apă şi “ponics” ce
reprezintă munca sau truda. Se mai folosesc şi termenii de “cultură în
apă” sau “ cultură în soluţii”.
Culturile hidroponice reprezintă creşterea plantelor într-un
mediu controlat, cu soluţii nutritive, dar fără utilizarea amestecurilor
de sol ca mediu suport. Rădăcinile plantelor preiau apa şi elementele
minerale în mod direct, comparativ cu metodele de creştere
convenţionale în care apa şi elementele nutritive se aplică pe sol ,iar
sistemul radicular al plantelor preluau aceste elemente din soluţia
solului. Plantele sunt cultivate direct în soluţii hidroponice pe un
suport structural, sau în paturi de creştere prin care soluţiile nutritive
sunt reciclate periodic (Jensen, 1989).
Tehnica hidroponică joacă un rol important în cercetările
moderne de nutriţie minerală a plantelor. Cercetătorii pot prin aceste
tehnici să izoleze efectele mineralelor esenţiale, în diferite stadii de
creştere ale plantelor şi să studieze efectele fiziologice ale carenţei
unui singur element, în condiţii perfect controlate. De-a lungul
timpului astfel de cercetări au contribuit la creşterea semnificativă a
productivităţii plantelor cultivate în condiţii hidroponice şi la o mai
bună înţelegere a potenţialului de creştere atins prin utilizarea
îngrăşămintelor chimice.
Iată câteva dintre cele mai importante particularităţi ale
sistemului de hidrocultură pe bile de ceramică expandată:
- condiţiile de creştere sunt optime,
- nu au loc pierderi prin levigare de apă şi elemente
minerale,
- munca necesară întreţinerii plantelor este redusă ca timp şi
volum,
- necesită spaţiu redus,
- nivelul hidric al substratului şi al plantei este perfect
controlat,
- nu necesită amestec de sol (curat şi inodor),
- nu apar boli şi dăunători la nivelul rizosferei,
- recipientele pot avea un evident caracter decorativ (mai
ales la specii ornamentale),
130
Prin urmare, culturile hidroponice reprezintă o tehnologie de

creştere a plantelor în soluţii nutritive cu sau fără utilizarea unui
mediu suport artificial. Implicaţiile comerciale ale acestor sisteme au
fost repede observate, ca urmare agricultura, horticultura, chiar şi
grădinăritul au realizat progrese rapide (Glenn, 1984).
5.8.1. Cultivarea plantelor în sisteme hidroponice

pe bile ceramice expandate
Bilele ceramice reprezintă cel mai popular substrat inert

utilizat actualmente. Pot fi fabricate la diferite dimensiuni 4-8mm
diam., 8-16mm diam. Sunt utilzate atât pentru producţia horticolă
comercială cât şi cu scop decorativ ca strat acoperitor al amestecului
de pământ din ghivece. Deoarece materia primă folosită în realizarea
lor este argila sunt considerate materiale sustenabile, ecologice şi
nepoluante. Arderea bilelor ceramice de argilă are loc la 1200 0C, fapt
ce dermină expandarea acestora şi conferă porozitate (Van Os, 1983).
Bilele ceramice expandate sunt complet reutilizabile, pot fi
spălate şi sterilizate după fiecare întrebuinţare, sunt inerte, cu pH
neutru şi nu connâţin nutrienţi
Aceste bile sunt realizate special pentru cultura plantelor. Sunt
poroase , uşoare , au un pH neutru şi sunt curate. Ele pot fi refolosite
de nenumărate ori , ceea ce le fac foarte economice (Jensen, 1989).
Bilele ceramice reprezintă un mediu de cultură perfect pentru
plantele decorative şi orice alte plante crescute în vase mici (fig.2).
Fig. 5.5.. Bile ceramice utilizate în creşterea plantelor în

soluţii nutritive
131
Fig.5.6 Diferite tipuri dimensionale de bile ceramice (original)
Deoarece asigură o foarte bună drenare nu sunt necesare udări

excesive, fapt ce conduce la o bună oxigenare a rizosferei. Sunt
utilizate pe scară largă în cultura de seră a trandafirilor pentru flori
tăiate.
Bilele ceramice pot fi utilizate ca substrat singure sau
în amestec cu perlitul care asigură o mai bună capilaritate, astfel încât
elementele minerale sunt egal repartizate şi se împiedică urcarea spre
suprafaţă a acestora (Kovacs şi Şumălan, 2001).
5.8.2 Cultivarea plantelor în sisteme hidroponice pe perlit
Perlitul este o rocă vulcanică formată prin răcirea rapidă a

lavei ce captează în interior reduse cantităţi de apă (2-5 %). Când roca
vulcanică este încălzită, la temperaturi de peste 1000 0C vaporizarea
apei din interiorul acesteia determină expandarea micilor particule de
rocă ce capătă aspect alb granulat (Brooke, 1996).
Fig.5.7 . Sisteme de culturi hidroponice pe perlit

Perlitul expandat este un mediu bun, ieftin, uşor şi deosebit de
eficient, fiind recomandat pentru marea lui capilaritate. Este stabil din
punct de vedere fizic şi inert chimic. Natura poroasă a granulelor cu
132
aspect celular asigură o bună mobilizare şi capacitate de reţinere a

apei, drenaj şi aerare corespunzătoare, reacţie neutră, conţinut în
elemente nutritive neglijabil, complet liber de boli, dăunători şi
seminţe de buruieni. Constituieun mediu excelent pentru creşterea
sistemului radicular al plantei în culturi hidroponice (Salisburry şi
Ross, 1985).
Perlitul are tendinţa de a forma alge care apar ca pete verzi pe
suprafaţă , lucru care însă nu deranjează.
Sistemele hidroponice de cultură ce utilizează perlitul sunt
astfel concepute încât cu 8-9 litri de perlit se asigură mediul optim
pentru creşterea plantelor de tomate sau castraveţi (Parker, 1989).
5.8.3. Cultivarea plantelor în sisteme hidroponice pe vată

minerală
Vata minerală este un material fibros obţinut din bazalt. În
procesul de prelucrare mineralele sunt topite la 1600 0C şi trase în
fibre (Jensen şi Collins, 1985).
Utilizările iniţiale ale vatei minerale au fost în construcţii, ca
material izolant, dar însuşirile ei au recomandat-o pentru utilizare ca
suport inert în culturile hidroponice, fiind disponibil în forme cubice
sau fâşii.
Vata minerală oferă o bună capacitate de schimb cationic şi
reţinere a apei, permite o bună aerare a mediului din jurul sistemului
radicular al plantelor şi asigură bune posibilităţi de control din punct
de vedere nutriţional şi hidric.
5.8.4. Cultivarea plantelor în siteme hidroponice pe paie

Utilizarea paielor ca substrat ăn creşterea legumelor, în special
castraveţi, a reprezentat o modă acum câteva decenii în numeroase ţări
europene, în special Marea Britanie.
Disponibilitatea practic nelimitată şi preţul relativ scăzut al
paielor a făcut din acestea un mediu de cultură alternativ, atractiv timp
de câţiva ani, dar moile tipuri de medii inerte apărute ulterior, de
calitate superioară, au determinat dispariţia treptată a acestui
procedeu. Actualmente paiele sunt utilizate ca substrat de creştere a
castraveţilor numei în fermele tradiţionale cu sere nemodernizate.
Pentru cultivarea îndelungată sunt folosiţi baloţi din paie de
grâu (cca 20 kg masă), iar pentru culturi pe perioadă scurtă se
recomandă utilizarea paielor de orz sau ovăz ce se biodegradează mult
mai uşor (Van Os, 1983).
133
Paiele utilzate trebuie să fie complet libere de reziduuri de

erbicide (în special cele de tipul hormonilor vegetali – 2,4 D) ce pot
deregla creşterea sau chiar distruge în totalitate cultura.
În prealabil utilizării paiele suferă un proces de condiţionare
ce durează între 2 şi 3 săptămâni şi cuprinde mai multe etape;
- udarea paielor în vederea iniţierii proceselor fermentative,
- susţinerea şi accelerarea fermentaţiei prin adăugarea de
îngrăşăminte cu azot,
- eliminare conţinutului excesiv de săruri rezultat ca urmare
a fermentării paielor,
- încărcarea substratului de paie cu soluţie nutritivă cu
macroelemente.
5.8.5. Aspecte fiziologice ale cultivării plantelor în sisteme

hidroponice cu utilizarea soluţiilor nutritive
Soluţiile nutritive hidroponice au devenit foarte performante şi

sofisticate în ultimii ani, dar nutriţia minerală acoperă doar o parte din
necesarul plantelor pentru a-şi putea atinge potenţialul genetic.
Multe componente vitale şi agenţi biologici există şi sunt
accesibile în soluri, dar absente în soluţiile hidroponice. Mulţi
cofactori importanţi pentru performanţă lipsesc de obicei atât din sol
cât şi din soluţiile hidroponice. Toate acestea pot fi adăugate pentru a
maximiza preluarea nutrienţilor şi a mări răspunsul fotosintetic.
5.8.5.1 Rolul soluţiilor nutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor

cultivate în sistem hidroponic
Există 16 elemente ce sunt considerate esenţiale pentru

creşterea plantelor. Macroelementele: carbon, hidrogen, oxigen, azot,
fosfor, potasiu, calciu, sulf şi magneziu sunt necesare în concentraţii
mari. Carbonul se asigură din dioxidul de carbon, hidrogenul se
găseşte în cantităţi suficiente în hidrosferă, iar oxigenul este preluat
din soluţii nutritive bine aerate. Azotul, fosforul, potasiul, calciul,
sulful şi magneziul sunt suplimentate prin intermediul soluţiilor
nutritive (Wien, 1997).
Microelementele cele mai utilizate , necesare în concentraţii
mici sunt: fier, clor, mangan, bor, zinc, cupru şi molibden. Unele
specii de plante necesită şi siliciu, aluminiu, cobalt, vanadiu şi selen
(Cachiţă 1987).
134
În prezent sunt cunoscute numerose tipuri de soluţii nutritive,

unele dintre ele generale, iar altele speciale pentru diferitele clase de
plante (tab.5.2- 5.5) .
Tabelul 5.2.
Soluţia nutritivă Knopp (1865)
Ca(NO3)2 anhidru 1,000 g

sau Ca(NO3)2 . 4 H2O 1,440 g
KNO3 0,250 g
FeCl3 (soluţie 5%) 1 picătură
KCl 0,120 g
KH2PO4 0,250 g
MgSO4 anhidru 0,250 g
sau MgSO4 . 7H2O 0,510 g
Apă distilată 1000 ml
Soluţia nutritivă Knopp este alcătuită din 7 elemente grupate

în câteva săruri cu reacţie fiziologică diferită, iar soluţia Krone este
caracterizată prin faptul că sărurile componente sunt apropape
insolubile în apă şi se solubilizează numai în măsura în care sunt
consummate.
Tabelul 5.3
Soluţia nutritvă Krone (1902)
a (g/l) b(g/l) c(g/l)

KNO3 1,00 0,75 0,75
Ca3(PO4)2 0,25 0,25 0,25
CaSO4.2H2O 0,25 0,25 0,50
Fe(PO4)2.8H2O 0,25 0,25 0,25
MgSO4.7H2O 0,25 0,25 0,50
Tabelul 5.4.
Soluţie nutritivă cu microelemente
Soluţia A – Z după Hoagland (18 l apă distilată)
H3BO3 11 g Co (NO3)2 6 H2O 1,0 g

MnCl2 . 4 H2O 7g TiO2 1,0 g
CuSO4 . 5 H2O 1g LiCl 0,5 g
ZnSO4 1g SnCl2 . 2 H2O 0,5 g
Al2 (SO4)3 1g KI 0,5 g
NiSO4 . 6 H2O 1g KBr 0,5 g
135
Una dintre cele mai utilizate este soluţia nutritivă Crone

modificată de Bryan, deoarece a dat rezultate satisfăcătoare, fiind în
mod obişnuit suplimentată cu microelemente.
Tabelul 5.5
Soluţie nutritivă Krone (modificată de Bryan)
Săruri minerale Simbol chimic g/l ppm (final)
Clorură de potasiu KCl 10,0 393,3 ppm K
Sulfat de calciu CaSO4 2(H2O) 2,5 116,3ppm Ca
Sulfat de magneziu MgSO4 7(H2O) 2,5 18,5 ppm Mg
Fosfat tricalcic Ca3 (PO4)2 2,5 80,2 ppm P
Fosfat feric solubil - 2,5 26,2 ppm Fe
Pentru această soluţie nutritivă trebuie preparată o soluţie stoc

cu microelemente conform tabelului 5.8.
În afară de soluţiile nutritive complete cu caracter general, de-

a lungul timpului, dar mai ales în ultima perioadă au fost optimizate
diferite tipuri de soluţii nutritive pentru categorii, familii şi chiar
specii de plante. Prezentăm în continuare câteva reţete de soluţii
nutritive:
Soluţii nutritive cu reacţie (pH) diferită, pentru plante
neutrofile şi acidofile.
Tabelul 5.6.
Soluţie nutritivă pentru specii de plante neutrofile (me/l)

(după Lesaint şi Coic, 1983 citaţi de Stănică şi colab.,2002)
NO3- PO43- SO42- Cl- Total

+
K 3,80 1,40 5,20
Na+ 0,20 0,20
Ca2+ 6,20 6,20
Mg2+ 1,50 1,50
NH4 2,00 2,00
H+ 1,90 1,90
Total 12,00 3,30 1,50 0,20 17,00
136
Tabelul 5.7.
Soluţie nutritivă pentru specii de plante acidofile (me/l)
(după Lesaint şi Coic, 1983 citaţi de Stănică şi colab.,2002)
NO3- PO43- SO42- Cl- Total

K+ 2,80 1,20 0,25 4,25
Na+ 0,20 0,20
Ca2+ 5,20 5,20
Mg2+ 1,25 1,25
NH4 3,00 3,00
H+
Total 11,00 1,20 1,50 0,20 13,90
Tabelul 5.8.
Soluţie stoc cu microelemente
Săruri g/l ppm (final)

H3BO3 0,57 0,50 B
MnSO4 H2O 0,31 0,50 Mn
Zn SO4 7(H2O) 0,09 0,10 Zn
Cu SO4 5(H2O) 0,08 0,08 Cu
(85 % MoO3) 0,016 0,04 Mo
CoCl2 6 (H2O) 0,0008 0,0001Co
Această soluţie cu microelemente va fi utilizată în doza de 5

ml/l soluţie nutritivă.
Tabelul 5.9.
Compoziţia chimică a soluţiilor nutritive urilizate în creşterea
plantelor de tomate (Lycopersicum esculentum) şi castraveţi (Cucumis
sativum)
Săruri Conţinutul în mg/l
Castraveţi Tomate
Ca(NO3)2 833 765
KNO3 450 580
K2SO4 223 223
KH2PO4 174 220
NH4NO3 29 -
MgSO4 355 456
Microelemente 25 29
137
Microlelementele care au intrat in compoziţia soluţiilor

nutritive au fost: Cu, Mn, Co, Fe, Zn sub formă complexată cu EDTA.
Important
Este cunoscut faptul că absorbţia elelmentelor nutritive este
un proces activ şi că plantele pot, între anumite limite să stabilească
tipul şi cantitatea de elemente minerale absorbită prin sistemul
radicular.
Prin urmare, să presupunem că o soluţie nutritivă conţine
compuşii A şi B în concentraţii egale şi este aplicată plantelor, care
cresc normal, dar este posibil să se consume mai mult componentul A
decât componentul B. După un anumit interval de timp concentraţia
soluţiei se reduce şi este necesară ajustarea cu noi cantităţi ce conţin
de asemenea cantităţi egale din compuşii A şi B. Datorită faptului că
plantele consumă cantităţi mai mari din produsul A, după ajustare
soluţia va conţine cantităţi mai mari din produsul B. Dacă acest proces
continuă, soluţia nutritivă va conţine cantităţi prea mari din produsul
B şi prea puţin produs A, chiar dacă concentraţia are o valoare corectă.
Acest fapt este exterm de periculos, deoarece determină importante
modificări metabolice cu influenţe negative directe asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor.
Dacă sunt utilizaţi corespunzător, aceşti aditivi pot umple
golul dintre nutriţia minerală şi cea organică. Ei pot să ajute
cultivatorul pentru obţinerea potenţialului maxim al plantelor în
fiecare etapă caracteristică ciclului biologic al speciei.
În afara compuşilor clasici extrem de cunoscuţi; vitamine,
hormoni, etc, s-a constatat că un adaus de apă oxigenată este benefic.
Prin oxigenul atomic dezvoltat şi pus la dispoziţia rădăcinilor se va
stimula sinteza proteinelor la nivel celular. Aceasta va accelera
procesele fotosintetice, iar ca rezultat plantele vor fi mai bogate
vegetativ, cu frunze mari, tulpini groase şi internodii scurte (Clayton
1980).
Plantele vor fi mai puternice, iar frunzele de culoare verde
închis, fapt ce va determina o mai bună absorbţie a luminii
îmbunătăţind răspunsul fotosintetic.
138
5.8.5.2. Rolul dioxidului de carbon (CO2) în creşterea şi

dezvoltarea plantelor cultivate în sisteme hidroponice pe substrat
inert
Pentru menţinerea ritmului de creştere plantele au nevoie de o

alimentare constantă cu dioxid de carbon. Acest gaz este esenţial
pentru creşterea plantelor. Dioxidul de carbon este prezent în aerul
proaspăt normal într-o proporţie de circa 330 ppm. Concentraţia de
dioxid de carbon din aerul camerei de creştere scade ducând la
încetinirea creşterii şi afectarea recoltei. Prin menţinerea în camera de
creştere a unei concentraţii în dioxid de carbon de aproximativ 1500
ppm se pot obţine rate de creştere şi recolte mari. Suplimentarea cu
dioxid de carbon se poate realiza prin utilizarea tuburilor cu CO2, sau
prin arderea propanului (Bertoni şi Becker, 1996).
5.8.5.3. Rolul apei (H2O) în creşterea şi dezvoltarea plantelor

cultivate în sisteme hidroponice pe substrat inert
În culturile hidroponice calitatea apei este esenţială. Apa

trebuie să fie fără urme de pesticide, necontaminată microbian, fără
alge sau concentraţii mari de săruri. pH – ul apei influenţează
absorbţia anumitor nutrienţi prin sistemul radicular. Valorile de pH
mai mari decât domeniul optim (5-7) pot împiedeca absorbţia unor
nutrienţi, iar valorile mai mici permit absorbţia excesivă a unor
nutienţi, ceea ce poate duce la atingerea unor nivele de toxicitate a
elementelor respective (Jensen şi Collins, 1985).
În zonele aride sau în apropierea apelor sărate concentraţia de
clorură de sodiu poate să fie prea mare pentru o creştere optimă a
plantelor. Duritatea apei are de asemenea un efect asupra soluţiilor
nutritive, ea fiind o măsură a concentraţiilor de carbonat de calciu şi
carbonat de magneziu. Concentraţia acestor minerale în apele naturale
dure trebuie luată în considerare la calculul cantităţilor de săruri care
trebuiesc adăugate în soluţia nutritivă şi poate să interacţioneze cu alte
elemente nutritive disponibile, precum fierul.
Conductivitatea electrică a unei ape de calitate bună trebuie să
fie sub 0,5 mS /cm.
139
5.8.5.4. Rolul temperaturii în creşterea şi dezvoltarea plantelor

cultivate în sisteme hidroponice pe substrat inert
Temperatura recomandată pe timpul zilei variază în cazul

speciilor de plante comune între 25 şi 28 oC. La temperaturi mai mari
creşterea este încetinită, iar calitatea se reduce. Temperaturile
recomandate în cursul nopţii trebuie să fie cuprinse între 15 şi 20 oC,
iar la niveluri mai reduse plantele sunt afectate. Rădăcinile sunt
deosebit de sensibile la temperaturi scăzute. Absorbţia substanţelor
nutritive prin sistemul radicular este un proces activ, aceasta înseamnă
că rădăcinile au nevoie de energie pentru selecţia şi preluarea acestora.
Pentru o absorbţie optimă a apei şi elementelor minerale, temperatura
apei trebuie să fie de 22-23 oC.
5.8.5.5.. Rolul luminii în creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate în

sisteme hidroponice pe substrat inert
Toate organismele vii au nevoie de energie pentru a creşte şi a

se dezvolta. În cazul plantelor fotoautotrofe sursa de energie o
reprezintă soarele. Energia solară este captată în procesul de
fotosinteză şi transformată în energie biochimică potenţială
reprezentată de glucoză şi alţi compuşi organici (Gregory, 1977).
Plantele reţin în procesul fotosintezei doar anumite lungimi

de undă, mai ales cele roşii şi albastre. În cazul plantelor crescute în
incinte închise trebuiesc prevăzute surse de lumină artificiale,
reprezentate mai ales prin lămpi cu sodiu de mare presiune. Acestea
sunt recomandate atât pentru creştere cât şi pentru stadiile de înflorire
şi fructificare. În funcţie de specie sunt recomandate lămpile cu putere
cuprinsă între 400-800 W/m2.
Lumina insuficientă determină etiolarea şi clorozarea

plantelor, creşterea diferenţiată redusă, aspect neplăcut, productivitate
redusă.
Durata iluminării este de obicei de 18 ore la 24 de ore zilnică,

dar se ţine cont de tipul fotoperiodic al speciei. Plantele de zi lungă
înfloresc la durate mari de iluminare 16 – 18 ore, iar cele de zi scurtă
înfloresc la durate reduse de iluminare 10- 14 ore. Speciile tropicale
nu reacţionează la modificările duratei de iluminare.
140
Amplasarea lămpilor faţă de plante trebuie să fie astfel făcută

încât să nu apară procese de “încreţire” a frunzelor datorate unei
intensităţi prea mari a luminii. Distanţele variază cu puterea lămpii
astfel; 400 W – 45 cm; 600 W – 85 cm; 1000W – 105 cm.
5856 Particularitati ale cultivarii legumelor in sisteme
hidroponice
Culturile hidroponice reprezintă o tehnologie de creştere a
plantelor în soluţii nutritive cu sau fără utilizarea unui mediu suport
artificial.
Sistemele hidroponice pot fi clasificate în două tipuri
distincte: sisteme pasive şi active.
Un sistem pasiv este un sistem în care soluţia nutritivă este
adăugată periodic , de obicei manual , şi i se permite să staţioneze într-
un rezervor pentru a fi utilizată de plante după necesităţi. Cel mai
simplu sistem pasiv este cel în ghivece. Aceste sisteme nu sunt
acceptate de cultivatorii comerciali , datorită necesităţii udării manuale
a unui număr mare de plante. Pentru cultivatori mici , rezultatele sunt
bune , cu sisteme de cultură simple în ghivece. Costurile sistemului
sunt de obicei mult mai mici.
Un sistem hidroponic activ foloseşte o pompă pentru udare cu
soluţii nutritive după un program stabilit. Soluţia este recirculată ,
lucru care reprezintă diferenţa semnificativă dintre cele două sisteme.
Sistemele active pot fi clasificate în tipuri distincte , cele mai
importante fiind: NFT, flux/reflux, irigare în picături şi aeroponic.
Toate aceste sisteme sunt testate şi prezintă diverse avantaje.
Toate sistemele hidroponice din regiunile temperate ale
globului sunt localizate în structuri de tip seră pentru a permite
controlul temperaturii şi a reduce pierderile de apă prin evaporare şi
riscul de infestare cu boli şi dăunători. Avantajele principale ale
mediilor hidroponice controlate se referă la;
 densitate ridicată a plantelor la unitatea de
suprafaţă,
 producţii mari, în zone cu soluri cu fertilitate
redusă,
 independente de variaţiile de temperatură
sezoniere,
 utilizarea eficientă a apei şi îngrăşămintelor,
 pretabile pentru mecanizare
 control uşor al atacului de boli şi dăunători.
141
Principalul dezavantaj al utilizării sistemelor hidroponice faţă

de tehnologiile clasice este reprezentat de costurile ridicate de capital.
Faţă de culturile de câmp, plantele crescute în sistem hidroponic pot fi
cultivate la desimi mari şi nu apar ades probleme legate de atacul unor
boli şi dăunători cu transmitere prin sol.
Tehnica hidroponică joacă un rol important în cercetările
moderne de nutriţie minerală a plantelor. Cercetătorii pot prin aceste
tehnici să izoleze efectele mineralelor esenţiale, în diferite stadii de
creştere ale plantelor şi să studieze efectele fiziologice ale carenţei
unui singur element, în condiţii perfect controlate. De-a lungul
timpului astfel de cercetări au contribuit la creşterea semnificativă a
productivităţii plantelor cultivate în condiţii hidroponice şi la o mai
bună înţelegere a potenţialului biologic atins prin utilizarea
îngrăşămintelor chimice (Şumălan si colab., 2004).
Fig.5.8. Tipuri dimensionale de bile ceramice utilizate in tehnologiile

hidroponice (original).
Compoziţia chimică a soluţiilor nutritive utilizate în creşterea
plantelor de tomate şi castraveţi pe bile ceramice
Tabelul 5.10.
Substanţa
Conţinutul în mg/l
Castraveţi Tomate
Ca(NO3)2 833 765
KNO3 450 580
K2SO4 223 223
KH2PO4 174 220
NH4NO3 29 -
MgSO4 355 456
Microelemente 25 29
HNO3 0.05 ml 0.05 ml
142
Microelementele care au intrat in compoziţia soluţiilor

nutritive au fost: Cu, Mn, Co, Fe, Zn sub formă complexată cu EDTA.
Temperatura de creştere trebuie menţinută la valori relativ
constante cuprinse între 24-28oC.
Umiditatea atmosferică variaza între 65-70 % în cursul zilei şi
80-85% în cursul nopţii.
Aspecte ale experimentării la Cucumis sativum

Creşterea plantelor legumicole este determinată de
diviziunea celulelor din meristemele primare şi secundare şi de
extensia celulelor nou formate. Speciile de legume cultivate prezintă
în general cerinţe mari faţă de temperatură. Procesul de creştere
vegetativă a plantelor de castraveţi este corelat pozitiv cu temperatura
mediului ambiant şi decurge liniar în limitele 19-26 0C, dar s-a
constatat experimental că temperatura optimă pentru creşterea
castraveţilor variază între 18 şi 24 0C (Patron 1992). Temperatura
optimă pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză la tomate variază
în funcţie de genotip între 25 şi 30 0C (Hanson , 1994).
Elementele nutriţiei minerale reprezintă, de asemenea, un
factor fiziologic important ce controlează creşterea plantelor.
Surplusul de cal ciu, prin aplicarea unor amendamente calcaroase
asupra solurilor, asociat fertilizării cu azot au dus la creşterea
conţinutului de P, Ca şi Mg din frunze şi au generat reducerea
conţinutului de Mn şi Zn (Bhella şi Wilcox, 1989). Plantele de
castraveţi crescute timp de două săptămâni în soluţii nutritive fără
mangan, cu 0,1 mg Mn/l şi 10 mg Mn/l au fost recoltate şi analizate.
S-a constatat că în soluţiile cu concentraţii extreme ritmul de
acumulare a substanţei uscate, a azotului, fosforului şi potasiului a fost
143
redus comparativ cu concentraţia medie de mangan (Bertoni şi Becker,

1996).
Importante diferenţieri au fost determinate şi în cazul
dinamicii acumulării de clorofilă a + b în aparatul foliar al plantelor
aparţinând celor două specii (tabelul 3). Conţinutul de clorofilă
reprezintă un indice fiziologic important ce caracterizează capacitatea
fotosintetică a plantelor şi în mod indirect capacitatea lor de
acumulare a asimilatelor în fructe.
La castravete (Cucumis sativum hibridul Ines) cantitatea de
pigmenţi verzi a crescut de la 11,08 + 0,52 mg/g.su. în fenofaza de
două frunze la 14,82 + 0,37 mg./g.su. la înflorit în cazul cultivării pe
amestec de sol; de la 13,79 + 0,55 mg./g.su. la două frunze până la
15,08 + 0,22 mg./g.su.la înflorit în cazul cultivării în soluţie nutritivă
pe bile şi de la 13,53 + 0,26 mg./g.su. la 14,44 + 0,28 mg./g.su. în
cazul culturii în soluţie nutritivă pe talaş.
Specia Lycopersicum esculentum hibridul Renato a înregistrat
valori apropiate ale dinamicii cantităţii de clorofilă în varianta
cultivării plantelor în soluţie nutritivă pe bile şi pe talaş, astfel că, la
înflorit în timp ce varianta în care plantele au fost cultivate pe amestec
de sol a înregistrat o cantitate de clorofilă a + b în aparatul foliar de
12,10 + 0,37 mg./g.su. la cultivarea pe bile ceramice s-au înregistrat
13,49 + 0,27 mg./g.su., iar la talaş 13,31 + 0,31 mg./g.su.
Raportul dintre clorofila a şi b determinat a fost în general
cuprins între 3,22 şi 3,75 la ambele specii de legume cercetate.
Prin urmare există importante diferenţieri în privinţa
acumulării de clorofilă în cele trei variante studiate la specia Cucumis
sativum, în timp ce la Lycopersicum esculentum acestea sunt minime
între variantele 2 şi 3.
Tabelul 5.11
Dinamica acumulării de clorofilă a+b în aparatul foliar al plantelor
(mg/g s.u.) (Sumalan si colab, 2004)
Specia Var. Momentul efectuării determinării (Stadiul de dezvoltare)
6 frunze 10 frunze Înflorit
X±Sx S% X±Sx S% X±Sx S%
Cucum V0 10,84±0,32 5,91 13,40±0,29 4,37 14,82±0,37 7,16
is V1 11,86±0,22 3,72 13,45±0,35 5,21 15,08±0,22 4,20
V2 11,29±0,44 7,87 13,60±0,27 4,03 14,44±0,28 5,00
Lycope V0 10,15±0,14 2,77 12,23±0,34 5,62 12,10±0,10 1,55
rsicum V1 11,52±0,14 2,57 13,41±0,30 4,51 13,49±0,27 3,50
esculen V2 12,08±0,37 6,17 11,53±0,22 3,87 13,31±0,31 4,09
tum
144
Respiraţa celulară este alături de fotosinteză lanţul metabolic

cel mai important ce asigură energia celulară necesară vieţii.
Intensitatea procesului respirator reprezintă măsura cuantificării
ritmului de biodegradare a substanţelor organice din frunze şi
eliberării de energie metabolică necesară proceselor de biosinteză.
Intensitatea procesului respirator variază în funcţie de numeroşi factori
interni şi externi dintre cei interni cei mai importanţi fiind soiul, vârsta
frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori (Gosiewsky,et al.
1981,1982).
Intensitatea respiraţiei celulare a frunzelor detaşate a celor
două specii testate a atins niveluri maxime la înflorit. Valorile acesteia
au fost cuprinse, la castravete între 1,31 + 0,06 mgCO2/g.mp./h. în V0
şi 1,74 + 0,03 mgCO2/g.mp./h în V1, iar la tomate între 2,01 + 0,12
mgCO2/g.mp./h în V0 şi 2,70 + 0,25 mgCO2/g.mp./h în V2 (tabelul
5.12)
Tabelul 5.12
Dinamica intensităţii respiraţiei (mg CO2/g.mp/h) în aparatul foliar al
plantelor testate
Specia Var
6 frunze 10 frunze Înflorit
X±Sx S% X±Sx S% X±Sx S%
Cucu V0 1,23 + 0,04 6,3 1,09 + 0,07 14,0 1,31 + 0,06 8,49
mis V1 1,22 + 0,09 13,3 1,64 + 0,11 13,8 1,74 + 0,03 3,7
V2 1,23 + 0,08 11,5 1,56 + 0,11 19,6 1,70 + 0,07 7,3
Lycop V0 2,02 + 0,11 9,5 2,11 + 0,14 13,8 2,01 + 0,12 10,4
ersicu V1 2,03 + 0,04 3,68 2,28 + 0,19 17,0 2,58 + 0,17 11,5
m V2 2,11 + 0,14 13,8 2,01 + 0,12 10,4 2,70 + 0,25 16,5
Prin urmare, metodele cultivării plantelor în soluţii

hidroponice pe diferite tipuri de substrat inert prezintă multiple
avantaje. Între acestea, optimizarea nutriţiei plantelor şi a
aprovizionării cu apă reprezintă elementele hotărâtoare în creşterea
productivităţii plantelor şi în îmbunătăţirea aspectului comercial.
Mediul de lucru curat, reducerea operaţiilor de întreţinere a
plantelor, evitarea poluării mediului reprezintă de asemenea avantaje
economice şi sociale deosebite.
Metoda expusă prezintă aplicabilitate în condiţiile realizării

unor culturi legumicole şi floricole în condiţii controlate, în sere şi
solarii, dar poate fi adaptată cu succes şi condiţiilor de câmp.
145
5.9. Nutriţia plantelor heterotrofe
Nu toate plantele sunt fotoautotrofe, câteva, pierzându-şi pe

parcursul evoluţiei capacitatea de a-şi produce singure hrana prin
fotosinteză. Unele specii sunt parazite, obţinându-şi hrana direct din
organele vii ale altor plante.
Dintre cele mai cunoscute specii parazite sunt vâscul
(Phoradenderon flavescens) şi cuscuta (Cuscuta salina). Vâscul
prezintă aparat foliar, fiind capabil de a realiza fotosinteza, dar
parazitează alte specii de plante (în special arbori) asigurându-şi
necesarul de apă şi elemente minerale.
O altă categorie de heterotrofe ce cuprinde peste 450 de specii
vegetale sunt plantele carnivore. Aceste plante s-au adaptat pentru a-şi
completa necesarul de azot şi fosfor prin capturarea şi digestia
insectelor şi animalelor mici. Cele mai cunoscute specii de plante
carnivore aparţin genurilor Dionaea, Drosera şi Sarracenia.
Mecanismele fiziologice de capturare a victimelor sunt dintre
cele mai variate şi ingenioase. În general, acestea se bazează pe
existenţa unor celule sau ţesuturi senzoriale ce declanşează la cea mai
mică atingere mişcări rapide (seismonastii) de închidere a capcanelor,
controlate hidric, sau pe existenţa unor celule şi ţesuturi secretoare de
nectar, gume sau mucilagii ce fixează insectele la contactul cu acestea.
Urmează apoi un proces lent de digestie enzimatică cu scopul
suplimentării necesarului de elemente minerale, în special azot, fosfor,
calciu, magneziu (Helsop-Harrison, 1978).
Sarracenia prezintă frunze cu aspect tubular, ce colectează
mici cantităţi de apă de ploaie. Insectele sunt atrase în interiorul
tubului de către culorile vii ale acestuia sau de către nectar, iar apoi
sunt capturate prin imobilizare de către perişorii nectariferi interiori.
Insectele mor în câteva ore, iar mai apoi o combinaţie de enzime
digestive şi bacterii din apă, asigură biodegradarea (fig. 5.9).
146
Fig. 5.9. Sarracenia purpurea

Drosera sau “roua soarelui” are frunzele acoperite cu peri ce
secretă un nectar transparent foarte bogat în zaharuri. Insectele atrase
de nectar ating perii nectariferi, iar perii alăturaţi se curbează peste
victimă imobilizând-o. Digestia este asociată de secreţia enzimelor
specifice, compuşii ce conţin carbon şi azot fiind cu precădere preluaţi
(fig.5.10 b).
a b
Fig. 5.10. Plante carnivore a) Dionaea sp. b) Drosera sp.

Dionaea este o plantă carnivoră cu un mecanism de reţinere
extrem de ingenios, datorat aspectului special al limbului foliar,
prevăzut cu celule periforme pe margine, care atunci când insecta a
intrat între cele două jumătăţi ale frunzei se îmtrepătrund pentru a
realiza capcana (fig. 5.10 a).
Toate aceste specii de plante carnivore sunt capabile să
realizeze fotosinteza, dar prin digestia insectelor au un surplus
exterior, în special de azot, dar şi alte elemente implicate în sinteza
proteinelor, a pigmenţilor clorofilieni, şi a altor compuşi pe bază de
azot.
Prin urmare, aproape toate speciile de plante sunt
fotoautotrofe, existând câteva heterotrofe parazite pe alte specii
147
vegetale. Speciile carnivore sunt predominant autotrofe, dar îşi

completează necesarul de azot prin capturarea şi digestia insectelor.
Elementele esenţiale, macro şi microelemente, îndeplinesc roluri
multiple în plante.
Habitatele diferă în funcţie de compoziţia solului, în special

conţinutul în elemente minerale. Unele soluri sunt sărace în elemente
minerale esenţiale, în timp ce altele conţin elemente minerale în exces,
încât pot deveni toxice pentru majoritatea speciilor, dar unele specii
sunt adaptate pentru a vieţui în asemenea tipuri de sol.
5.10. Constituenţii anorganici ai mediilor de cultură şi rolul

lor în nutriţia explantelor „in vitro”
Un mediu de cultură utilizat pentru cultivarea explantelor „in

vitro” este alcătuit dintr-o multitudine de componente organice şi
anorganice, fiecar cu rol bine determinat în regenerarea plantulelor din
explantele inoculate.
Componentele anorganice constituente ale mediilor de cultură

sunt cu precădere elementele minerale, macro şi microelemente.
Elementele minerale ce intră în compoziţia mediilor de cultură sunt
săruri care conţin cele şase macroelemente esenţiale (N,P,K,Ca,Mg,S)
precum şi un mare număr de microelemente (Fe,
Zn,Mn,B,I,Co,Cu,Mb, etc.) (tab.5.13).
Compoziţia anorganică a mediilor de cultură se modifică în

funcţie de specie, vârsta şi tipul explantului, scopul urmărit, tehnica de
propagare, etc. Fiecare component mineral are o anumită pondere în
realizarea mediului, de aceea compoziţia mediului este dată de tipul şi
concentraţia componentelor.
148
Tabelul 5.13
Principalele substanţe minerale folosite în prepararea mediilor de
cultură şi masele lor moleculare
Substanţa Formula chimică Masa moleculară
Macroelemente
Azotat de amoniu NH4NO3 80,04
Sulfat de amoniu (NH4)2SO4 132,15
Clorură de calciu Ca Cl2.2H2O 147,02
Azotat de calciu Ca(NO3)2.4H2O 236,16
Sulfat de magneziu MgSO4.7H2O 246,47
Clorură de potasiu KCl 74,55
Azotat de potasiu KNO3 101,11
Difosfat de potasiu KH2PO4 136,09
Difosfat de sodiu NaH2PO4.2H2O 156,01
Microelemente
Acid boric H3BO3 61,83
Clorură de cobalt CoCl2.6H2O 237,93
Sulfat de cupru CuSO4.5H2O 249,68
Sulfat de mangan MnSO4.4H2O 223,01
Iodură de potasiu KI 166,01
Molibdat de sodiu Na2MoO4.2H2O 241,95
Sulfat de zinc ZnSO4.7H2O 287,54
Sodiu EDTA Na2EDTA.2H2O 372,25
Sulfat de fier (feros) FeSO4.7H2O 278,03
Conform Asociaţiei Internaţionale de Fiziologia Plantelor, cel

mai corect mod de exprimare a concentraţiilor într-un mediu de
cultură este prin concentraţie molară, fapt ce permite compararea
corectă a diferitelor componente (Stănică şi colab., 2002).
Concentraţia macroelementelor folosite în mediile de cultură,

variază în limite destul de largi fiind cuprinsă între 300 şi 1900 mg/l în
timp ce microelementele se găsesc în concentraţii de 0,0025 şi 0,5
mg/l.
149
Tabelul 5.14.
Conţinutul în săruri minerale al unor medii de cultură
(după Murasighe & Skoog şi Gamborg, citaţi de Stănică şi colab.,
2002)
Substanţa Murashige & Skoog Gamborg B5
Macroelemente mg/l mM mg/l mM
NH4NO3 1.650 20,6 - -
(NH4)2SO4 - - 134 1,0
KNO3 1.900 18,8 2500 24,7
Ca Cl2.2H2O 440 3,0 150 1,0
MgSO4.7H2O 370 1,5 250 1,0
KH2PO4 170 1,25 - -
NaH2PO4.2H2O - - 150 1,0
Total 4530 45,15 3184 28,7
Microelemente μg/l μM μg/l μM
KI 830 5,0 750 4,5
H3BO3 6200 100 3000 48,8
MnSO4.4H2O 16000 94,6 10000 59,1
ZnSO4.7H2O 8600 30 2000 7,0
Na2MoO4.2H2O 250 1 250 1,0
Ca SO4.5H2O 25 0,1 25 0,1
CoSO4.6H2O 25 0,1 25 0,1
Total 31930 230,8 16050 120,6
Total general 4.561,93 45,38 3.200,05 28,82
Din analiza datelor prezentate în tabelul 5.14 se observă că

cele două medii diferă atât în ceea ce priveşte compoziţia cât şi
concentraţia totală.
Prin urmare pentru asigurarea unui mediu de nutriţie complet
şi echilibrat, la explantele regenerate “in vitr” este nevoie de săruri ce
conţin macroelemente, săruri cu microelemente şi chelat de fier.
Prin urmare, atât excesul cât şi carenţa de macro şi microelemente au
efecte nefavorabile asupra explantelor cultivate “in vitro”, producând
daune severe manifestate prin fiziopatii.
Bibliografie
1. Bertoni, G.P., Becker, W.M. – 1996 - PLant

Physiology,112,599-605
150
2. Bhella, H.S., Wilcox, G.E. – J. Am. Soc. Hort. Sci.

1989, 114, 606-610.
3. Brooke, L. – 1996- The organic hydroponic debate:
Opening Pandora s box. The Growing Edge.
http://www.genhydro.com./article.html.
4. Burzo, I. –1986 - Fiziologia şi tehnologia păstrării
produselor horticole. Bucureşti, p.99-127.
5. Cachiţă – Cosma, Dorina, - 1987 – Metode “in vitro”
la plantele de cultură, Ed. Ceres, Bucureşti.,p.12-89
6. Clayton, R. K. – 1980 – Photosynthesis, New York –
Cambridge Univ. Press.p.43-50
7. Glenn, E.P. – 1984 – Seasonal effects of radiation
and temperature on growth of greenhouse lettuce in a
high isolation desert environment. Sci. Hort. 22.p. 9-
21.
8. Gosiewsky, W. – Gartenbauwissenschaft, 1981,
46,213-217.
9. Gosiewsky, W. – Scientia Hortic., 1982,16,109-115
10. Graves, C.J. – 1983 – The Nutrient Film Technique.
Hortic. Rev. 5. p.1-44.
11. Gregory, R. F. P. – 1977 - Biochemistry of
Photosynthesis. Second edition, New York, Wiley -
Interscience.p.28-112
12. Hoagland, D.R. and I.D. Arnon – 1950 – The Water-
culture Method for Growing Plants Without Soil.
Circ. 347. Calif. Agric. Exp. Station. Univ. California
Berkeley
13. Jensen, M.H. – 1989 – Greenhouse agriculture in
Korea and Japan. Proc. 10 –th Annual Conference on
Hydroponics. Hydroponic Society of America. p.79-
83.
14. Jensen, M.H. and W.L. Collins – 1985 – Hydroponic
vegetable production. Horticultural Review. 7:p.483 -
458.
15. Kovacs, G. and R. Şumălan – 2001 – Hydroculture, A
Technique for the third Millenium realization of the
inert, Ecologic suport using Clays and industrial
Recyclable By –Products From The western side of
Romania. V-th Int. Symp. Of Interdisciplinary
Regional Research, Szeged, Hungary.
151
16. Parker, D. – 1989 – Back to the future. Organic

hydroponics for the home gardener. The Growing
Edge. Fall. P. 25-28; p.51-52.
17. Patron, P.- 1992 - Legumicultura, Ed. Acad. Chişinău,
p.5-46.
18. Pop, Adelina, - 1994 – Fiziologia celulei vegetale. Ed.
Mirton, Timişoara.
19. Pop, Adelina şi R. Şumălan, - 1996 – Testing of water
stress tolerance by proline accumulation. In “Current
Problems and techniques in Cellular and molecular
biology”. Ed by Crăciun C. and Ardelean A. Ed.
Mirton Timişoara.
20. Salisbury, F. B. and C. W. Ross, - 1985 – Plant
Physiology. Third edition, Belmond, C.A.
Wadsworth.
21. Stănică, F., Monica Dumitraşcu, Velicica Davidescu,
Roxana Madjar şi A. Peticilă – 2002 – Înmulţirea
plantelor horticole lemnoase, Ed. Ceres,
Bucureşti,p.241-280
22. Şumălan, R., S. Popa şi Renata Şumălan – 1998 –
Chlorophyll, proline and magnesium content in
drought stressed oat (Avena sativa L.) leaves. Proc.
Of 6-th European Magnesium Congress. Budapest.
23. Şumălan, R. şi Carmen Dobrei – 2000 – Practicum de
Fiziologie vegetală. Editura Marineasa, Timisoara.
24. Şumălan, R., S. Popa şi Renata Şumălan –2004 –
Researches concerning the physiology of mineral
nutrition in some vegetables species on hydroponic
systems. Proceeding of III INTERNATIONAL ECO-
CONFERENCE on SAFE FOOD,Novi Sad (Serbia and
Montenegro), 22-25 September 2004
25. Van Os., E.A. – 1983 – Dutch developments in soiless
culture. Outlook on Agriculture.
26. Wien, H.C. – 1997 - The Physiology of Vegetable
Crops. Wallingford. P.112-152
* Enciclopedia of plant Physiology – vol. – I – XIII, Ed.
By. W. Ruhland, Springer-Verlag, Berlin-Gottingen-
Heidelberg.
* Plant Growth Regulator Abstract, 1995 – 1999. Ed. By
CAB International.
* (http://www.soils.wisc.edu/barak/soilscience 326)
152
153

Fiziol Plant 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fiziol Plant 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„ NUTRIŢIA PLANTELOR”

Prin nutriţia plantelor se înţelege totalitatea proceselor legate

Câteva dintre elemenetele esenţiale îndeplinesc multiple

5.2. Mecanismul absorbţiei ionilor minerali

Absorbţia elementelor minerale se realizează pe două căi şi

acidului carbonic rezultă primii ioni de schimb, H+ şi HCO3- conform

Fig. 5.1. Reprezentarea schematică a transportorilor proteici

Transportorii proteici membranali pot asigura;

ionului cu formarea complexului ion – transportor, urmat de

Se pot astfel vehicula un număr nelimitat de ioni. Energia este

5.3. Absorbţia elementelor minerale prin organele aeriene

Acumularea ionilor minerali în diferite organe ale plantelor

5.6. Factorii care influenţează intensitatea absorbţiei elementelor

pătrunderea diferenţiată a ionilor datorită concurenţei dintre ei pentru

5.7. Principalele elemente minerale şi rolul lor fiziologic.

Fig.5.3.Simptomele carenţei de azot la porumb (Zea mays L.)

Azotul. Element larg răspândit în natură, prezent în toate organismele

Excesul determină prelungirea perioadei de vegetaţie, creştere

În creşterea şi dezvoltarea plantelor are acţiune antagonică

Carenţa se manifestă prin crăparea căpăţânilor de varză,

Fig.5.4. Simptomele carenţei de fosfor la porumb (Zea mays L.)

Excesul de fosfor determină apariţia carenţelor induse prin

cantităţi moderate, 0,01 – 0,7 % din substanţa uscată. Localizat în

organ, tipul de sol, atingând valori ridicate la leguminoase şi mai

Roluri fiziologice.Sulful intră în constituţia unor aminoacizi

Excesul de fier inhibă absorbţia ionilor de cupru (Cu2+) şi

Roluri fiziologice. Clorul este implicat în fotosinteză având

Rol fiziologic şi biochimic. Molibdenul contribuie la reducerea

element al cărui rol nu poate fi substituit de nici un alt element, dar

cantitate mică în compuşi organici. În sol siliciul se găseşte sub forma

5.8. Particularităţi ale nutriţiei plantelor cultivate

Cultura hidroponică este o fascinantă metodă de creştere a

Prin urmare, culturile hidroponice reprezintă o tehnologie de

5.8.1. Cultivarea plantelor în sisteme hidroponice

Bilele ceramice reprezintă cel mai popular substrat inert

Fig. 5.5.. Bile ceramice utilizate în creşterea plantelor în

Fig.5.6 Diferite tipuri dimensionale de bile ceramice (original)

Deoarece asigură o foarte bună drenare nu sunt necesare udări

5.8.2 Cultivarea plantelor în sisteme hidroponice pe perlit

Perlitul este o rocă vulcanică formată prin răcirea rapidă a

Fig.5.7 . Sisteme de culturi hidroponice pe perlit

aspect celular asigură o bună mobilizare şi capacitate de reţinere a

5.8.3. Cultivarea plantelor în sisteme hidroponice pe vată

5.8.4. Cultivarea plantelor în siteme hidroponice pe paie

Paiele utilzate trebuie să fie complet libere de reziduuri de

5.8.5. Aspecte fiziologice ale cultivării plantelor în sisteme

Soluţiile nutritive hidroponice au devenit foarte performante şi

5.8.5.1 Rolul soluţiilor nutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor

Există 16 elemente ce sunt considerate esenţiale pentru

În prezent sunt cunoscute numerose tipuri de soluţii nutritive,

Ca(NO3)2 anhidru 1,000 g

Soluţia nutritivă Knopp este alcătuită din 7 elemente grupate

a (g/l) b(g/l) c(g/l)

H3BO3 11 g Co (NO3)2 6 H2O 1,0 g

Una dintre cele mai utilizate este soluţia nutritivă Crone

Pentru această soluţie nutritivă trebuie preparată o soluţie stoc

În afară de soluţiile nutritive complete cu caracter general, de-

Soluţie nutritivă pentru specii de plante neutrofile (me/l)

NO3- PO43- SO42- Cl- Total

NO3- PO43- SO42- Cl- Total

Săruri g/l ppm (final)

Această soluţie cu microelemente va fi utilizată în doza de 5

Microlelementele care au intrat in compoziţia soluţiilor