Clasificarea Și Rolul Elementelor Nutritive În Plantă.

Pentru o creștere și o dezvoltare normală, plantele au nevoie de 17 nutrienți esențiali. Asigurarea unei recolte
optime poate fi garantată doar în cazul când toți nutrienți sunt în aprovizionare corespunzătoare. Este suficient doar
lipsa unui singur nutrient, ca recolta să fie afectată. Conştientizarea importanței și rolului fiecărui nutrient va asigura
valorificarea maximă a potețialului genetic a plantelor și obținerea recoltele pe măsură.

Macronutrienți

N Azot
Azotul element de bază în nutriția plantelor. Azotul are o influență semnificativă asupra
recoltei. Intră în componența aminoacizilor, proteinelor, vitamine, clorofilei, – elemente ce
stau la baza activităţilor vitale ale plantei. Azotul este elementul care răspunde de creșterea în
dimensiuni a plantelor și este responsabil direct de capacitatea de de absorție și de calitatea
recoltei.
Plantele preiau cea mai mare parte a azotului din sol sub formă de nitrat (NO ₃⁻) sau ion de
amoniu (NH₄⁺). O mică parte de azot și anume forma amidică poate fi asimilată prin frunze.

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Azotul este un nutrient esențial pentru creșterea, dezvoltarea și reproducerea plantelor. În
ciuda faptului că azotul este unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ, deficitul
de azot este probabil cea mai frecventă problemă nutrițională care afectează plantele la nivel
mondial – azotul din atmosferă și scoarța terestră nu este direct disponibil pentru plante. Din
acest considerent este necesară intervenția umană prin aplicarea fertilizanților cu azot în cele
mai multe cazuri cu îngrășăminte sintetizate chimic.
Aplicarea fertilizanților cu azot se practică cel mai des înainte sau concomintent cu
semănatul. Dozele variază în funcție de necesarul de consum a culturii (de la 50-100 kg/ha s.a
până la 250 -300 kg/ha s.a.), însă pentru stabilirea mai exactă a dozei se recomandă
efectuarea unei analize a solului. O altă interveție cu fertilizanți pe bază de azot se
recoamndă în perioada de vegetație a culturi, astfel culturile cerealiere reacținează benefic la
aplicarea îngrășămintelor cu azot fazial.

Simptome De Carență
Carenţa în azot efect asupra ratei de creştere. Plantele rămân mici, constituţia lor este firavă,
ramificarea este slabă, suprafaţa frunzelor este mică. Provoacă îngălbenirea sau clorozarea
frunzelor îngălbenirea apare de obicei pe frunzele de la bază în timp ce frunzele din vârf
rămân verzi datorită faptului că acestea primesc N prin translocare de la funzele bătrâne
decolorarea începe de la vârful limbului si înaintează sub forma literei V. În cazul unei
deficienţe severe, frunzele se brunifică şi mor. recolta şi conţinutul în proteină este redus.
Toxicitatea în azot se exteriorizează prin creşterea luxuriantă a frunzelor, care capătă o
coloraţie verde închis albastru metalizat. Perioada de vegetaţie a plantelor se prelungeşte şi
este întârziată ajungerea la maturitate a recoltei. Concentraţii ridicate în NH4+ pot fi toxice
pentru creşterea plantei, în special atunci când soluţia solului este alcalină. Excesul de N-NO3-
se manifestă prin etiolarea frunzelor, pierderea tugescenţei, arsuri şi necroze marginale ale
acestora.

P Fosfor
Fosforul este un nutrient esențial în creșterea și dezvoltarea plantei, fiind atât parte a mai
multor compuși esențiali cum ar fi enzime, fermenți, glucide etc. cât și catalizator în sinteza
numeroaselor reacții biochimice ce se petrec în plantă. Fosforul se remarcă în special pentru
rolul său în captarea și transformarea energiei solare în compuși vegetali utili precum ar fi a
ATP, „unitatea energetică” a plantelor , ca componentă de bază a ADN-ului și ARN-ului
„unitate de memorie genetică”.
Plantele preiau fosforul din sol sub formă de Ortofosfați (H₂PO₄⁻ și HPO₄²₄).

Știați Că…
1
Punct de creștere
Concentrația cea mai mare de fosfor în plante tinere se găsește zonele meristematice apicale. Pe
măsură ce culturile se maturizează, majoritatea fosforului se deplasează și se înmagazinează în
semințe și fructe.
2
Decolorare
Carența de fosfor la unele culturi, cum ar fi porumbul, tind să manifeste un simptom de decolorare.
3
Componență structurală
Fosforul se remarcă în special pentru rolul său în captarea și transformarea energiei solare în
compuși vegetali utili precum ATP-ul.
4
Mobilitate
Fosforul este foarte mobil în plantă (nu ca în sol) el circulă atât prin xilem cât şi prin floem. Atunci
când planta suferă de insuficienţa în P, acesta este translocat foarte uşor din frunzele mature către
ţesuturile tinere.s.
5
Sistemul radicular
Fosforul stimulează dezvoltarea timpurie a rădăcinilor și absorbția celorlalte elemente nutritive.
 12345

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Conținutul total de fosfor în stratul fertil de sol este scăzut, la scară modială fiind în medie
doar 0,6%. După insuficiența în sol, este al doilea clasat macroelement (conținut mediu în sol
de azot – 0,14% , iar Potasiu 0,83%). Din cauza accesibilității reduse a fosforului care e
influențată de o serie de factori precum ar fi: valoarea pH-lui, umeditatea, concentrația
materiei organice, textura solului etc., devine chiar macroelementul cel mai de negăsit în sol.
Pentru a asigura o bună creștere și dezvoltare a culturilor este necesară aplicarea
fertilizanților cu fosfor fie de origine organică (dejecții de animale, gunoi de grajd), precum și
origine chimică (produse din rocă de apatite).
Aplicarea fertilizanților cu fosfor se efectuiază ca de obicei toamnă înainte de efectuarea
lucrării de bază a solului, și primăvara concomitent cu semănatul , însă se aplică un
îngrășământ ce are în compoziția sa și alte macro și microelemente. Dozele variază în funcție
de necesarul de consum a culturii și cât de pronunțat e dificitul din sol (de la 50-100 kg/ha s.a
până la 200-250 kg/ha s.a.), însă pentru stabilirea mai exactă a dozei se recomandă efectuarea
unei analize a solului.

Simptome De Deficit
Carența în fosfor. Creşterea plantei este afectată de insuficienţa în P, prin întârzierea
creşterii,ramificarea este stânjenită, sistemul radicular nu se dezvoltă, iar coacerea este
întârziată. Plantele afectate de carenţa în prezintă o pigmentare (antocian) roşie violacee a
frunzelor şi tulpinilor. Simptomele deficienţei apar de obicei pe frunzele bătrâne. Apare o
coloraţie verde albăstruie-violacee spre roşiatică care pot conduce către nuanţe de bronz şi
roşu. Insuficienţa în fosfat în cloroplaste reduce procesul de fotosinteză. Datorită faptului că
sinteza acidului ribonucleic (ARN) este redusă, sinteza proteinelor este de asemenea redusă.
Toxicitatea în fosfor. Cantităţi ridicate de P în plantă pot produce simptome de toxicitate,
manifestate prin margini apoase ale ţesuturilor frunzei, care în timp se necrozează. În cazuri
severe de toxicitate în P rezultă moartea plantei. Excesul de P induce carenţe secundare în
Zn.

K Potasiu
Potasiul este cel mai important cation pentru organismele vii, îndeplinind numeroase funcţii
fiziologice şi biochimice. Astfel, el participă la diviziunea celulară, la fotosinteză, la reglarea
bilanţului apei din plantă, influenţează creşterea rezistenţei la ger, la boli şi dăunători,
reglează deschiderea şi închiderea stomatelor, are rol în respiraţie. De asemenea, potasiul
este un element esenţial al procesului de sinteză a proteinelor, glucidelor, grăsimilor,
contribuie la neutralizarea acizilor organici, la creşterea ţesuturilor meristematice şi la
translocarea metabolitelor între organe şi ţesuturi.
Plantele preiau potasiu din sol sub formă de ioni (K⁺).

Știați Că…
1
Producerea boabelor
Potasiul influențează sinteza de enzime care sunt implicate în procesul de fotosinteză și la
formarea carbohitraților. Influențeză direct producerea celulozei și ajută la translocarea
produselor obținute în urma procesului de fotosinteză. Potasiu este un element vital în sintetizarea
amindonului.
2
Absorbția potasiu
Potasiul este absorbit de plante sub formă ionică, și anume ca K +.
3
Menține Turgescență
Potasiu este elementul nutritiv responsabil de circuitul apei în plantă, influențând direct asupra
rezistența plantei la seceta prin reducerea pierderilor de apă și tergiversarea procesului de ofilire.
4
Mecanism de protecție
Plantele supuse carenței de potasiu sunt mai puțin rezistente la secetă, temperaturi extreme și alți
factori de stres. Deficitul de potasiu sporește, de asemenea, vulnerabilitatea plantelor la dăunători,
boli și atacuri de nematozi.
5
Responsabil de calitate
Potasiul este cunoscut drept „nutrientul de calitate” datorită efectelor sale importante asupra unor
parametri precum mărimea, forma, culoarea, gustul, perioada de păstrare, conținutul de
carbohidrați și alți indicatori de calitate.
6
Sistemul radicular
Potasiu este elementul responsabil de dezvoltarea sistemului radicular pivotant și absorbția apei
din adâncime astfel îmbunătățând toleranța la secetă.
7
În comparație cu azotul
La o serie de culturi producătoare de cantitați mari de recolte, precum porumbul, conținutul de K
din plantă este comparabil cu conținutul de azot (N).
 1234567

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Conţinutul de potasiu total al scoarţei terestre este în medie de 2,6 % K2O, iar solurile din ţara
noastră au în orizontul arabil un conţinut mediu de potasiu total de 1,5-2,5 % K2O. Solurile
argiloase au un conţinut mai ridicat în potasiu decât cele lutoase sau cele nisipoase, care au
conţinutul cel mai scăzut. Cu tot conţinutul solului ridicat în potasiu total, totuşi de multe ori
plantele duc lipsa acestui element, întrucât numai 1-2 % din acest potasiu trece în forme uşor
asimilabile de către plante. Peste 90 % din potasiul total aflat în stratul arabil se află compuşi
minerali şi mai puţin de 10 % provine din compuşi organici.
Cantitățile consumate de potasiu pentru unele culturi se echivalează cu cantitatea de azot,
singura diferența fiind circa 85 – 95 % din cantitatea totală consumată pe perioada de
vegetația este retrogedată solului prin resturile vegetale, însă nu devine accesibilă în
totalmente în anul următor. O atenție sporită aplicării fertilizanților cu potasiu se acordă
culturilor a căror resturi vegetale sunt extrase de pe câmp și a pomilor fructiferi.
Aplicarea fertilizanților cu potasiu se efectuiază ca de obicei toamnă înainte de efectuarea
lucrării de bază a solului, și primăvara concomitent cu semănatul , însă se aplică un
îngrășământ ce are în compoziția sa și alte macro și microelemente. Dozele variază în funcție
de necesarul de consum a culturii și de cât de pronunțat e dificitul din sol (de la 50-100 kg/ha
s.a până la 150-200 kg/ha s.a.), însă pentru stabilirea mai exactă a dozei se recomandă
efectuarea unei analize a solului.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în potasiu. Simptomele generale ale deficienţei în K se manifestă prin cloroze de-a
lungul marginilor frunzei, urmate de răsucirea şi brunificare vârfului. Deficienţa în K este
localizată pe frunzele de la bază, mai bătrâne datorită mobilităţii mari a K în plantă. Plantele
afectate sunt oprite din creştere, cu internodii scurte; tulpina este firavă şi predispusă căderii;
rezistenţa la boli şi dăunători scăzută; recoltă slabă, de calitate scăzută. Slaba dezvoltare a
plantelor duce şi la o rată ridicată a respiraţiei, ceea ce însemnă consum mare de apă pe
unitate de s.u. produsă.
Toxicitatea în potasiu. Este un fenomen rar întâlnit, se manifestă mai ales prin
dezechilibrele determinate în nutriţia cu Ca şi Mg.

Nutrienți secundari

Mg Magneziu
Magneziul are un rol esenţial în nutriţia plantelor, participând la structura clorofilei şi luând
parte la procesele de reglare a permeabilităţii celulare şi de activare a majorităţii sistemelor
enzimatice ale organismului vegetal. Magneziu este asociat cu activarea unor enzime,
favorizeză absorbţia şi translocarea fosforului, este implicat în transferul de energie fiind
responsabil în mai multe reacţii de fosforilare, menţine echilibrul acidobazic al celulei,
favorizează producţia de proteine, metabolismul carbohidraţilor.
Plantele preiau magneziu din sol sub formă de ioni (Mg ).
2+

Știați Că…
1
Mobilitate
Magneziul este element nutritiv mobil în interiorul plantei și se deplasează cu ușurință din
țesuturile mai bătrâne în cele mai tinere.
2
Perioada de vulnerabilitate
Plantele tinere au o capacitate mai scăzută de a lua magneziu. La început plantele folosesc
magneziul din seminţe. Simptomele carenţei în magneziu apar la 10 (graminee) – 50 (leguminoase)
de zile de la răsărire.
3
Fotosinteză
Magneziul este un factor central în procesul de fotosinteză, deoarece este prezent în nucleul
fiecărei molecule de clorofilă.
4
Activitatea fosforului
Absorbția fosforului nu s-ar putea produce fără magneziu și invers. Deci, magneziul este esențial
pentru metabolismul fosfaților, respirația plantelor și activarea mai multor sisteme enzimatice.
5
Carența de magneziu
Simptomele carenței de magneziu poate fi observată mai întâi pe frunzele mature.
 12345

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
În sol, magneziul provine din rocile pe care s-a format solul şi se află în medie în cantitate de
0,05 % Mg (soluri nisipoase) şi 0,5 % Mg (soluri argiloase). Pe cernoziomuri conţinutul în
magneziu este mai mare decât în podzoluri. Asimilarea mangneziului este direct influențată
de valoarea pH-lui solului. La o valoare a pH-lui acidă (<5.8), disponibilitatea magneziului este
afectată de aluminiu și hidrogen, iar la o valoare a pH-lui solului alcalină (>7.7), accesibilitatea
magneziului e influențată de calciu.
Aplicarea fertilizanților cu Mg se realizează pe 2 căi în sol și foliar.
Pe sol se administrează Dolomita (CaCO3⋅MgCO3) o rocă cu un conținut sporit de calciu și
magneziu care pe lângă faptul că servește drept sursă de magneziu pentru soluri,
influențează și asupra pH-lui solului (amendament pentru solurile acide). Administrarea
foliară a Mg se realizează la diferite culturi în mod diferit, iar tramentele pot fi mai multe, în
caz de necesitatea. Necesitatea de fertilizare și doza și tipul de fertilizanți se stabilește în
urma analizelor agrochimice ale solului și a țesutului vegetal.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în magneziu. Un simptom tipic al deficienţei în Mg este cloroza între nervuri a
frunzelor bătrâne, cloroze internervurale longitudinale, nervurile rămân verzi iar între acestea
mezofilul se îngălbeneşte sau poate avea aspect marmorat. Dacă deficienţa este severă,
ţesuturile frunzelor capătă culoare galben-uniform, apoi se brunifică şi se necrozează.
Frunzele sunt mici şi se rup uşor, sunt fragile. Ramurile se rup uşor iar frunzele cad timpuriu.
Varietatea manifestării simptomelor diferă în funcţie de specie.
Toxicitatea în magneziu. Este rar întâlnit pe solurile saline cu conţinut ridicat în sărurile
acestui element, în acest context poate fi considerat la fel de toxic ca şi Na şi mult mai toxic
decât Ca, datorită fenomenului de antagonism cationic Ca/Mg. Toxicitatea magneziului poate
fi prevenită prin aplicarea unor amendamente cu calciu.

S Sulf
Sulful este un element cu funcţii specifice în creşterea şi metabolismul plantelor, fiind necesar
sintezei aminoacizilor cu sulf (cistina, cisteina, metionina) şi proteinelor. El intră în constituţia
unor vitamine (B1, biotina, tiamina) şi a coenzimei A, are rol în activarea enzimelor proteolitice
şi în procesele de fixare a azotului de către leguminoase. În substanţele proteice şi în
polipeptide, sulful este implicat în transformarea redox reversibilă a două grupări sulfhidrice
(-SH) într-o punte disulfidică (-S-S-), reglând astfel potenţialul redox al celulelor şi ţesuturilor.
De asemenea, contribuie la creşterea rezistenţei plantelor la ger.
Spre deosebire de celelalte substanțe nutritive secundare, cum ar fi calciul și magneziul (care
plantele preiau ca cationi), S este absorbit în principal ca anion SO₄². De asemenea, sulful
poate fi asimilat de aparatul foliar, din aer sub formă de dioxid de gaz (SO₂).

Știați Că…
1
Miros caracterisc
Sulful este prezent în mai mulți compuși organici care sunt responsabile de mirosurile
caracteristice usturoiului, muștarului și cepei etc.
2
Formarea clorofilei
Deși sulful nu este un component al clorofilei, este totuși vital în sintetizarea acesteia.
3
Aminoacizi și proteine
Sulful este una din componenta de bază și participă la sintetizarea a amioacizilor precum ar fi
(cisteina și metionina) și a tutor proteinelor.
4
Conținut în plante
Conţinutul de sulf al plantelor oscilează între 0,01 şi 0,70%, fiind aproximativ egal conţinutului de
fosfor; la unele crucifere conţinutul de sulf este mai mare decât cel de fosfor
5
Fotosinteză
Sulful joacă un rol important și în procesul de fotosinteză, participând la sintetizarea clorofilei.
6
Fixarea azotului
Plantele leguminoase au nevoie de o cantitate de sulf suficientă pentru o fixare eficientă a
azotului. Raportul fiind de 1:5 (S:N).
 123456

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Sulful este furnizat plantelor din sol prin materie organică și minerale, dar este adesea
prezent în cantități insuficiente și în perioade neoportune pentru nevoile multor culturi cu un
consum ridicat de sulf. Majoritatea cantității de sulf din sol este stocat în materia organică și
nu pot fi folosit de plante până când nu este convertită în sulfat (SO ₄²) cu ajutorul bacteriilor
din sol.
Anionul de sulf este mobil în sol, la fel cum azotul nitric, iar pe anumite tipuri de soluri, în
urma precipitațiilor abundente sau a irigării intensive, acesta poate fi levigat în straturile
inferioare fiind neaccesibil pentru sistemul radicular. Anionul de sulf poate să migreze din
straturile inferioare a ale solului spre suprafață pe măsură ce apa se evaporă, cu excepția
solurilor cu textura lutoasă, argiloasă, care poate fi lipsită de porii capilari. Această mobilitate
a anionului de sulf face dificilă estimările analizei solului și utilizarea acestora ca instrumente
predictive pentru necesitățile de fertilizare cu sulf.
Aplicarea fetilizanților cu sulf necesită a fi efectuată cu o deosibită atenție, pe solurile acide.
Sulful având proprietăți de acidifiere puternică a solului. Este recomandat aplicarea sulfului
împreună cu fertilizanții cu azot și la culturile sensibile producătoare de proteine și uleiuri.
Cantitățile îngrășămintelor cu sulf nu trebuie să depășească 1/5 din norma recomandată de
azot.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în sulf. În multe cazuri manifestările simptomelor de deficienţă în S seamănă cu
cele în N. Spre deosebire de simptomele deficienţei în N, la S manifestarea apare pe frunzele
tinere din partea superioară a plantei, ajunse la maturitate şi rămân prezente chiar după
aplicarea îngrăşămintelor cu N. Culoarea limbului şi a nervurilor devine verde gălbuie,
culoarea galbenă nu este aşa de accentuată ca în cazul carenţei în N. Nervurile frunzelor, în
special din partea superioară, capătă uneori o culoare mai deschisă decît ţesuturile învecinate
plantele cu deficienţă în S sunt mici şi firave cu tulpina scurtă şi fragilă. Creşterea este
întârziată, iar maturitatea la cereale este întârziată. Insuficienţa sulfului afectează
accesibilitatea molibdenului, element esenţial în fixarea biologică a azotului. numărul
nodozităţilor la leguminoase este mic şi implicit fixarea N atmosferic este redusă. Fructele nu
ajung la maturitate şi rămân de culoare verde deschis. formarea uleiurilor în seminţe este
redusă în cazul unei deficienţe în S, iar producţia scade. carenţa în sulf duce la scăderea
aminoacizilor din cereale.
Toxicitatea în sulf. Excesul S poate provoca în condiţii reducătoare puternice cantităţi mari
de acid sulfhidric (H2S). Plantele sunt sensibile la concentarţii mari de SO2 în atmosferă, astfel
se consideră concentraţii normale în SO2, valori cuprinse între 0,1-0,2 mg SO2/m3, apar
efecte toxice la valori care depăşesc concentraţia de 0,6 mg SO2/m3. Simptomele toxicităţii în
S se manifestă prin pete necrotice pe frunze, care apoi se întind pe întreaga suprafaţă a
limbului frunzei.

Ca Calciu
Calciul este un mezoelement vital ce îndeplinește mai multe roluri importante în creșterea și
dezvoltare normală a plantelor. Calciu face parte din arhitectura pereţilor şi membranelor
celulare. Calciu este prezent în membrana pectică dă rezistenţa ţesuturilor, implicat în
maturarea fructelor. Este implicat în diviziunea celulară, în creşterea în lungime a rădăcinii, în
activarea sau inhibarea unor enzime. Menţine echilibrul acido-bazic în celulă, prin
neutralizarea acizilor organici aflaţi în exces, dovada fiind cantităţile de oxalat de calciu
acumulat în celulele mature. Are un rol foarte importatnt în detoxifierea organismului plantei
de alţi ioni şi radicali care iau naştere în procesele de metabolism.
Absorbţia calciului de către plante din soluţia solului se face sub formă de ion bivalent (Ca2+),

Știați Că…
1
Rol constructiv
Calciul fiind element de bază a pereților celulari favorizează dezvoltarea sistemului radicular, sporeşte
numărul de nodozităţi la plantele leguminoase și influențează benefic asupra disponibilității molibdenului
(Mo) și absorbția altor nutrienți.
2
Importanța
Calciu alături de Mg, P şi S face parte din grupul macronutrienţilor cu aceeaşi pondere în plantă.
3
Formarea nodozităților
Calciul stimulează activitatea bacteriilor azotofixatoare care formează nodozități pe rădăcinile
plantelor leguminoase pentru a capta azotul atmosferic și a-l converti într-o formă accesibilă.
4
Mobilitate
Spre deosebire de ceilaţi ioni, calciu este mai puţin mobil în plantă sau chiar imobil în floem
5
Pereti celulari
Calciul este component de bază a compușilor din pereții celulari, care la rândul lor întăresc
structura și vigoritatea plantei.
6
Deficiența de calciu
Deficiențele de calciu apar fregvent pe soluri acide și nisipoase și este contraindicat irigarea
intensivă a acestor tipuri de terenuri.
 123456

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Calciu este un element esențial în creșterea și dezvoltarea plantelor dar căruia i se acordă o
importanță scăzută. În agrochimie acest element îndeplinește 2 roluri importante.
1. Rolul de ameliorator (amendament).În sol, oxidul de calciu (CaO) înlocuiește ionii de hidrogen
(H) de la suprafața complexului coloidal al solului astfel se reduce aciditatea. Cel mai
răspândit produs e carbonatul de calciu (CaCO3) Dozele de administrare a carbonatului de
calciu depinde de gradul de aciditatea a solului și poate varia de la câteva sute de kg până la
câteva tone de produs.
2. Rol de element nutritiv (fertilizant). Calciu este elemetul cel mai consumat din clasa
mezoelementelor. De diponibilitatea acestuia depinde o serie de acțiuni în plantă, precum
circuitul auxinelor, vigoritatea plantelor, sinteza ezimelor etc. Asigurarea necesarului de calciu
diferă de la cultură la alta. Cele mai predispuse culturi la insuficiența de calciu sunt crucifere
(rapița, floarea soarelui) și legume (tomatele, morcovul). Ca fertiliant calciu poate fi adminitrat
atât în sol cât și foliar dozele variază de la câteva zeci de kg/ha până la câteva sute de kg, însă
pentru stabilirea mai exactă a dozei se recomandă efectuarea unei analize a solului și a
țesutului vegetal.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Deficinenţa în calciu se manifestă foarte diferit. Frunzele devin mici, distorsionate, iau
formă de cupă, încreţite şi au culoare verde închis, apare cloroza marginală a frunzelor,
înnegrirea, încreţirea şi necroza frunzelor apicale (varză, salată), aspect marmorat al frunzelor
(tomate), avortarea florilor, amăreala merelor bitter pit, dezvoltarea incompletă a seminţelor,
putrezirea vârfurilor apicale (tomate, ardei), înnegrirea inimii (conopidă), cilindrarea frunzelor
terminale (grâu, orz) creşterea încetează, plantele se răsucesc şi în caz de deficienţă severă
mor.
Excesul în calciu declanşează carenţe de K şi Mg la culturi, conţinuturi mari de CaCO3 activ în
sol pot impiedica asimilarea Fe cu apariţia în plantă a clorozei ferice sau ferocalcice frecvent
semnalată la piersic şi viţa de vie.

Micronutrienți

B Bor
Borul, sub formă de compuşi organici, este implicat în glicoliza şi biosinteza glucidelor, în
biosinteza bazelor organice azotate (uracil, adenină), a acizilor ribonucleici, a hormonilor
vegetali şi a proteinelor. De asemenea, influenţează pozitiv funcţionarea membranelor
celulare şi a meristemelor de creştere, prin înlesnirea transportului hidraţilor de carbon,
participă la procesele de respiraţie. Borul influenţeaza absorbţia calciului şi echilibrul nutritiv
al acestuia în plante. Este vital pentru zonele din plante cu o creştere intensivă, cum ar fi
vârfurile rădăcinilor, frunzele nou aparute şi în dezvoltarea mugurilor. Îmbunătăţeste
transportul zaharurilor din frunze în fructe şi tuberculi. Este esenţial în furnizarea zaharurilor
necesare creşterii rădăcinilor şi pentru dezvoltarea normală a nodozităţilor leguminoaselor.
ajută la creşterea producţiei de flori, la lungirea şi germinarea tuburilor cu polen. Este
cunoscut pentru proprietăţile antifungice, studiile arătând că sfecla de zahăr tratată cu bor
este mult mai puţin sensibilă la infecţia cu Sclerotium rolfsii decât plantele netratate.
Borul este absorbit de către plante sub formă de acid boric nedisociat (H3BO3) sau sub formă
de ion borat H2BO3-.
Știați Că…
1
Formarea fructelor
Borul este unul din micronutrienţii vitali în formarea şi dezvoltarea fructelor şi seminţelor.
2
Doza optimă
Hotarul dintre carență și toxicitate la bor este foarte mic decât în cazul altor nutrienți esențiali.
Doza aplicată trebuie să fie justificată prin analize agrochimice.
3
Pereți celulari
Deși este necesar în cantități mici, borul este o componentă de bază a pereților celulari.
4
Transportator
Element cheie în transportul carbohidraților din frunze în fructe şi tuberculi.
5
Carență
Deficiențele de bor sunt mai accentuate în perioadele de secetă, când activitatea de sistemului
radicular este redusă.
 12345

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Conţinutul total al borului în sol oscilează într-un interval foarte larg, de la 10 la 145 ppm,
valoarea minimă aparţine psamosolurilor, iar cea maximă solurilor sărăturate. Frecvent,
conţinutul total în bor al solului oscilează într-un interval mai îngust, de la 20 ppm la 60 ppm,
cu o valoare medie de 40 ppm.
Important pentru nutriţia plantelor este borul din soluţia solului, care devine inaccesibil în
condiții de secetă îndelungată. O atenție sporită necesită a fi acordă necesității și dozei de
aplicare a fertilizanților cu bor, dat fiind faptul că hotarul dintre carență și toxicitatea este
foarte aproape. Pentru o administrarea argumentată a borului este necesară mai întâi de
toate analiza solului și a țesutului vegetativ. Doza aplicării fertilizanților cu bor se va face strict
conform fișei recomandărilor din buletinul de analiză. În caz de depistare a carențelor,
tratementele se fac foliar sau pe sol prin intermediul sistemul de fertirigare.

Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în bor apare târziu în vegetaţie, moment în care nu mai pot fi corectate, consecinţa
fiind compromiterea unei bune părti a recoltei. Carența apare atunci cand nivelul borului în
frunze este sub 20 ppm. Carenţa în bor provoacă distrugera apexului terminal al tulpinii
principale, ceea ce duce la dezvoltarea lăstarilor secundari. La sfecla pentru zahăr
simptomele carenţei apar târziu în sezon, la baza coletului, peţiolul frunzelor din rozetă se
brunifică, brunificarea avansează în rădăcină, atacând ţesutul şi producând aşa numita
putrezire a inimii sfeclei de zahăr. Aceste rădăcini au conţinut scăzut de zaharoză. provoacă
putregaiul cenuşiu la conopidă. deficienţele apar în principal la pomii fructiferi la fructe
(pătarea cafenie a caiselor), însă pot afecta şi ramurile tinere care se usucă.
Excesul în bor apare pe fondul aplicărilor excesive a îngrăşămintelor cu B, în zone aride sau
semiaride, acolo unde apa de irigare are un conţinut ridicat în B (mai mare de 1-2 ppm).
Îngălbenirea vârfului frunzei, urmată de necrozare graduată a vârfurilor şi a marginilor care
se întinde până la nervura principală. Frunzele se usucă şi pot cădea timpuriu.

Cl Clor
Plantele preiau clorul (Cl) ca anion de clor (Cl-). Clorul este un element responsabil de reacțiile
energetice din plantă. Originea clorului provine din sărurile naturale din stratul inferior al
solului sau din discompunerea îngrășămintelor chimice.

Știați Că…
1
Activitatea stomatelor
Stomatele reglează procesul de eliberarea de apei din plante (evapotranspirația), astfel încât
acestea să poată reduce la minimum pierderile de apă în perioadele stresante. Clorul este
elementul care influențează asupra activității stomatelor.
2
Hidroliza H₂O
Clorura este implicat direct în descompunerea chimică a apei în prezența luminii solare și activează
mai multe sisteme enzimatice.
3
Transportul de substanțe nutritive
Clorul influențează asupra transportul de nutrienți precum calciu, magneziu și potasiu în plantă.

1234

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Clorul este un element important în creșterea și dezvoltarea plantelor. Pentru o activitatea
normală a plantelor clorul este folosit în cantități foarte mici, în cantități mari crează un
mediul toxic pentru plante îndeosebi în primele faze de dezvoltare (germinație a semințelor).
Proviniența clorului în sol fiind în cele mai multe cazuri e de orgine antropică și anume fiind
parte componentă a îngrășămintelor chimice administrate în sol precum ar fi clorura de
potasiu (KCl), clorura de calciu (CaCl2) etc.

Simptome De Deficit
Cel mai des clorul își manifestă toxicitatea decât carența. Frunzele cu aspect deteriorat pot fi
rezultatul toxicității clorului. Clorul este un micronutrient, esențial pentru creșterea plantelor.
Cu toate acestea, în țesutul frunzelor se poate acumula prea mult clor, rezultând frunze cu

aspect scârțâit s Mn Mangan

Manganul (Mn) funcționează în principal ca parte a sistemelor enzimatice din plante.
Activează mai multe reacții metabolice importante și joacă un rol direct în fotosinteză. Mn
este component al enzimelor implicate în procesul respirator. Datorită influenţei sale asupra
reducerii respiraţiei, manganul măreşte rezistenţa plantelor la secetă, iar ca urmare a
relaţiilor sinergice şi antagonice cu alţi ioni contribuie la rezistenţa plantelor la conţinutul
mărit de săruri solubile. Manganul accelerează germinarea și maturitatea, crescând totodată
disponibilitatea fosforului (P) și a calciului (Ca).
Manganul este absorbit de către plantă sub formă de cation bivalent Mn2+

Știați Că…
1
Fotosinteză
Manganul joacă un rol esențial în procesul de fotosinteză, influențând sinteza clorofilei.
2
Antagonisme dintre elemente
Deși carențele de Mn sunt adesea asociate cu valorea pH-ul ridicat al solului, acestea pot rezulta
dintr-un dezechilibru cu alți nutrienți, cum ar fi calciul (Ca), magneziul (Mg) și fierul (Fe).
3
Consum majorat de Mn
Soia și grâul necesită în special mai mult Mangan decât multe culturi.
4
Carența de Mn in soluri
Deficiențele de mangan sunt cele mai frecvente întâlnite în solurile cu conținut ridicat de materie
organică și în în solurile cu un pH alcalin.
5
Simptome de deficiență
Manganul este foarte imobil în plante, astfel încât simptomele deficienței apar mai întâi pe
frunzele mai tinere, apariția unei nuanțe de galben între nervuri. Uneori apar o serie de pete negre
maronii.
 12345

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Conţinutul total al Mn din sol este diferit, variind între 175 şi 3.215 ppm, în funcţie de tipul de
sol . Conţinutul
mediu este de 500 ppm, însă Mn activ disponibil pentru plante reprezintă circa 5 – 13% din
Mn total. Manganul eeste un element practi imobil în sol și în plantă, mobilitatea Mn creşte în
solurile acide unde pot apărea fenomene de toxicitate la plante şi scade în solurile neutre-
alcaline unde apar fenomene de carenţă în Mn.
În solurile cu exces de umiditate se asigură o mobilizare a Mn2+, apărut în urma reducerii din
formele superioare de oxidare (Mn3+, Mn4+), dar datorită creşterii valorii pH concentraţia Mn
în soluţia solului se poate reduce de până la 100 ori pentru creşterea pH-ului cu o unitate.
În sol se pot aplica doze de 6-20 kg Mn/ha, însă pentru stabilirea dozei exacte e necesară
analiza prealabilă a solului și a țesutului vegetativ. Acolo unde sunt condiţii de retrogradare,
îngrăşământul cu mangan se administrează în amestec cu sulfat de amoniu sau azotat de
amoniu, clorură de amoniu sau potasiu. Un efect pozitiv în combaterea deficienţei de Mn îl au
fungicidele de tip Maneb, Mancozeb, care conţin 20 şi, respectiv, 16% Mn.
Pentru prevenirea instalării carenţei de Mn se mai recomandă: fertilizarea cu îngrăşăminte cu
N acidifiante, fertilizarea cu îngrăşăminte naturale, fertilizarea optimă cu îngrăşăminte cu P,
evitarea supradozării îngrăşămintelor cu K, evitarea supraamendării solurilor acide,
asigurarea unui regim aerohidric normal în sol, prin irigare şi drenaj. Tratarea curativă a
plantelor care manifestă simptome ale carenţei de mangan se face prin stropiri repetate (3-6)
cu soluţii care conţin 0,2-0,3% sulfat de mangan sau altă sare solubilă a manganului.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în mangan. Simptomele deficienţei în Mn sunt asemănătoare cu cele ale Fe şi Mg, în
sensul că duc la apariţia clorozei pe suprafaţa dintre nervurile frunzelor, cu deosebirea că în
cazul Mn simptomele sunt vizibile pe frunzele tinere în timp ce în cazul deficienţei în Mg
acestea apar pe frunzele bătrâne. La legume se manifestă pe frunzele tinere prin pete între
nervurile frunzei asemănătoare carenţei în Mg.
Toxicitatea în mangan. Se manifestă prin pete brun închis (MnO2) în special pe frunzele
bătrâne. Simptome cauzate de toxicitatea în Mn sunt: necrozarea cartofilor, necrozarea
scoarţei pomilor fructiferi, în speacial a mărului.
au ars. Copacii cu frunze răucite având un țesut brun sau mort pe vârfuri, margini sau între
venele frunzei. Țesutul frunzelor poate apărea înăbușit, în loc de ars. Frunzele pot fi mai mici
decât de obicei. Toxicitatea clorului poate rezulta din poluarea aerului, sub formă de gaz clor
sau din excesul de clorură din sol.

Fe Fier
Fierul este implicat direct sau indirect în toate procesele fiziologice datorită însuşirii lui de a
forma compuşi complecşi de tip chelat, şi de a suferi schimbări de valenţă în procesele de
oxido-reducere. Fe are rol în sinteza clorofilei, carbohidraţilor, respiraţia celulei, reducerea
chimică a nitratului şi sulfatului şi în asimilarea N. Absorbţia fierului de către plante se face
sub formă cationică, mai uşor ca Fe2+ şi în cantităţi mai reduse ca Fe3+. În solurile acide
există o probabilitate mai mare de absorbţie a fierului din compuşi ferici
Știați Că…
1
Dezechilibrul „metalic”
Carența de fier pot fi cauzată de un dezechilibrul provocat de alte metale precum cupru (Cu),
mangan (Mn) și molibden (Mo).
2
Formarea clorofilei
Fierul este un catalizator în procesul de sintetizare a clorofilei.
3
Cloroza ferică
Îngălbenirea suprafeţei dintre nervurile frunzei cauzată de lipsa fierului este numită cloroză ferică

4
Transportor de oxigen
Fierul este elementul responsabil de transportul oxigenului în nodulii rădăcinilor leguminoase.
5
Sinteza auxinelor
Fe are rol în sinteza auxinelor, care în caz de carenţă în fier nu se mai formează ceea ce are ca efect
încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinilor.
 12345

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Din punct de vedere al abundenţei în sol, fierul face parte din categoria macroelementelor,
conţinutul total fiind cuprins, în medie, între 3% până la 5%. Însă, având în vedere cantitatea
de fier solubilizată în soluţia solului (de ordinul mg/kg sol) şi, în special, cantitatea absorbită de
plante (de ordinul zecilor şi sutelor de ppm) şi funcţiile pe care le îndeplineşte în procesul
nutriţional, fierul aparţine grupei microelementelor. Concentraţia Fe în soluţia solului este
foarte redusă, fiind o funcţie directă de pH şi de potenţialul redox. Astfel, la creşterea pH-ului
cu o unitate conţinutul de Fe solubil scade de 1.000 de ori. Cel mai scăzut conţinut în Fe
solubil se află la pH-ul cuprins între 6,5 şi 8,0.
Pentru o administrarea argumentată a fierului este necesară mai întâi de toate analiza solului
și a țesutului vegetativ. Doza aplicării fertilizanților cu fier se va face strict conform fișei
recomandărilor din buletinul de analiză. În caz de depistare a carențelor, cel mai eficient mod
de administrare a fertilizanților fiind tratementele foliare.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în fier se manifesta pe frunzele tinere. De multe ori simptomele seamănă cu cele în
Mn, atât lipsa Mn cât şi a Fe scade producerea clorofilei. Îngălbenirea suprafeţei dintre
nervurile frunzei cauzată de lipsa fierului este numită cloroză ferică. În caz de deficienţă
severă frunzele devin albicioase prin piederea clorofilei. Nu întotdeauna cloroza are drept
cauză insuficienţa în Fe2+, ci poate fi o carenţă indusă de prezenţa în exces a CaCO3 în sol, de
un dezechilibru provocat de N şi P în exces.
Excesul în fier. Frunzele sunt acoperite iniţial cu spoturi maronii care cu timpul capătă o
culoare maro uniformă. Excesul în fier se manifestă pe soluri acide şi exces de umiditate
unde conţinutul în Fe solubil poate creşte de la 0,1 la 50-100 ppm doar în câteva săptămâni.
Deficit De Fier În Grâu

Toate fotografiile sunt furnizate prin amabilitatea Institutului Internațional de nutriție a plantelor (IPNI) și de colectare a
imaginii deficienței de nutrienți din culturi IPNI. Fotografiile de mai sus sunt un eșantion de o colectare mai mare, care oferă
o eșantionare cuprinzătoare de sute de cazuri clasice de deficit de culturi de la parcele de cercetare și terenuri agricole
situate în întreaga lume. Pentru acces la întreaga colecție, puteți vizita site-
Ni Nichel
Nichelul (Ni) a fost adăugat pe lista de nutrienți esențiali ai plantelor la sfârșitul secolului XX,
deoarece îndeplinește un rol important în sinteza unor enzime esențiale în creșterea și
dezvoltarea plantelor precum fi ureaza, hormonilor antistres (auxine, citochine și gibereline).
Plantele absorb Nichelul ca cation divalent Ni⁺². Este necesar în cantități foarte mici, nivelul
critic fiind de aproximativ 1,1 părți pe milion.

Știați Că…
1
Deficiența de Ni
Nu s-au observat carența vizibilă de nichel în condiții de creștere a culturii, dar oamenii de știință
au reprodus simptome de deficiență în mediile de cercetare, și carența se manifestă prin cloroza
frunzelor tinere și țesutul meristematic.
2
Metabolismul azotului
Nichelul este o componentă a enzimei ureaza, necesară pentru transformarea ureei în forma
amoniacală (NH₃), ceea ce este o etapă importantă în metabolismul azotului în plantele.
3
Simtomele de carență
Deficitul de nichel a fost observat la unele plante și copaci decorativi. Copacii afectați manifestă o
dezvoltare anormală a frunzelor, o afecțiune marcată de frunze mici și ondulate.
 123

Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Din cele mai răspândite elemente în scoarța terestră, nichelul ocupă locul patru și cuprinde
aproximativ 3% din compoziția crustei terestre. Concentrația totală de Ni variază de obicei
între 5 și 500 mg/kg, iar în apropierea uzinelor metalurgice poate varia între 24.000 și 53.000
mg/kg. Concentrația mare de nichel din sol nu este garantul lipsei simtomelor de carență,
deoarece numai cationul bivalent de nichel (Ni2+) este forma disponibilă de Ni pentru plante,
care se oxidează ușor și devine indisponibilă. Astfel, plantele cultivate pe soluri cu pH ridicat
sunt mai vulnerabile la deficiența de Ni. În plus, utilizarea excesivă de Zn și Cu poate induce
deficiență de Ni în sol, deoarece aceste trei elemente au un sistem comun de absorbție.
Aplicarea abundentă a amendamentelor calcaroase, sporește excesiv creștera pH-ului, și
influențează deasemenea asupra disponibilității Ni pentru plante. Astfel, pe solurile care au
un pH ridicat, poate fi necesară fertilizarea cu Ni pentru a asigura o calitate și un randament
bun al culturii.
Doza aplicării fertilizanților cu nichel se va face strict conform fișei recomandărilor din
buletinul de analiză. În caz de depistare a carențelor, tratementele se fac foliar sau pe sol prin
intermediul sistemul de fertirigare.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în Ni, se manifestă ca simptom morfologic la unele specii de arbori și plante
decorative, prin o dezvoltarea anormală a frunzelor ca formă de „urechei de șoarece”. Una
din cele mai expuse culturi la carența de Ni este Nucul și se manifestă prin cloroză și necroză
a vârfurilor frunzelor. Aceste simptome sunt legate de toxicitatea acidului oxalic și lactic, care
se acumulează din cauza perturbării metabolismului carbonului asupra căruia influențează
puternic ionul bivalent de Ni. Cercetările au demonstrat că nucul supus artificial unei carențe
de Ni au acumulat de două ori mai mulți acizi organici dăunători decât plantele cu nivel optim
de Ni, acidul lactic a crescut de 3,2 ori, iar acidul oxalic a crescut de 2,4 ori. Aceste acumulări
au perturbat sinteza mai multor acizi organici în alți metaboliți necesari creșterii și dezvoltării
normale. Aceaste perturbare a metabolismului carbonului în unele cazuri poate fi asociată și
cu reducerea rezistenței plantelor la anumite boli.
Toxicitatea în Ni, Nichelul este un element greu și este puternic fitotoxic la o concentrație
mai mare. La mai multe plante Ni produce modificări în activitatea enzimatică. Cele mai
frecvente simptome ale toxicității nichelului la plante sunt inhibarea creșterii, inducerea
cloroză, necroză și ofilire. Nichelul influențează puternic reacția metabolică la plante și are
capacitatea de a genera radicali de oxigen care pot provoca stres oxidativ.
Nivelurile crescute de Ni pot inhiba diviziunea celulară în țesuturile meristematice ale
sistemului radicular. Studiile au domonstrat că nivelul ridicat de Ni are un efect negativ
asupra fotosintezei și respirației. Toxicitatea în Ni induce o scădere a conținutului de apă din
speciile mono și dicotilidonate.
Deficit De Nichel

Toate fotografiile sunt furnizate prin amabilitatea Institutului Internațional de nutriție a plantelor (IPNI) și de colectare a
imaginii deficienței de nutrienți din culturi IPNI. Fotografiile de mai sus sunt un eșantion de o colectare mai mare, care oferă
o eșantionare cuprinzătoare de sute de cazuri clasice de deficit de culturi de la parcele de cercetare și terenuri agricole
situate în întreaga lume. Pentru acces la întreaga colecție, puteți vizita site-ul IPNI lui.

Cu Cupru
Cuprul are rol în metabolismul vegetal, este implicat în formarea clorofilei, 70% din cuprul
total din frunze este localizat în proteinele complexe din cloroplaste, ceea ce arată că este
necesar în fotosinteză, este component al unor metaloproteine constituent al unor enzime ca
citocromoxidaza. Cu are rol în procesele de oxidoreducere, participă la formarea ligninei, la
metabolismul este necesar în fixarea simbiotică a N.
Cuprul este absorbit de către plante sub formă de Cu+, Cu2+

Știați Că…
1
Imobilitate
Cuprul este cel mai imobil dintre micronutrienți
2
Disponibilitatea
Disponibilitatea Cu este afectă de prezență în sol, a altor elemnte precum ar fi fierul, manganul și
aluminiul.
3
Carența de Cu
Multe culturi de legume sunt sensibile la carența de Cu, frunzele își pierd turgescența și apare o
nuanță verde-albăstruie.
4
Disponibilitatea în diferite tipuri de soluri
Solurile cu o concentrație sporită de substanță organică sunt cele mai vulnerabile la o deficiență de Cu, iar
solurile grele și argiloase sunt cel mai puțin vulnerabile.
5
Sintetizarea clorofilei
Cuprul este parte componentă a enzimelor ce sunt responsabile de formarea clorofilei în plante.

12345
Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
În stratul superior al solurilor ţării s-au determinat conţinuturi totale de Cu cuprinse între 3 şi
50 ppm, cu valori frecvente între 15 şi 30 ppm. În plantaţiile viticole se pot acumula
concentraţii de ordinul sutelor de ppm Cu.
Cea mai mare cantitate din Cu total aparţine formelor neschimbabile, fixate în reţeaua
mineralelor silicatice şi nesilicatice sau legate în complexe organice, foarte stabile ale solului.
Formelor schimbabile, adsorbite la suprafaţa coloizilor minerali şi organici, şi formelor
solubile în soluţia solului le revin numai câteva procente din Cu total. Astfel, în medie, în
soluţia solului concentraţia Cu este de 5·10-3 mg Cu/l. Complexele cuproorganice din soluţia
solului se desfac în spaţiul liber al rădăcinii în ionii Cu2+, CuOH+ sau Cu+.
Doza aplicării fertilizanților cu cupru se va face strict conform fișei recomandărilor din
buletinul de analiză. În caz de depistare a carențelor, tratementele se fac foliar sau pe sol prin
intermediul sistemul de fertirigare.

Simptome De Deficit
Carența în Cu se manifestă simptomatoplogic, carenţa de cupru se manifestă prin: culoarea
albicioasă a vârfului frunzelor (Planşa III), scurt nodare, încetinirea creşterii, uscarea şi
răsucirea frunzelor, în cazurile grave (Planşa IV). La pomi şi arbuşti fructiferi cu carenţă
puternică şi prelungită se produce defolierea vârfului lăstarilor anuali. Grâul, orzul, ovăzul,
porumbul, floarea-soarelui, sfecla, spanacul,salata şi morcovul au o sensibilitate ridicată la
carenţa în cupru, în timp ce sorgul, iarba de Sudan, trifoiul, varza, conopida, castraveţii, ţelina,
tomatele şi ridichile au o sensibilitate mijlocie, iar secara, soia, fasolea, mazărea, cartoful, viţa
de vie, pomii şi arbuştii fructiferi au sensibilitate redusă. Prin urmare, cerealele păioase sunt
cele mai sensibile la lipsa cuprului, urmează legumele, pomii şi arbuştii fructiferi
Excesul în Cu induce deficienţa în Fe şi implicit cloroza ferică ca manifestare a insuficienţei în
Fe.
Toate fotografiile sunt furnizate prin amabilitatea Institutului Internațional de nutriție a plantelor (IPNI) și de colectare a
imaginii deficienței de nutrienți din culturi IPNI. Fotografiile de mai sus sunt un eșantion de o colectare mai mare, care oferă
o eșantionare cuprinzătoare de sute de cazuri clasice de deficit de culturi de la parcele de cercetare și terenuri agricole
situate în întreaga lume. Pentru acces la întreaga colecție, puteți vizita site-ul IPNI lui.

Zn Zinc
Zn este necesar, direct sau indirect, activării mai multor sisteme enzimatice, are rol protector
pentru auxine (activează sinteza triptofanului, produs intermediar în obţinerea auxinei) este
implicat în sinteza proteinelor, în formarea seminţelor şi în atingerea maturării. Zn este
promotor în sinteza ARN și participă la formarea ATP, iar în caz de carenţă în Zn se
acumulează fosforul anorganic, cu o slabă formare a ATP. Zn est implicat în reducerea
nitraţilor, în caz de carenţă în Zn scade activitatea ribonucleazei, în plantă se acumulează
nitraţi, amide, acizi organici, care nu pot fi oxidaţi.
Zincul (Zn) este preluat de plante ca cation divalent Zn².

Știați Că…
1
Sinteza proteinelor și a hormonilor
Sinteza proteinelor și a hormonilor necesită Zn. Lipsa de Zn, practic stopează producerea
hormonilor de creștere (Auxine, Gibereline și Citochinine).
2
Mobilitatea Zn
Mobilitatea Zn este mică, apare în special în ţesuturile tinere ale plantei, totuşi Zn nu se leagă sub
formă de liganzi stabili în lichidul din xilem aşa cum se întâmplă în cazul Cu şi Fe.
3
Simptome de deficiență
Zincul este mult mai puțin mobil în interiorul plantei, astfel încât simptomele deficienței apar mai
întâi pe frunzele tinere.
4
Raportul pH – Zinc
Pe măsură ce pH-ul solului crește, disponibilitatea zincului scade.

1234
Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
Conţinutul total al Zn din stratul arabil al solurilor ţării este cuprins între 18 şi 112 ppm, cu
valori frecvente între 40 şi 80 ppm. Cantitatea totală se repartizează, ca şi în cazul celorlalte
microelemente, între forma neschimbabilă – cuprinsă în reţeaua cristalină a mineralelor
silicatice, inclusiv a mineralelor argiloase sau a altor minerale de tipul carbonaţilor, fosfaţilor,
clorurilor, forma schimbabilă – adsorbită la suprafaţa coloizilor organo-minerali şi forma
solubilă în soluţia solului. Cantitatea de Zn schimbabil este de cca 3-10 ppm, iar concentraţia
zincului din soluţia solului este de ordinul miimilor sau zecilor de miimi mg Zn/l, prezent sub
formă de Zn2+, Zn(OH), complecşi organici cu zinc ş.a. Conţinutul de zinc accesibil reprezintă
o fracţiune redusă (0,7-2,5%) din Zn total. Prin zinc accesibil se înţelege cantitatea de zinc
solubilizată într-un reactiv convenţional (EDTA-acetat de amoniu, EDTA-carbonat de amoniu,
DTPA) şi care extrage zincul solubil în soluţia solului şi o parte din zincul schimbabil.
Mobilitatea zincului în sol scade pe măsura creşterii pH-ului solului şi a conţinutului în fosfor.
Doza aplicării fertilizanților cu zinc se va face strict conform fișei recomandărilor din buletinul
de analiză. În caz de depistare a carențelor, tratementele se fac foliar sau pe sol prin
intermediul sistemul de fertirigare.
Citiți mai departe

Simptome De Deficit
Carența în Zn se manifestă prin oprirea din creştere a plantei, decolorarea în verde-deschis,
îngălbenirea urmată de albire. În cazul pomilor fructiferi ramificarea este compromisă,
frunzele mici fiind un alt simptom al deficienţei în Zn, internodiile sunt scurte, înflorirea,
fructificarea şi maturarea pot fi întârziate. Ramificarea fiind îngreunată frunzele cad
prematur. Deficientele apar ca o cloroza în zonele intervenale ale frunzelor noi producând o
aparenţă de benzi. Marginile frunzelor sunt adesea distorsionate şi încreţite. Zn este blocat
de un pH ridicat. Poate produce şi „rosetting”, aspectul de tufă al plantelor, tulpina are ritm
de creştere scăzut astfel încât frunzele terminale apar îngrămădite.
Excesul în Zn este foarte toxic şi va cauza o moarte rapidă. Se manifestă prin încetinirea
creşterii sistemului radicular. Se consideră toxic atunci când se depăşeşte în ţesut un conţinut
de 200 ppm Zn.
Deficit De Zinc În Grâu

Toate fotografiile sunt furnizate prin amabilitatea Institutului Internațional de nutriție a plantelor (IPNI) și de colectare a
imaginii deficienței de nutrienți din culturi IPNI. Fotografiile de mai sus sunt un eșantion de o colectare mai mare, care oferă
o eșantionare cuprinzătoare de sute de cazuri clasice de deficit de culturi de la parcele de cercetare și terenuri agricole
situate în întreaga lume. Pentru acces la întreaga colecție, puteți vizita site-ul IPNI lui.

Mo Molibden
Molibdenul este componentul principal al nitratreductazei, enzimă care asigură reducerea în
amoniac a azotului din nitraţi, fenomen care se petrece în rădăcini şi în celelalte organe ale
plantelor superioare. De asemenea, molibdenul participă la constituţia nitrogenazei, enzimă
cu rol catalitic în reacţia de legare în amoniac a azotului atmosferic de către plantele
leguminoase. Are rol de transportor de ioni în celula vegetală.
Molibdenul este absorbit sub formă de anion MoO4 2-

Știați Că…
1
Simtomele de carență
Carenţa în molibden se exteriorizează, la fel ca cea de azot, prin cloroza frunzelor din etajele
inferioare şi mijlocii. În cazurile acute apar arsuri pe marginile frunzelor şi pete necrotice pe
frunzele mai vechi.
2
pH-ul solului în raport cu molibdenul
Molibdenul devine mai disponibil pe măsură ce valoarea pH-ul solului crește, opus celor mai multe
alte micronutrienți.
3
Utilizarea
Îngrășămintele cu Mo pot fi amestecate cu îngrășăminte cu azot (N), fosfor (P) și potasiu (K),
aplicate foliare sau folosite ca tratament semințelor. Tratamentul semințelor este cel mai frecvent
mod de a corecta carența de Mo datorită dozei mici de folosire.
4
Toxicitate
Conținutul excesiv de Mo este toxic, în special pentru animalele erbivoare.
5
Mo și leguminoasele
Mo este implicat direct în sinteza proteinelor şi în fixarea N de către leguminoase.

12345
Ghid De Utilizare A
Îngrășămintelor
În sol, molibdenul se administrează în doze cuprinse între 0,3 şi 0,6 kg Mo/ha, cantităţi care
sunt conţinute în 0,75-1,5 kg Na2MoO4·2H2O, în 0,55- 1,10 kg (NH4)6Mo7O24·4H2O sau în
0,45-0,90 kg MoO3. Pentru stropiri foliare, în cazul tratamentului curativ, se utilizează soluţii
de 0,01-0,025% molibdat de amoniu sau molibdat de sodiu, folosind pentru 1 ha 300-400 litri
soluţie. În vederea prevenirii carenţei în molibden sunt necesare următoarele măsuri
tehnologice: calcarizarea solurilor acide, până la valori pH de 6-7, fertilizarea periodică sau
anuală cu gunoi de grajd, fertilizarea minerală în doze optime din punct de vedere economic,
aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot, folosirea drept sursă de azot a ureei,
sulfatului de amoniu, cultivarea de hibrizi şi soiuri puţin susceptibile la carenţa în molibden.
De asemenea, pe solurile cu probabilitate ridicată a apariţiei carenţei de molibden se pot
introduce în sol o dată la 4 ani 0,5-1,0 kg Mo/ha.
Doza aplicării fertilizanților cu molibden se va face strict conform fișei recomandărilor din
buletinul de analiză. În caz de depistare a carențelor, tratementele se fac foliar sau pe sol prin
intermediul sistemul de fertirigare.

Simptome De Deficit
Carența în Mo. La culturile leguminoase poate fi asociată cu deficienţa în N datorită rolului
acestuia în fixarea N. Poate cauza arsuri şi răsucirea sau rularea marginilor frunzei,
îngălbenirea şi oprirea din creştere a plantelor. Apariţia petelor galbene, clorozarea şi apoi
albirea marginilor frunzelor la plantele tinere se manifestată în special pe soluri acide cu pH
sub 5,5.
Toxicitatea în Mo. Conținul ridicat de Mo nu influențează negativ asupra activității plantei
dar un conţinut mai mare de 5 ppm Mo în s.u. în furaje este considetat toxic pentru hrana
animalelor fiind asociat cu boala numită Otrăvirea cu Molibden.
Toate fotografiile sunt furnizate prin amabilitatea Institutului Internațional de nutriție a plantelor (IPNI) și de colectare a
imaginii deficienței de nutrienți din culturi IPNI. Fotografiile de mai sus sunt un eșantion de o colectare mai mare, care oferă
o eșantionare cuprinzătoare de sute de cazuri clasice de deficit de culturi de la parcele de cercetare și terenuri agricole
situate în întreaga lume. Pentru acces la întreaga colecție, puteți vizita site-ul IPNI lui.

Elemente care nu sunt îngrășăminte

H Hidrogen
Hidrogenul, împreună cu carbonul și oxigenul, sunt elemente fundamentale pentru toate
organizmele vii inclusiv pentru plante. Hidrogenul împreună cu carbonul este folosit de
plante în timpul procesului de fotosinteză în urma căruia se eliberează oxigen în atmosferă,
care este folosit în procesul de respirație de toate ființele vii. Studiile referitoare la H 2 la plante
încep să apară. H2 are efecte pozitive asupra germinării semințelor, creșterii răsadului,
sistemului radicular, păstrarea recoltei, închiderii stomatale și sintezei de antocianină. H 2, de
asemenea, poate îmbunătăți rezistența plantelor la stres, prin îmbunătățirea sistemului de
apărare antioxidant. H2 poate influența expresia genelor responsive de stres abiotic și în
timpul formării rădăcinilor adventive și biosintezei antocianinei.

Știați Că…
1
Fotosinteză
Aproape toți compușii organici conțin și atomi de H2 , ceea ce explică de ce plantele au nevoie de
hidrogen care este obținut din moleculele de apă în timpul procesului de fotosinteză.
H Hidrogen
Hidrogenul, împreună cu carbonul și oxigenul, sunt elemente fundamentale pentru toate organizmele vii
inclusiv pentru plante. Hidrogenul împreună cu carbonul este folosit de plante în timpul procesului de
fotosinteză în urma căruia se eliberează oxigen în atmosferă, care este folosit în procesul de respirație de
toate ființele vii. Studiile referitoare la H 2 la plante încep să apară. H2 are efecte pozitive asupra germinării
semințelor, creșterii răsadului, sistemului radicular, păstrarea recoltei, închiderii stomatale și sintezei de
antocianină. H2, de asemenea, poate îmbunătăți rezistența plantelor la stres, prin îmbunătățirea sistemului
de apărare antioxidant. H2 poate influența expresia genelor responsive de stres abiotic și în timpul formării
rădăcinilor adventive și biosintezei antocianinei.

Știați Că…
1
Fotosinteză
Aproape toți compușii organici conțin și atomi de H2 , ceea ce explică de ce plantele au nevoie de
hidrogen care este obținut din moleculele de apă în timpul procesului de fotosinteză.

O Oxigen
Oxigenul (O) este responsabil pentru respirația celulară a plantelor. Acest element joacă un
rol esențial în procesul de fotosinteză, iar plantele obțin O prin descompunerea dioxidului de
carbon (CO₂) în timpul fotosintezei și se finalizează acest proces cu eliberarea majorității ca
un produs secundar inutil.

Știați Că…
1
Proviniența Oxigenului
Toată cantitatea de oxigen disponibilă pe Terra provine de la plante.