FACULTATEA DE HORTICULTURĂ, ANUL II, ID

Disciplina:
FIZIOLOGIA PLANTELOR

Tema:
ROLUL FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR MINERALE

Asist.univ.dr.: Alina Elena Marta

Student: FLOREA CRISTIAN

1
 CUPRINS

1. INTRODUCERE..........................................................................................................3

2. ROLUL FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR MINERALE......................................3

I. Rolul fiziologic al macroelementelor...................................................................3
II. Rolul fiziologic al microelementelor...................................................................10
III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor..........................................................13

3. CONCLUZII.............................................................................................................13

4. BIBLIOGRAFIE......................................................................................................14

2
 1.INTRODUCERE
NUTRIŢIA MINERALĂ PLANTELOR
La sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea s-au facut intense
cercetari pentru definirea bazelor fiziologice ale nutritiei minerale a plantelor. Aceasta deoarece,
în acea perioada,se încerca sa se reactualizeze eronata conceptie aristoteliana despre nutritia
plantelor în noua ei varianta, preconizata de A. Thaer, "teoria humusului", conform careia
plantele ar folosi pentru nutritia lor direct humus, din care si-ar procura hrana organica, în special
carbonul.
Infirmarea acestor eronate conceptii a fost facuta de chimistul german Justus von
Liebig (1840), care a pus bazele studiului nutritiei minerale a plantelor. El a fost primul care a
grupat plantele dupa nutritia cu carbon în autotrofe (plante verzi) si heterotrofe (bacterii, ciuperci
si unele plante superioare parazite). Liebig în cartea sa "Chimia organica în aplicarea ei în
agricultura si fiziologie" arata ca plantele verzi se hranesc cu substante minerale din sol (CO ,
NH , H O, P, S, K, Ca, Mg, Fe etc.), care sunt absorbite prin radacini. Humusul dintr-un sol
acoperit cu vegetatie nu scade, prin consumul lui de catre plantele verzi, ci din contra, sporeste.
Studiile ample si numeroase asupra nutritiei plantelor efectuate ulterior de J.Sachs,
W.Pfeffer, J.B.Boussingault, H.Lundegardh, D.Hoagland, D.N.Prianisnikov si multi altii, au avut
ca baza cele 3 directii de cercetare (metode) jalonate de J.Liebig, si anume : metoda chimica,
metoda sintetica (fiziologica) si mixta (agronomica).

2. ROLUL FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR MINERALE

Desi actiunea fiecarui element din corpul plantei se manifesta numai în

interdependenta cu alte elemente, se poate arata ca rolul fiziologic al diferitilor anioni si cationi
este apreciat dupa participarea lor în sistemele functionale din celula si dupa functiile specifice
pe care le exercita în doze normale, carenta sau în exces.
Elementele minerale grupate si rolul lor în categoria de plante:
I. Rolul fiziologic al macroelementelor
II. Rolul fiziologic al microelementelor
III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

I.  Rolul fiziologic al macroelementelor

Macroelementele acumulate în plante în doze mai mari, de 10 ²M, sunt absorbite de
plante atât sub forma de anioni (N, P, S, Si, CI), cât si de cationi (K, Ca, Na, Fe, Mg, Al).
Multe macroelemente sunt absolut necesare pentru cresterea si dezvoltarea normala a
plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S si Mg. La anumite grupe de plante se mai adauga si Na, Cl
si Si.
Azotul este un element plastic. Este unul dintre elementele fundamentale ale vietii
plantelor. Necesarul de azot al diferitelor specii de plante este variabil; astfel, sfecla pentru zahar,
cartoful, cânepa, varza, tomatele, cerealele necesita mari cantitati de azot. Absorbtia azotului are
3
loc în tot cursul perioadei de vegetatie, dar fiecare specie cultivata are perioade critice specifice,
cum ar fi la cereale înfratitul si împaierea, la sfecla de zahar formarea aparatului foliar, la pomi
legarea florilor, etc.
El intra în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice,
lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B 1,
B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmentilor fotosintetici (clorofile si ficobiline) si a stearidelor
vegetale.
Simptome de carenta si exces.La insuficienta de azot, plantele ramân mici, firave,
frunzele sunt de un verde-deschis, chiar galbene, simptom ce apare mai întâi la frunzele batrâne.
Carenta azotului în nutritia plantelor duce la îngalbenirea frunzelor la încetinrea sau
oprirea cresterii acestora. La graminee înfatisarea este slaba, paiul ramâne mic, spicul scurt, cu
boabe sistave. Sfecla pentru zahar si furajera, specii cu un consum mare de azot, prezinta ca
simptom, care se dispun vertical. La cartof, varza, tomate, castravete, lipsa de azot frâneaza
cresterea, reduce suprafata foliara, blocheaza biosinteza clorofilei, culoarea plantelor devine
verde-deschis.
Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie, la formarea abundenta a
frunzelor si la marirea sensibilitatii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apa, din
atmosfera si chiar din corpul altor organisme.
Fosforul - În viata plantelor fosforul este un element deosebit de important, cu functii
specifice de a intra în compozitia structurilor celulare si de transportator de energie.
Este absorbit din mediu sub forma de ioni PO 3- , ajunge în celula fara a fi redus si
intra în compozitia unor compusi organici de mare însemnatate fiziologica. El participa la
alcatuirea fosfoprotidelor si fosfolipidelor din protoplasma si nucleu, fosfolipidelor din
graunciorii de amidon si aleurona, lecitinelor din citomembrane, fitinei si a nucleotidelor, cu
grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intra în compozitia unor coenzime.
El îndeplineste rolul energetic central în reactiile de sinteza si de oxidare biologica.
El participa în fotosinteza, glicoliza, ciclul Krebs(au loc trei reactii de fosforilare, în
care intermediarii doneaza fosfat de ADP), sistemul Redox al lantilui respirator, etc. Fosforul
favorizeaza de nutritie, de crestere, de înflorire si fructificare, depunrea hidratilor de carbon în
fructe, sfecla de zahar, tuberculi. Micsoreaza consumul specific de apa al plantelor.
Fosforul se acumuleaza în organele tinere si în seminte.
Simptome de carenta. În lipsa fosforului, plantele ramân mici si frunzele se rasucesc,
iar pe ele apar pete violet-roscate, radacinile sunt lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-
închis, pâna la albastru-verde, luând de multe ori o culoare rosie sau purpurie.Plantele ramân în
continuare verzi, dar petitolii si zonele din vecinatatea nervurilor se coloreaza în rosu, datorita
formarilor glucosizilor antocianici, prin blocarea glucidelor solubile.
La pomi, carenta de fosfor reduce cresterea mugurilor de rod, iar fructele cad
prematur. La mar, frunzele ramân mici, cu vârful purpuriu.
Simptomele lipsei de fosfor sunt numeroase, datorita multiplelor sale functiuni
precum si starii fiziologice a plantelor. În general, pe frunzele batrâne se constata efectul
carentei.
4
 Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în
sinteza aminoacizilor si a proteinelor. El actioneaza ca un element biocatalizator, stimulând
numeroase procese fiziologice. El regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrând nutritia
amoniacala, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutritiei nitrice, reducerea nitratilor. Absorbtia
potasiului poate fi considerabil împiedicata de prezenta ionilor Ca, Mg si Na, dupa cum si
potasiul poate stânjeni absorbtia acestora.
Potasiul stimuleaza functionarea unor enzeme care participa în procesul de respiratie
si în metabolismul hidratilor de carbon, în metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El
stimuleaza si sinteza clorofilelor si intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor de a
absorbi apa, si de a rezista la ger si seceta. El favorizeaza intensificarea acumularii glucidelor în
planta. Potasiul circula foarte rapid în xilemul plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales
în tesuturile tinere cu metabolism intens si crestere rapida, dintre care vârfurile vegetative,
cambiul si periciclul.
Simptome de carenta. Scharrer (1953) a aratat ca în lipsa potasiului creste activitatea
amilazei, zaharazei, glucosidazei, galactosidazei, pectinazei si a proteazei, astfel ca în plante
continutul de glucide si de substante proteice este mai mic. Suplimentarea cu K+ duce la un
continut mai mare în plante a substantelor din aceste grupe. Lipsa potasiului produce o
perturbare în metabolismul proteinelor, acumulându-se în plante aminoacizi liberi si amide.
Carenta de potasiu determina o slaba cloroze si necroze.
Toamna, înainte de caderea frunzelor, potasiul migreaza din ele în ramuri sau tulpina.
Carenta potasiului în nutritia plantelor diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o
brunificare si rasucire a frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a
protosintezei. Se diminueaza cantitatea amidonului si proteinelor, se micsoreaza rezistenta la
boli, iar la anumite specii pe fata inferioara a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau
brune. Contrar lipsei de MG, cu ale caror simptome de carenta se aseamana, necrozele apar la
marginea limbului, care devin brune si se rasucesc.
La vita de vie, Wilhem (1955) a observat ca intensitatea lipsei de K poate determina
simptome diferite; insuficienta mare duce la caderea florilor, strugurii nu se mai formeaza, iar la
o insuficienta nu prea accentuata frunzele au o coloratie violeta-albastruie.
La tomate, la cel mai scazut nivel de potasiu, simptomele sunt putin evidente pe
frunze, dar fructele sunt puternic afectate, mai ales în ceea ce priveste colorarea. Pe fructe apar
zone de tesuturi care ramîn verzi sau galbene, pete "de ceara", datorate unei incomplete colorari.
Prezenta spatiilor cu aer în interiorul fructelor ca si conturul unghiular al fructului sunt indici ai
lipsei de potasiu (W.Winsor, 1966).
Continutul de potasiu din frunzele plantelor cu carente este de multe ori sub 10 mg/g
substanta uscata, pe când în plantele bine aprovizionate continutul este de 15-50 mg (Jacob,
1955).
Calciul Este absorbit si metabolizat de catre plante mai lent, astfel ca, de multe ori,
pot aparea carente în calciu chiar în conditiile unei aprovizionari corespunzatoare în sol cu acest
element. Este absorbit de plante sub forma de cationi(Ca 2+ ). El este acumulat în protoplasma,
vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfasurarea mitozei cu
5
implicatii în organizarea cromozomilor. El intra în structura chimica a enzimelor lipaza, esteraza,
colinestraza.
Calciul îndeplineste rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza,
adenilchinaza. El joaca un rol important si în fixarea sarcinilor negative la suprafata
protoplasmei.
Împreuna cu potasiul, calciul participa la mentinerea echilibrului hidric celular. El
este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+  , înlaturând actiunea lor
vatamatoare, în caz de exces. Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea perilor
absorbanti pe radacina.
Continutul de calciu din plante este cuprins între 0,5 si 3%, continutul de 0,5% fiind
considerat nivel critic (Mengel, 1969). Cele mai mari catitati de calciu sunt continute în tesuturile
conducaroare din petiol si tulpina.
La castravete, nivel optim de calciu este de 4,3 mg/g de substanta uscata; în
radacinile de morcov 7,8; în frunzede morcov 21; la ceapa 17; salata 4,3; telina 9,2; frunze de
tomate 7,0; frunze de tutun 15,4; spanac 7,8; mazare 23,0 mg/g.
Calciul influenteaza favorabil cresterea radacinii, fiind considerat de multi autori
elementul cresterii radacinii (Burstrom si Tullin, 1957; Karla, 1956; Bergmann, 1954). Calciul
este un stimulator al biosintezei mitocondriilor, regleaza elasticitatea peretilor celulari si
favorizeaza întinderea celulelor. Acest din urma rol se manifesta pâna la concentratia 0,4 ppm.
Burstrom (1957) este de parere ca rolul calciului asupra întinderii celulelor se realizeaza printr-o
legatura chelat de Ca-auxina, care actioneaza în mecanismul cresterii în suprafata a
membranelor. De asemenea, stimuleaza cresterea cambiului si diviziunea celulelor din
meristemele aplicate (Karla, 1956). Calciul favorizeaza oxidarea citocromului C redus, precum si
reducerea NAD.
Simptome de carenta. Carenta calciului în nutritia plantei se manifesta prin oprirea
cresterii, prin rasucirea frunzelor tinere, care capata o culoare verde deschis, vârful vegetativ
uscându-se, radacinile ramânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Carenta de calciu apare cel
mai frecvent la tomate, varza, morcov, tutun (Chapmann, 1966; Drake, 1966; Wiersum, 1966).
Fructele de tomate din cultura de sera pot capata putregaiul fructelor datorita carentei
de calciu, care poate aparea atât în cazul lipsei acestui element dar si în urma unei slabe absorbtii
de Ca++ cauzata de continutul ridicat de K+ si Mg++. Apare astfel boala, ca urmare a formarii
unei cantitati mici de substante pectice în peretii celulari. Carenta poate fi înlaturata prin
aplicarea de amendamente sau prin stropi cu azotat de calciu sau clorura de calciu 0,5-1,0%.
La cartof, frunzele ramân mici, cu zone necrotice pe margini, reducând mult tesutul
asimilator, proces ce are ca urmare o slaba productie de tuberculi. Lipsa de calciu blocheaza
amidonul în frunze, întrucât amilaza, care este enzima activa de calciu, nu actioneaza în hidroliza
amidonului fiind astfel împiedicata migrarea lui în tuberculi.
La sfecla pentru zahar carenta de calciu produce deformari ale radacinii si necrozarea
frunzelor (Chapmann, 1966). La trifoi, frunzele ramân mici, petitolul se necrozeaza si frunzele
cad.

6
 La castraveti, frunzele prezinta cloroza mezofilului, iar la o carenta mai puternica se
necrozeaza si cad.
Excesul de calciu în plante determina îmbatrânirea prematura, iar excesul de calciu în
sol produce insolubolizarea borului, soldata fiziologic cu aparitia clorozei la frunze.
Sulful este absorbit de plante din sol sub forma de ioni SO 2, prin radacini si în
cantitate mai mica prin frunze, sub forma de SO din aer compusi organici cu sulf, ca cistina.
Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea soarelui, si rapita. În
organismul plantei cantitati mai mari se acumuleaza în semintele de mustar negru, în bulbul de
ceapa si în cel de usturoi. Sulful intra în constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor enzime si a
unor coenzime.
Carenta de sulf se aseamana foarte mult cu aceea a azotului. Insuficienta sulfului în
nutritie produce încetinirea si apoi oprirea din crestere. Frunzele se îngalbenesc, în parte slab
colorate în rosu. si apare o îmbatrânire prematura. Carenta de sulf duce la o crestere a azotului
solubil (amoniacal, nitric, aminic, amidic) si la o încetinire a formarii substantelor proteice.
În boabele de grâu creste continutul de acid aspartic si scad ceilalti aminoacizi
esentiali.
În plantele leguminoase, carenta de sulf are efect negativ asupra formarii
nodozitatilor pe radacini (Coleman, 1966). Struckmeyer (1958) a constatat la frunzele de tutun o
rasucire a vârfului frunzelor la o lipsa de sulf.
La grâu, simptomele apar mai întâi la frunzele batrâne sub forma îngalbenirii si a
îmbatrânirii premature.
Magneziul - este absorbit de plante sub forma de ioni MG++. Desi se considera ca la
un continut de 10-15 % magneziu din totalul cationilor schimbabili, nu se poate produce carenta
în acest element, concentratiile mari de K+ influenteaza inhibitor absorbtia de Mg++, K.Mengel
(1958), a gasit la porumb si floarea-soarelui ca apar simptome de carenta chiar când magneziul
se gaseste în concentratie mare, dar si când continutul de potasiu este la un nivel foarte înalt
(antagonism ionic). Este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formarii clorofilei,
în procesul de sinteza a glucidelor, lipidelor si proteinelor. El este un activator al multor enzime
necesare respiratiei, activator al enzimelor ce participa în sinteza ARN si AND. Insuficienta
magneziului în nutritie se manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe marginea
frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriara.
La cartof , carenta de magneziu blocheaza amidonul în frunze, transportul catre
tuberculi fiind mult încetinit. La o prelungire a acestei insificiente frunzele se îngalbenesc, devin
cenusii si se usuca prematur.
La varza, carenta se manifesta prin aparitia de pete întunecate. La cele mai multe
dicotiledonate lipsa de Mg produce o decolorare a frunzelor batrâne, urmata de o necrozare si
chiar o cadere timpurie.
La grâu, orz si ovaz apar pe frunze puncte galben deschis, însiruite pe lungimea
frunzei.

7
 La o lipsa mai puternica de magneziu aceste pete devin roscate, se transforma în
necroze si apoi frunzele se usuca. La porumb, insuficienta slaba de Mg produce 2-3 dunbgi
galbene, paralele cu nervura mediana (tigrare).
La mar, carenta de Mg se manifesta prin defolierea lastarilor, cu exceptia frunzelor
de la vârf. Pe frunze apar necroze, apoi se rasucesc.
La vita de vie apare de la marginea frunzelor o decolorare, care continua între
nervuri.
În stadiu mai avansat de carenta în magneziu, tesuturile pot fi distruse.
Schroder (1959) indica valoarea de 2 mg Mg/g de substanta uscata ca nivel limita sub
care începe carenta la cartof; la mar - 1,6 mg.
La vita de vie este importanta valoarea raportului K/Mg care pentru plantele
sanatoase este de 2,5 iar în stare de carenta 1,5.
Sodiul Este un element absorbit mai lent comparativ cu alti cationi, încât nivelul lui
în plante are valori mici. Scharrer si Mengel (1960) au gasit la mazare, floarea-soarelui, porumb
si castravete un continut foarte mic de sodiu, în frunze, dar destul de ridicat în radacini.
Huffacker si Wallace (1959) au aratat la diferite specii de plante o puternica acumulare de Na în
radacini, comparativ cu organele aeriene unde continutul a fost mai mic. Dupa Mengel (1939),
absorbtia si transportul diferentiat de sodiu la plante se datoresc prezentei în cantitate mai mica
sau mai mare a purtatorilor specifici de Na. Se afla în cantitati mai mari în algele marine si în
plantele superioare de saraturi (halofite). El este schimbabil cu alti cationi, cum ar fi Ca 2+ , sau
K+ .Rolul fiziologic al sodiului se constata mai ales în reducerea transpiratiei. Sodiul are ca
functie mentinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienta sodiului la plantele halofile se
manifesta prin culoarea deschisa a frunzelor, aproape alba, prin aparitia de pete
necrotice.Simptomele carentei sunt vizibile la frunzele batrâne. Influenta toxica a continutului
mare de Na se atribuie, acumularii în radacina cu efect nefavorabil asupra absorbtiei apei. Se
considera ca toleranta plantelor fata de sodiu este în urmatoarea ordine
:sfecla>telina>morcov>bumbac>in>ovaz>lucerna>trifoi>fasole (Bernstein si Pearson, 1956).
Clorul este un element prezent în toate plantele. Rolul clorului în metabolismul
plantelor este putin cunoscut. Haas (1945) a sustinut influenta clorului asupra sistemelor
enzimatice.
Se pare ca Cl- activeaza citocrom-oxidaza; oxidaraea citrocromului C redus de catre
coenzima I este accelerata la prezenta clorului (Nieman, 1956, Honda, 1958).El se acumuleaza în
cantitati mai mari în algele marine, în ferigi si în plantele halofile. Plantele superioare îl iau din
sol prin sistemul radicular si din atmosfera în stare gazoasa, prin stomatele frunzelor. Insuficienta
în nutritie determina cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor si inhibarea
cresterii radacinilor, dereglarea metabolismului plantelor. Insuficienta de clor se manifesta prin
ofilirea plantelor, oprirea cresterii, ruperea cu usurinta a radacinilor, care devin în general mici.
Frunzele prezinta desene clorotice, care mai târziu devin galbene. Carenta apare mai întâi pe
frunzele tinere. La tomate începe ofilirea de la vârful frunzelor, apar pete de bronz apoi necroze.
La carente puternice nu se formeaza fructe.

8
 Carenta de clor apar când în plante nivelul este sub 170-280 ppm din substanta
uscata. Continutul critic al frunzelor este la 110-180 ppm.
Siliciul. Cercetarile efectuate asupra plantelor de ovaz, orez, tutun, fasole, porumb si
castravete au dovedit efectul stimulator al siliciului asupra ritmului de crestere a plantelor
(Wagner, 1940). Mengel (1969) a considerat ca plantele care acumuleaza mult siliciu
gramineele, floarea-soarelui, castravetele, tutunul, iar plantele care acumuleaza doar foarte putin
siliciu, leguminoasele.
Dupa Cooper si Hall (1955), la plantele care cresc bine în mediu ce contine siliciu
este stimulata absorbtia de CO si ca urmare se intensifica fotosinteza. Privitor la rolul pozitiv al
siliciului în procesele fiziologice ale plantelor, rezultatele expermentale sunt controversate, dar
este unanim recunoscut efectul favorabil al acestui element asupra rezistentei plantelor la boli si
daunatori. Mult siliciu se acumuleaza în frunze si tulpini impregnând membranele celulare.
Wagner (1940) considera ca insuficienta de siliciu duce la oprirea cresterii radacinii
iar la ovaz si înfratirea este redusa. Frunzele plantelor sunt galbene, iar din cauza dereglarii
circulatiei apei apar ofilite. Vârful frunzelor încep sa se usuce, apar necroze, care pot avansa pe
întregul limb.
La  castravete nu se ofilesc, radacinile sunt atacate de ciuperci.
Plantele carente contin siliciu putin, 300-800 ppm din substanta uscata.
La plantele sanatoase, nivelul este de 10-50 chiar de 100 de ori mai mare.
Fierul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de
plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor
sub forma de ioni. Fierul ifluenteaza fotosinteza, fosforilarea oxidativa si metabolismul azotului,
catalizeaza biosinteza pigmentilor clorofilieni si carotenoizi.
Carenta fierului în corpul plantei determina îngalbenirea frunzelor si încetinirea
cresterii.
Lipsa de Fe produce cloroza frunzelor tinere, pe când frunzele batrâne de pe aceleasi
ramuri ramân verzi. Spre deosebire de cloroza provocata de lipsa de mangan, care apare pe
frunze între nervuri, la carenta de Fe frunza este afectata în întregime. Fosforul în exces
împiedica buna aprovizionare a plantelor cu Fe, (raportul optim P/Fe este de 40-50). De
asemenea, raportul Fe/Mn este considerat a fi o cauza a dereglarilor ce apar în nutritia plantelor
(Scherrer si Mengel, 1969); la un continut mare de Mn apare carenta de Fe.
În prezent, pentru corectarea carentei de fier se folosesc chelatii sintetici, dar a caror
utilizare necesita înca investigatii. Se cunosc o serie de astfel de substante, cum sunt : etilen
diamina tetraacetat de Fe (FeEDTA), dietilentriamina pentaacetat de Fe (FeDTPA), acid
aminopolicarboxilic de Fe (FeAPCA) si altele.
 Aluminiul. În plantele superioare nu se cunoaste nici o functie specifica a Al +++. Se
stie însa ca mici doze de Al la ovaz si porumb pot favoriza cresterea. La grâu, secara si orz acest
efect nu a fost consttat. Fawzy (1951) a comunicat ca la pH acid absorbtia altor elemente, în
special a K, este frânata de Al. Un continut mediu de Al în plante este considerat nivelul de 200
ppm.

9
 Frunzele acumuleaza cel mai mult aluminiu, nivelul fiind si în functie de reactia
solului; pe solurile puternic acide se ridica continutul de Al al plantelor si îndeosebi acela din
radacina.
În caz de toxicitate, radacinile sunt în primul rând afectate. Simptomele toxicitatii de
Al se coreleaza cu un continut scazut de fosfor, încât suplimentarea cu P îndeparteaza aceasta
toxicitate. Se considera continut limita spre toxicitate valoarea de 50 ppm în substanta uscata.
Acest efect se recunoaste prin uscarea vârfurilor frunzelor batrâne, care poate cuprinde întreaga
planta. La cartof, partea aeriana ramâne mica, poate sa moara, iar recolta de tuberculi este foarte
redusa.
În horticultura se cunoaste efectul aluminiului asupra culorii florilor, mai ales la
hortensii; când continutul de Al este ridicat florile sunt albastre, iar în lipsa aliminiului florile
sunt roz.
Toxicitatea aluminiului poate fi înlaturata printr-o calcarizare atenta.

II.        Rolul fiziologic al microelementelor.

Desi primele indicatii asupra rolului unor microelemente dateaza înca din secolul
trecut, descoperirea principalelor actiuni ale acestora asupra plante
Microelmentele sunt prezente în cantitati mici în corpul plantelor. Prezenta lor este
însa absolut necesara. Ele intervin în metabolismul general, în cresterea si dezvoltarea plantelor,
în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectata prin adaugarea lui în
mediu.
Borul  are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion si
formând esteri fiziologici activi. El stimuleaza absorbtia unor macro- si microelemente.
Insuficienta lui în nutritie provoaca cloroza, rasucirea si deformarea frunzelor superioare,
moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de crestere si dezvoltare, aparitia
de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.
Excesul de bor are un efect toxic, frunzele se rasucesc si se necrozeaza pe margini
(Stiles, 1958). La vita de vie se produce o exfoliere a scoartei coardelor (Cripps, 1956).
Cerealele contin cantitati mici de bor (2-5 ppm), iar la leguminoase si crucifere
valorile pot fi de 30-70 ppm. Plante indicatoare ale carentei borului în sol pot fi : sfecla, varza,
conopida, trifoiul, lucerna, marul, parul.
Manganul  În plante, numeroase enzime sunt activate de Mn. În glicoliza ca si în alte
procese în care este prezenta fosforilarea, un rol important are prezenta manganului;
piruvatoxidaza, oxalacetatdecarboxilaza, oxalsuccinatdecarboxilaza, alfa-cetoglutaratoxidaza,
enzima acidului malic, enzima acidului citric, enzima acidului izocitric sunt activate de Mh
(J.Anderson si H.J.Evans, 1956).Fosfochinaza, fosfotransferaza, fosfataza,
nucleotidpirofosfattransferaza si enolaza sunt activate de inoii de Mn., o activitate mai ridicata a
peroxidazei în boabele de grâu indusa de o nutritie suplimentara cu Mn, dar si o activitate mai
intensa a catalizei. Manganul este necesar pentru reducerea nitratilor. Cercetarile lui A.Nason
(1954) au aratat ca nitritreductaza contine o flavoproteina cu Mn. Manganul favorizeaza
10
înmultirea bacteriilor din nodozitati la leguminoase, precum si acumularea unei cantitati mai
mari de azot, prin activarea sistemului enzimatic care catalizeaza reactia dintre hidroxilamina si
derivatii glutamici. Suplimentarea cu mangan favorizeaza continutul de vitamina C la tomate si
castraveti.
Simptomele de carenta la dicotiledonate apar sub forma de cloroza la frunzele tinere,
între nervuri, spre deosebire de aceea a fierului care apare pe toata frunza sau aceea de magneziu
care începe la frunzele batrâne. Volumul celulelor este mai mic iar peretii celulari au o
permeabilitate mai scazuta.
Continutul critic de Mn este considerat la nivelul 17 ppm din suprafata uscata.
Excesul de mangan produce efecte toxice si se manifesta sub forma de pete brune, care apar pe
frunzele mai batrâne. Plante indicatoare ale excesului de mangan sunt : lucerna, varza, conopida,
sfecla pentru zahar, tomatele, porumbul. La aceste specii sunt afectate radacinile, care se
brunifica, pe frunze aparând pete necrotice.
Cuprul intra în compozitia chimica a multor substante. El constituie componentul
metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Continutul cuprului în plante variaza
de la urme, pâna la 46 p.p.m. Carenta cuprului apare mai ales pe terenurile mlastinoase. Aceasta
se manifesta prin vestejirea si decolorarea pâna la o nuanta alba a frunzelor tinere. De asemenea,
este semnalata în special la pomi si cereale. Astfel, la pomi, lastarii tineri prezinta frunze cu
marginile arse sau clorozate (Hevitt, 1954) iar înflorirea si fructificarea sunt oprite. La cereale,
vârfurile plantelor se albesc, frunzele se rasucesc si mor, cresterea internodurilor este oprita. La o
carenta intensa spicul nu se formeaza.
Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de
viata, sub forma de ioni. El este raspândit la plantele inferioare (alge si ciuperci) si la plantele
superioare. Zincul intra în structura chimica a enzimelor carbohidraza, fosfataza si numeroase
dehiodrogenaze. O buna aprovizionare cu Zn favorizeaza cresterea continutului de triptofan,
precursor cunoscut al auxinei, iar ca urmare este influentata favorabil prezenta auxinei în planta
(Tsui, 1948; Hofner, 1957).Zincul mareste continutul de zahar solubil, are actiune asupra
vâscozitatii protoplasmei, pe seama scaderii continutului de apa libera (Chirilei, 1960).
Carenta lui în corpul plantelor se manifesta prin reducerea cresterii plantelor,
dispunerea în rozeta a ramurilor si frunzelor terminale, patarea cu galben a frunzelor. Vita de vie,
inul, hameiul ricinul si porumbul sunt sensibile la lipsa din nutritie a zincului. Grâul, secara,
ovazul si mazarea sunt mai putin sensibile.
Excesul de zinc toxic : plantele ramân mici, cu manifestari de cloroza. Comportarea
lor este diferita; porumbul este rezistent la un continut ridicat, cartoful este foarte sensibil la
conditii asemanatoare.
Molibdenul. Intra în componenta enzimelor aldehidoxidaza, hidrogenaza si
nitratreductaza (Crane, 1958). Molibdenul favorizeaza formarea nodozitatilor de pe radacinile
plantelor leguminoase. Molibdenul favorizeaza biosinteza clorofilei si intensifica fotosinteza, de
asemenea, favorizeaza sinteza peptidelor si substantelor proteice.
Lipsa de molibden produce schimbari în fractiile proteice si glucide si stânjeneste
cresterea plantelor. De multe ori nu se formeaza florile (Hewitt, 1954). Culoarea frunzelor devine
11
verde-cenusie sau galbena-clorotica, plantele apar ca ofilite. Frunzele de tomate si de tutun
prezinta pete necrotice. Frunzele batrâne adesea mor, în timp ce frunzele tinere se rasucesc, iar
fructele nu se formeaza (Mulder, 1948).
La leguminoase, în cazul carentei de Mo frunzele sunt marmorate, nervurile ramân
verzi, chiar si dupa moartea tesuturilor; la graminee, frunzele devin clorotice, se necrozeaza la
vârf, boabele sunt sistave, ovazul fiind cel mai sensibil.
Nivelul de molibden sub valoarea de 0,1 ppm prezinta simptome de carenta. Valori
normale de continut de Mo : porumb 0,76 ppm; boabe de grâu 0,77; lupin 0,47; fasole 0,60; trifoi
rosu 1,90; tomate 0,68; tutun 1,1 ppm.
Cobaltul.  Este un component al vitaminei B12, foarte necesara în hrana animalelor
si a omului. Continutul de Co în plante este cuprins între limitele 0,01 si 0,4 ppm în substanta
uscata.
Hill (1953) a citat 34 de plante furajere în care concentratia de Co a fost între 0,01 si
0,7 ppm în substanta uscata. Ca efecte favorabile asupra plantelor se citeaza marirea continutului
de amidon din tuberculii de cartof, stimularea cresterii membranelor celulare si favorizarea
cresterii greutatii frunzelor de tomate. Se admite rolul stimulator al Co în cresterea plantelor si
asupra activitatii bacteriilor din nodozitatile de pe radacinile plantelor leguminoase.
Toxicitatea produsa de continutul mare de cobalt prezinta simptome caracteristice : la
ovaz apar cloroze si linii necrotice pe frunze, iar pe frunzele de sfecla se observa pete brune între
nervuri, care mai târziu devin necrotice. Concentratiile înalte de Co în plante influenteaza
celelalte metale grele; se poate induce astfel o carenta de Fe (Nicholas, 1953).
Iodul  Se gaseste în plante în cantitati mici (0,06 - 1,2 ppm din substanta uscata),
continut ce poate fi marit la o suplimentare cu iod în nutritia plantelor. Valori mai ridicate de iod
se înregistreaza în plantele de pasune (0,32 - 0,45 ppm în substanta uscata).
Lehr (1948), a comunicat ca iodul, în cantitati mici, favorizeaza cresterea în lungime
si greutate a plantelor. Administrat în doze pâna la 25 ppm stimuleaza formarea fructelor. White
(1943) a gasit o influenta favorabila a iodului, în doze pâna la 1 ppm, asupra cresterii o activitate
mai mare a preoxidazei si invertazei. Se admite rolul stimulator al iodului asupra continutului din
frunze.

III.     Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelementele sunt elemente minerale identificate în tesuturile vegetale în
cantitati infime, uneori nedetectabile ca urme. Ele îndeplinesc roluri fiziologice bine definite
însa insuficient cunoscute. Dintre acestea cele mai frecvent întâlnite sunt : cromul, fluorul,
seleniul, bromul, arseniul, nichelul si litiul.
Ultramicroelementele se gasesc în cantitati foarte mici în copul plantelor, prezenta
lor în nutritie fiind însa absolut necesara. Dintre acestea, cele radioactive stimuleaza activitatea
enzimelor, intensifica procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimuleaza
cresterea si dezvoltarea plantelor, stimuleaza trecerea organelor de la starea de repaus la starea
activa, stimuleaza absorbtia, etc.
12
 Mecanismul lor de actiune este strâns legat de energia intraatomica emisa sub forma
de radiatii. Prezinta aplicabilitate în agricultura. Iradiera în doze mici a semintelor de porumb si
grâu a adus la cresterea recoltei cu 12-15 %, fata de martor. Radiatiile ionizante sunt utilizate
pentru prelungirea duratei de pastrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de
10 kard. Fructele se pastreaza în stare proaspata, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.
Prin urmare, în natura nu exista elemente favorabile plantelor sau nefavorabile, totul
depinde de cantitatea accesibila plantelor, acelasi element putând exercita efecte favorabile (în
doze optime) sau efecte nefavorabile (în insuficienta sau exces).

3. CONCLUZII
Ca o concluzie la cele aratate mai sus, metalele grele precum cuprul, nichelzl si
zincul sunt toxice pentru majoritatea speciilor de plante când se gasesc în mediu, în concentratii
prea mari, chiar daca unele metale grele sunt absolut necesare plantelor la concentratii reduse.
Unele arealuri, sunt în mod natural bogate în metale grele care rezultat a unor procese geologice
specifice.
Activitatile umane, în special mineritul, au dus la transformarea unor terenuri
altadata fertile în adevarate goluri vegetale datorita concentratiilor foarte mari de metale grele.
Asemenea arealuri sunt ostile majoritatii speciilor de plante, iar semintele germinate acolo nu
ajung sa formeze plante adulte.
Oricum aceste terenuri nu sunt cu desavârsire lipsite de vegetatie, ele prezentând
populatii vegetale ce includ câteva zeci de specii. Unele specii prezinta o variabilitate genetica
suficient de mare încât câteva genotipuri sa se adapteze pentru a supravietui în aceste soluri cu
exces de metale grele. Acesti indivizi vegetali cresc în general mult mai putin comparativ cu
potentialul lor, dar supravietuiesc.
S-a crezut, la început ca toleranta unor populatii la excesul de metale grele, s-ar
datora capacitatii acestora de a elimina ionii respectivi. Din potriva, determinarile efectuate au
evidentiat ca speciile adaptate preiau din sol metalele grele si le acumuleaza în cantitati ce ar
determina moartea pentru majoritatea celorlalte specii, dispunând de mecanisme fiziologice
specifice de contracarare a efectului toxic al metalelor grele, în special prin izolarea acestora în
sucul vacuolar.

BIBLIOGRAFIE

1. BURZO I. si colaboratorii - Fiziologia plantelor de culturaVolumele III si IV

Editura stiinta,Chisinau 1999
2. David Davidescu si - Agrochimie horticola
Maricica Davidescu Editura CERES,Bucuresti 1992
3. Milica C.I. si colaboratorii - Fiziologia plantelor
Editura Pedagogica si Didactica,Bucuresti 1983
4. Pop Adelina - Fiziologie vegetala
13
Editura WaldPres,Timisoara 2003
5. Sumalan Radu - Fiziologie vegetala
Editura Eurobit,Timisoara 2006-02-20

14