CALCIUL: Influenţează favorabil creşterea rădăcinii.

Se pierde uşor prin spălare în

terenurile intens irigate şi în spaţiile protejate (sere şi solarii). Insuficienţa
se manifestă prin oprirea creşterii, frunze răsucite, care capătă o culoare verde-
deschis, vârful vegetativ se usucă.

SULFUL: Insuficienţa acestuia în nutriţie produce încetinirea şi ulterior stoparea

creşterii si dezvoltării, frunzele se îngălbenesc.

MAGNEZIUL: Influenţează producţia legumelor prin participarea în constituţia

clorofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor şi proteinelor.
Carenţele se manifestă mai ales în sere şi solarii , determinând stagnarea în
creştere, apariţia unor pete clorotice între nervuri, mai ales pe frunzele mature.

FIERUL: Influenţează fotosinteza. Carenţa determină îngălbenirea frunzelor şi

încetinirea creşterii. Lipsa de fier produce cloroza frunzelor tinere, în timp ce
frunzele mature rămân verzi.

CLORUL: Insuficienţa în nutriţie determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea

marginilor frunzelor şi inhibarea creşterii rădăcinilor. Plantele se ofilesc,
creşterea este stopată. Carenţa apare mai întâi pe frunzele tinere. La tomate
începe ofilirea de la vârful frunzelor, apar pete de bronz, apoi necroze.

ZINCUL: Deficienţa în zinc se manifestă prin reducerea mărimii frunzelor, iar

marginile se deformează.

MANGANUL: Suplimentarea cu mangan favorizează conţinutul de vitamina C la tomate şi

castraveţi.

BORUL: La plantele lipsite de acest element manifestările variază de la o specie la

alta, apărând însă la toate închirciri datorate deficienţei de creştere, clorozarea
frunzelor tinere, ruginirea acestora şi în final stricarea fructelor cauzată de
necrozarea părţii interioare.

Consumul de elemente minerale al plantelor legumicole este mai mare decât al altor
culturi, determinat în principal de volumul mai mare al producţiei la unitatea de
suprafaţă. Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la tona
de produs şi este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de soi, sistem de
cultură, condiţii de climă şi sol.

Ureea este substanță organică incoloră, cristalizată, care se găsește

în urină și în sânge (produsă de dezagregarea substanțelor azotoase în organismul
animal) sau se obține pe cale sintetică, fiind folosită ca îngrășământ agricol sau
la fabricarea unor mase plastice, a unor medicamente etc.

La Pestre gasesti Ingrasamant Nutriphuse, azot 20 %, Tradecorp, ingrasamant lichid

pe baza de azot sub forma ureica. Acesta Eficient la translocarea culturilor
horticole si Creste gradul de absorbţie al micronutrientelor.
Caracteristici chimice:

Extinderea folosirii acestui tip de îngrășământ are la bază în primul rând însușiri
fizico-chimice favorabile ca produs de sinteză și apoi calitățile de bun
fertilizant, cu utilizări multiple. Se prezintă sub formă de granule albe sau slab
colorate.

Conţine min 46,0 % azot total (raportat la substanţă uscată);

Greutate specifică uree vrac (t=20° C): 0,72 – 0,77 t/m3;

Se dizolvă uşor în apă, dar pierderile datorate apelor pluviale şi de irigaţie sunt
mai mici decât pierderile înregistrate la celelalte tipuri de ingrasaminte
azotoase; cu toate acestea dacă ureea este administrată greşit şi inoportun,
rezultatele vor fi sub aşteptări.
Ureea și utilizările sale

Îngrășământul de tip Uree are 46 % azot (N) s.a., fiind cel mai concentrat
fertilizant simplu solid cu azot, aici acest element aflându-se în formă amidică
(NH2), cu evoluție bună în sol, unde hidroliza este susținută de ureobacterii. Pe
această cale fizico-chimică, dar și microbiologică, rezerva de azot (N) deținută se
convertește în azot amoniacal (NH4+) și nitric (NO3–) care în stare solubilă au un
bun contact cu coloizii solului, soluția acestuia și rădăcinile plantelor. De aceea
se apreciază că Ureea în sol are o bună evoluție, ceea ce îi conferă o bună
valorificare a potențialului fertilizant.