CUPRINS

Introducere........................…………………………................................3

1.Elementele anorganice în organismul uman…………………....….......3

2.Elementele anorganice în plante………………...……….....…….........5

2.1. Rolul elementelor minerale …………………..………......…………6

Concluzii....................................................................................................8

Bibliogeafie............................................................................................... 9

1
 Introducere

Oligoelemente sunt elemente chimice care se găsesc și intervin în cantități infime

în metabolismul ființelor, îndeplinind, în unele procese biologice, rolul de catalizator, fiind
astfel necesar pentru dezvoltarea lor.

Aceste substanțe chimice (incluzând ultra-oligoelementele) au o structură simplă de

ioni metalici, prezente în organism în cantitate foarte mici, cu rol important în reacțiile
chimice și procesele biologice ale organismului, intrând în componența unor enzime,
vitamine, hormoni și pigmenți, fiind astfel catalizatori în metabolismul plantelor, animalelor
și omului. Ele măresc activitatea enzimelor, accelerează procesele biochimice în organism,
stimulează sinteza amidonului, zahărului, pectinei, acizilor nucleici, grăsimilor, etc. Cele mai
multe au rol de cofactor sau constituenți ai moleculelor complexe (cobaltul de exemplu în
vitamina B12.

 
1. Elementele anorganice în organismul
uman

MAGNEZIUL (Mg, Z=12, A=24)

Alături de sodiu (Na+), magneziul (Mg2+) este cationul intracelular
cel mai important. În organismul uman există 20 – 30 g magneziu, din care
~ 60% este prezent în oase, 26% în muşchi iar restul în ţesuturi moi şi
lichide fiziologice.

Magneziul activează enzime care intervin în sinteza de proteine, în

metabolismul glucidic şi lipidic. Deprimă excitabilitatea neuro-musculară.
Este implicat în procesul de coagulare.
Magneziul intră în structura clorofilei de aceea cele mai bogate
surse de Mg sunt legumele verzi (salata, spanacul, ceapa verde, frunzele de
2
mărar, pătrunjel, leuştean etc). Alte surse sunt: alte legume, fructe, derivate
de cereale cu grad mare de extracţie (pâine neagră şi intermediară, mălai),
leguminoase uscate, fructe de mare, ciocolată.
Mai sărace în Mg sunt: carnea şi derivatele sale, peştele.

SULFUL (S, Z=16, A=32)

Este necesar pentru asigurarea unei bune funcţionări a celulelor şi ţesuturilor.
Este un component fundamental al unor proteine, hormoni, vitamine etc.
În organismul uman se găseşte cca 150 g sulf sub formă de
compuşi anorganici (sulfaţi, sulfocianaţi) şi compuşi organici (aminoacizi,
proteine, hormoni, vitamine, lipide etc.). Necesarul de sulf este estimat la
1,3 g/zi.
Surse alimentare de sulf sunt carnea, laptele, unele legume etc.

IODUL (I, Z=53, A=127)

Intră în compoziţia hormonilor tiroidieni. În organismul adult se

găseşte o cantitate de 20-30 mg iod din care peste 75% este concentrat în
glanda tiroidă; restul se găseşte în glanda mamară, mucoasa gastrică,
sânge.
Iodul necesar organismului provine, în proporţie de 80 – 90% din
alimente. Cele mai bogate surse de iod sunt fructele de mare şi peştii cu un
conţinut de 300 – 3000 μg iod/ kg.
Concentraţia de iod în laptele de vacă, carne şi ouă variază în
funcţie de dieta animalelor iar cea din plante (usturoi, ceapă, ridichi, fasole
verde) depinde de concentraţia lui din sol.
Creşterea aportului de iod se face prin sarea de bucătărie (adaos de
iodură de potasiu sau iodat de potasiu). La noi în ţară se practică
adăugarea de iodat de potasiu în concentraţii de 15 – 25 mg/kg..
Aportul de iod prin apa potabilă este redus.

FLUORUL (F, Z=9, A=19)

Fluorul apare în organism în concentraţii mici fiind localizat,

3
aproape în totalitate, la nivelul oaselor şi a dinţilor sub formă de
fluorapatită.
Fluorul este un factor de protecţie al dinţilor faţă de agenţii cariogeni.
Influenţează dinamica iodului, calciului şi fosforului.
Excesul de fluor duce la apariţia unor stări patologice:
osteofluoroza şi fluoroza dentară (boala pătată a dinţilor). Doza toxică este
apropiată de doza terapeutică de aceea se recomandă prudenţă în
suplimentarea cu fluor a apei potabile sau a altor alimente.

Surse alimentare
Sursa cea mai importantă de fluor este apa potabilă. Concentraţia
optimă de fluor în apa potabilă este de 1mg/dm3. Alimentele conţin puţin
fluor; o alimentaţie obişnuită aduce o cantitate de 0,25-0,50 mg/zi.
Alimentele asigură 1/4 - 1/3 din cantitatea totală de fluor pe zi.
Alimentele cele mai bogate în fluor sunt peştii (în special cei de apă
sărată), fructele de mare, frunzele şi mugurii arborelui de ceai.

2. Elementele anorganice în plante

Conţinutul în substanţe minerale este caracteristic pentru o specie
sau pentru un organ vegetal şi variază în limite destul de largi în funcţie de
factorii climatici, pedologici, tehnologia de cultură etc. Cantitatea de
substanţe minerale, exprimată în conţinut de cenuşă rezultată în urma
calcinării (arderii, oxidării) substanţei uscate, variază între 0,2-2 % la
fructele şi legumele proaspete. Părţile lemnoase şi seminţele au un
conţinut mai redus de substanţe minerale (exprimat în procente din
substanţa uscată) decât frunzele, iar plantele tinere au un conţinut mai
ridicat decât cele senescente. Conţinutul mediu al elementelor minerale
care asigură creşterea plantelor variază cu specia. Valorile medii raportate
la substanţa uscată sunt cuprinse în următoarele limite: 0,3-5% pentru azot,
1-5% pentru potasiu, 0,1-5% pentru calciu, 0,1-0,5% pentru fosfor şi sulf,
0,15-0,35% pentru magneziu.
Conţinutul total în elemente minerale din legume şi fructe variază

4
între 0,27% (dovlecei) şi 3,9% (fasole boabe).

Cunoaşterea compoziţiei minerale prezintă importanţă atât pentru

aprecierea stării de nutriţie a plantelor, cât şi pentru aprecierea valorii
alimentare a produselor horticole. Analizele efectuate de la merele din
soiul Starkrimson au evidenţiat că proporţia de elemente minerale variază
chiar în diferite zone ale unui fruct. Astfel, în epicarp s-a determinat cel
mai ridicat conţinut în N, Cu, Al, Fe, Ni, Zn, Mn; în parenchimul din
zonele casei seminale s-a determinat cel mai ridicat conţinut în P, Cl, Ca,
As, Na, Co, Cr, în timp ce în parenchimul din zona calicială s-a determinat
cel mai ridicat conţinut în S, Si, B şi V.
2.1 Rolul elementelor minerale în corpul plantelor este extrem de
variat şi specific, lipsa acestora sau carenţa determină simptome specifice
la nivelul frunzelor, în primul rând, dar şi la nivelul fructelor sau organelor
de depozitare.
Fosforul (P) are rol în bioenergetica plantelor, intrând în
componenţa ATP, activează unele enzime şi este util în semnalizarea
celulară.
Potasiul (K) reglează închiderea şi deschiderea stomatelor, reduce
pierderea apei prin frunze în timpul transpiraţiei şi creşte rezistenţa
plantelor la secetă.
Azotul (N) este esenţial pentru procesul de creştere intrând în
componenţa tuturor proteinelor.
Sulful (S) este un component structural al unor aminoacizi şi
vitamine, este esenţial pentru activitatea cloroplastelor şi are rol în
apărarea contra stresului oxidativ.
Calciu (Ca) reglează transportul altor nutrienţi în plante şi este
implicat în activarea unor enzime.
Magneziu (Mg) este componentă structurală a clorofilei, fiind
implicat în procesul de fotosinteză; are rol în producerea ATP, este
cofactor enzimatic.
Fierul (Fe) este component al substanţelor transportoare de
electroni în procesul de fotosinteză, fiind implicat în transformarea energiei
luminoase în energie biochimică şi este cofactor enzimatic.

5
 Molibdenul (Mo) este cofactor al enzimelor din calea de biosinteză
a aminoacizilor.
Borul (B) este implicat în transportul glucidelor, diviziunea celulară
şi sinteza unor enzime.
Cuprul (Cu) este esenţial în procesul de fotosinteză, intrând în
compoziţia plastocianinei; este implicat în biosinteza ligninei şi producerea
seminţelor.
Manganul (Mn) este un component esenţial funcţionării
cloroplastelor şi procesului de fotosinteză, fiind implicat în fotoliza apei şi
producerea de O2, H+ şi e-.

Zincul (Zn) joacă un rol esenţial în transcripţia ADN; este cofactor enzimatic.
Clorul (Cl) este necesar pentru realizarea osmozei şi are rol în fotosinteză.

6
 Concluzii

În corp oligoelementele circulă legate de proteine specifice (ex. transferina pentru fier)
sau de albumină care este un transportor nespecific. Din sânge ele sunt preluate de celule,
unde intră în procesele celulare în care sunt necesare sau sunt parțial stocate. Rezervele de
oligoelemente se fac mai ales la nivelul ficatului. Și stocarea se face tot prin legare de
proteine, fie specifice (ex. feritina pentru fier) sau nespecifice, grupate în categoria
metaloproteinelor.
Aportul unei cantități optime de oligoelemente este în general asigurat de o alimentație
echilibrată, dar poate fi insuficient dacă compoziția alimentației constă prepondrent în
alimente provenite din culturi intensive sau alimentele sunt intens procesate, conservate sau
prelucrate termic. Există situații fiziologice în care un aport suplimentar de oligoelemente este
necesar: creșterea, alăptarea, sarcina, activitatea sportivă intensă. Expunerea îndelungată la
anumiți factori de risc poate, de asemenea, să crească necesarul de oligoelemente. Dintre
factorii de risc cei mai adesea incriminați sunt: alimentația dezechilibrată, abuzul de alcool,
fumatul, stresul, poluarea, dar și bolile cronice degenerative.

7
 Bibliografie

1. Furdui B., Dinică R., Georgescu M., Chimie organică. Noţiuni teoretice şi
practice,Editura Galaţi University Press, 2010.
2. Georgescu M., Dinică R., Chimie organică, Editura Fundației „Dunărea de
Jos” Galați, 2008.
3. Enciclopedia vitaminelor şi a substanţelor minerale, Rovimed Publishers,
Bucureşti, 2002